“Primii orologeri elvețieni au fost ciobani”

nov. 2nd, 2020 | By | Category: Studioul de carte

”Născut în 1953, în București, de mic copil, Adrian Herescu ia contact cu complexitatea vieții cotidiene. După studii muzicale, urmează Facultatea de Medicină pe care o absolvă în anul 1979. După 13 ani de chirurgie generală, în anul 1992 se dedică antreprenoriatului, continuând tradiția deprinsă în familie. În 2008 se mută în Spania la Barcelona, pentru oportunitățile oferite de metropola catalană practicării tenisului profesionist de către fiul său Vlad, care își desăvârșește aici studiile liceale bilingv-engleză/spaniolă, găsindu-și drumul, deschis de sportul alb, în lumea advertisingului, absolvind Universitatea SCAD-Georgia din SUA. Ana, fiica, parcurge etapele școlare la British School of Barcelona și American School of Valencia, dedicându-se designului interior, fiind admisă la Institutul Marangoni din Milano. Scăpat de grijile educației copiilor, se apleacă cu tenacitate asupra definitivării proiectului despre familie, început cu 10 ani în urmă, materializat prin producerea a trei albume de artă fotografică, care îl duce către decizia de a se apuca de scris. Cartea nu se vrea operă literară, ci memoria întâmplărilor petrecute de-a lungul vieții, care au dus la evoluția familiei Herescu. Fără să vrea, Adrian Herescu plăsmuiește nu doar o anexă la proiectul fotografic, ci o frescă socială și morală a perioadei cu care familia Herescu s-a intersectat.” – Adrian, prietenul imaginar. În 2020, la editura Tracus Arte îi apare cartea de memorii ”Adeverință De Chiabur”. Tudor Voicu a dialogat, în exclusivitate pentru AgențiadecArte.ro, cu Adrian Herescu.

 

Aveți studii de muzică și medicină. Ați fost instrumentist – orgă electronică,  sculer-matrițer, medic chirurgie generală. Sunteți pasionat de literatură, teatru, film, arte vizuale și arta meșteșugului orologer, de arta fotografică, de asemenea. Ce au în comun toate acestea, în afară de numele Adrian Herescu?

 

Pentru a putea răspunde pertinent la această întrebare, ar trebui să fiu regretatul Dan Hăulică sau Profesorul Silviu Angelescu.

Mă hazardez totuși în a spune că fiecare dintre domeniile enumerate împrumută câte ceva de la unul – cel puțin, dintre celelalte, având termen comun, generic, meșteșugul.

Îndemânarea, concentrarea, disciplina, memoria, instinctul, mintea curioasă, înclinația către perfecționism, sunt însușiri necesare pentru a practica sau înțelege pe oricare dintre ele.

Ce ne puteți spune despre contactul dumneavoastră cu meșteșugul orologer? În ultimul capitol al cărții vorbiți despre „Păstori și meșteșugari”, subiect care a fost, de asemenea, prilejul unei expoziții recente. Și ce rol a avut fotograful Răzvan Voiculescu în decizia dumneavoastră de a începe proiectul „Adeverință de chiabur”? În prefața cărții menționați, de altfel, că mulți prieteni au fost sceptici în privința acestui demers.

În anul 2008 l-am rugat pe artistul fotograf Răzvan Voiculescu să realizeze un album despre Țara Lăpușului, în amintirea și memoria tatălui meu, Vasile, născut în această regiune în satul Costeni.

Proiectul derulat pe parcursul a 2 ani, mi-a relevat și conștientizat evoluția culturală a Familiei Herescu, de la plecarea copilului de 14 ani, Vasile, cum se spune – în lume, pentru a realiza mai mult decât se putea în satul natal, și până la urmașii acestuia, care au părăsitși ei locurile natale din același considerent.

Astfel a apărut al doilea Albumul Fotografic: „ Destinies of Dazzling Resemblance” – Destine Uluitor de Asemănătoare, care prezintă în imagini istoria Familiei Herescu, începând cu anul 1780, având ca punct de plecare Țara Lăpușului, cu strămoșii ciobani și meșteșugari în cioplitul lemnului, îndeletnicire pe care o practicau în iernile neprietenoase, și până în zilele noastre, fără a se opri aici.

Familiarizat de mic cu arta meșteșugului orologer pe post de Frumos, prin  cadourile primite de la părinți cu prilejul diferitelor evenimente importante din viața mea, am constatat mai târziu că primii orologeri elvețieni au fost ciobani.

În lungile ierni însorite, acești ciobani au avut șansa să fie  solicitați de bijutierii hughenoți –  refugiați de prigoana catolicilor francezi și transformați în ceasornicari din cauza cutumelor calviniste care interziceau luxul, să confecționeze micile piese care alcătuiau mecanismele ceasurilor pe care le produceau. Meticuloși, disciplinați și inventivi, ciobanii au deprins repede meșteșugul, depășindu-și în scurt timp maeștrii, devenind ei însuși ceasornicari, creând Mitul Orologeriei Elvețiene, care alături de Ciocolată și Industria Medicamentelor și Aparaturii medicale au creat Marca Elvețiană.

Ciobanii din Țara Lăpușului nu au avut aceeași șansă, rămânând cantonați în meșteșugul cioplitului în lemn; creând bijuterii arhitectonice, unele intrate în Patrimoniul UNESCO, ca Biserica de Lemn de la Rogoz, nu sunt cu nimic mai prejos din punct de vedere cultural Mitului Elvețian Orologer .

Astfel a apărut al treilea Album: „The12th Art”, o istorie pe scurt, în imagini, a meșteșugului orologer, însoțită de o colecție de colaje fotografice ale acestui meșteșug, prezentată sub formă de spreaduri în album și de Tablouri pe suport de metacrilat și dibond în cadrul expoziției organizate cu prilejul lansării Albumelor.

Legătura celor două „lumi” de ciobani, cu meșteșugurile lor, este dată de Biserica de Lemn din Chêne-Bourg Geneva – buticul Orologeriei elvețiene, construită de meșteșugari, urmași ai ciobanilor din Țara Lăpușului.

Deși se spune că o imagine valorează cât o mie de cuvinte, am simțit că ceva lipsește Proiectului fotografic, care să-i ajute pe cei din jur să înțeleagă demersul meu cultural – față de care au manifestat rezerve în privința capacității de a-l duce la bun sfârșit, având în vedere complexitatea lui, pe a cărui esență nu reușeau s-o sesizeze. A apărut în acest context proiectul Adeverință de Chiabur, unde personajul central al Memoriilor – Vasile, este chiabur, dând cărții titlul (alegerea acestuia fiind meritul exclusiv al editoarei).

Și așa, dintr-o addendă a Albumelor de Artă Fotografică, Adeverință de chiabur s-a transformat într-un proiect de sine stătător, Albumele devenind ele un appendix probi la volumul de Memorii.

 

Saga familei Herescu străbate locuri și timpuri atât de contrastante. Ce a mai rămas astăzi din lumea pe care o evocați?

 

Concret, nimic. Cognitiv, Memoria ei. Important, pentru că dacă ai Memorie, înseamnă că ai Istorie, care trebuie cunoscută de generațiile de după 1989, echidistant, fără parti-pris-uri și răzbunări meschine. Fără Memorie, nu ai Viitor.

 

Deși nu pretindeți ca volumul publicat la Tracus Arte să fie o operă literară, maniera în care e scris captivează cititorul. Cum ați dobândit talentul de a povesti? E datorat lecturilor, experienței de viață sau e moștenit?

 

În urmă cu puțin timp, fiica mea de 18 ani, nativă în limbile engleză și spaniolă, a primit un premiu pentru eseurile scrise în cursul anilor de liceu. Cu prilejul înmânării acestuia, profesoara de limbă și literatură engleză, care i-a fost tutore, a ținut un speech emoționant privind calitățile literare ale scrisului Anei.

Solicitându-i profesoarei rugămintea de a ne transmite speechul digital, Ana motivând doleanța cum că în al doilea volum de Memorii, tatăl dorește să introducă un capitol cu scrierile ei, inclusiv speechul, precum în primul volum a făcut-o cu Vlad, fratele, profesoara a exclamat: „ – Ah, deci de aici ți se trage talentul !!”. Imperturbabilă, Ana i-a replicat: – „în familia noastră doar Vlad este scriitorul adevărat (a publicat 2 romane de ficțiune în limba engleză, traduse în română, prin grija  Editurii Tracus Arte, și publicate într-un singur volum sub titlul  Jucătorii Zilei de Ieri. Motocicliști în Lumina Lunii), așa că, tatăl nostru ne moștenește eventual el, pe noi doi !!!”.

Aș adăuga că Vasile, tatăl meu, mi-a scris toate compunerile de la școală până în clasa a VII-a sau a VIII-a, când m-am trezit participând la Olimpiada Națională de Literatură, și cu nuvela „Amintiri din viitor”, de data asta scrisă de mine ca rezultat al multor cărți de science-fiction citite, am luat premiul II. În liceu nu m-am atins de manualele de limbă română, trăind în anturajul intelectual select al familiilor colegilor de școală, având acces, prin intermediul lor, la toată literatura internațională.

Când după peste 30 de ani m-am reîntâlnit cu Profesorul Silviu Angelescu, și i-am povestit preț de un ceas și jumătate mici întâmplări din viața mea, petrecute în răstimpul în care nu ne-am frecventat, a exclamat: – „mult epic în povestirile tale”, la care am replicat:– „se poate pune de o scriere ? ”, la care a continuat: – „dacă ai scrie cum povestești, da!!”.

A apărut Adeverință de chiabur, în contextul în care proiectul cu Arta Meșteșugului era în derulare și simțeam că-i lipsește ceva.

Profesorul Angelescu m-a susținut în demersul meu, întrebându-l la un moment dat dacă există școală de scriitori pentru a-mi îmbunătăți scrisul. Cum răspunsul a fost: „- nu!”, m-am resemnat că îmi va fi greu să depășesc ceea ce am reușit cu Adeverință de chiabur, care se datorează lecturilor, experienței de viață și unui strop de talent moștenit de la tatăl meu, autodidact profesionist în orișice, cu Biblia ca lectură de căpătâi.

Credeți că memorialistica, literatura vor supraviețui, iar viitorul ne rezervă o lume mai bună? Sau artele vor deveni doar un capriciu al vremurilor care se anunță din ce în ce mai superficiale?

 

Literatura va supraviețui doar prin educația generațiilor tinere, cărora să le fie insuflat cititul ca mod de educație și înțelegere a ceea ce se întâmplă în jurul lor, chiar și de pe monitorul computerului.

Cât despre memorialistică, aceasta va căpăta interes major, după atâta poluare cu ficțiune morbidă, propagată și promovată prin canalele media, cinematografie și teatru contemporan.

Vremurile, de mai bine de 30 de ani sunt superficiale, cu dispariția criteriilor valorice, prin promovarea populismului și a prostiei globalizate ce tronează (pe) rețelele de socializare.

După Pandemia apărută în timpul acestei profunde crize a valorilor umane, ca după orișicare alt război – memoria ne-o poate imediat reaminti, artele se vor revitaliza și vor redeveni hrană spirituală.

În privința unui viitor mai bun sunt optimist, punând și noi umărul, prin reluarea –  ca în anii comunismului, (a)rezistenței prin lectură, dublată de dezvoltarea rezistenței prin cultură, în fruntea căreia să se reașeze elitele, care s-au dat deocamdată, impardonabil, prea mulți pași înapoi, pentru a nu fi neelegant și a spune că s-au dat la fund.

 

Număr de vizualizări :703


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro