”Dragostea se învață”

nov. 5th, 2020 | By | Category: Dialogul de carte

”Când te-ai impus în limbi de circulație universală, nu mai stărui și într-una înțeleasă – mai ales în poezie – numai de vorbitorii ei nativi. Că nu acesta era cazul o dovedește faptul că, încheindu-se criza, Rodica Draghincescu, autoare de poezie inconfundabilă și în limba franceză, a revenit la română. A făcut-o scriind, nu mai puțin admirabil, volumul Fraht și adăugându-i acum acest nou volum. Pe mine m-a impresionat, cititorul va aprecia. Găsesc că poeta e mereu ea însăși. Că are o voce distinctă în ansamblul poeziei românești.”-  Livius Ciocârlie- coperta a patra a volumului de poezie „Copilul Cu Piele De Iarnă”, apărut în 2020 la editura Tracus Arte. Tudor Voicu a dialogat, în exclusivitate pentru AgențiadecArte.ro, cu scriitoarea Rodica Draghincescu.

Ați revenit la poezie în limba română cu volumul „Fraht” (Casa de editură Max Blecher, 2018) și acum „Copilul cu piele de iarnă” (Tracus Arte, 2020). Cum v-au (re)primit lumea literară autohtonă și cititorii ei?

 

În optsprezece ani de tăcere în limba română am fost o autoare de expresie franceză (scriitor, moderator de evenimente culturale, directoarea artistică a Festivalului internațional de poezie din Metz, directoarea Festivalului de teatru și performanță artistică pentru tinerii loreni etc). Prinsă în chingile cotidianului, în exil cultural activ, încărcată profesional de obligații pentru Marea Regiune (filiera educației culturale multilingve Franța-Luxemburg-Germania-Belgia), abia aveam răgaz de un gând, de o vorbă pe șleau cu cei de acasă.

 

V-ați realizat profesional în Franța?

 

Nu a fost floare la ureche să îmi găsesc de lucru în cultura franceză. Nu a fost nici greu, deși se crede că exilatul este destinat să stea ani buni în propriile limite și angoase, atârnat între două limbi, două culturi, două mentalități, între două coduri de civilitate. Eu am reușit să nu ocup poziții periferice. Nouă structură socială m-a înfiat și acceptat, mi-a dat un sens.

 

Ca francofonă v-a fost cu mult mai ușor ca altora…

 

Nu e niciun miracol în toate acestea. Eram déjà familiarizată cu societatea-gazdă, aveam destule capacități lingvistice, vorbeam fluent franceza, chiar scriam în franceză, aveam și două cărți publicate în Franța la edituri de stat. Luasem și ceva premii de poezie francofonă. Începuturile păreau promițătoare.

 

Ați revenit la limba română în 2017 sau 2018?

 

În 2018.

O întreagă psihanaliză a reîntâlnirii cu patria limbii. Am regăsit poezia română cu ajutorul lui Claudiu Komartin. Am reapărut, adusă din ambientul cultural al locului de adopție. Mulțumită inistențelor editurii Max Blecher, m-am întors la limba care m-a născut.

C.K. a crezut în întoarcerea asta. Nu și eu. Komartin m-a convins că există în literatura de acasă un loc literar RD. Cu multă reticență am acceptat reinițierea. Am revenit la normalitate, ca și cum as fi scăpat dintr-o boală grea. Mi-am revenit în fire (sau în fine) după o lungă convalescență lingvistică (comă ?!). Eram bucuroasă că am trecut peste criză. Mi-am recăpătat echilibrul poezesc.

Lansările Frahtului au fost frumoase. Au fost și lecturi publice, interviuri la Radio România Cultural, la posturi de televiziune, cronici de întâmpinare etc.

 

Reasimilarea s-a produs firesc.

 

Dar, să nu uităm, de orice natură ar fi exilul, sentimentul dependenței de două țări nu se va dilua rapid, cum nici senzaţia de a fi în balans pe o punte între două culturi. Cultura țării native și cultura societății de adopție vor coexista, ca două jumătăți mentale ale aceluiași creier.

 

Puteți vorbi despre un mentor, un îndrumător care să fi avut un rol determinant în propria devenire și traiectorie literară?

 

Am început să scriu pe la zece ani. Din plictiseală și frică de ogoare, de fabrici și uzine. Tot din frica de neizbândă, am devenit un copil motivat. Unul dintre motive era pur bănesc. Din bursele de merit o duceam pe mama în vacanță la mare.

Ca elevă-pionieră (eram uniformizați și îndoctrinați în anii 70-80), am participat la ateliere de teatru amator, la laboratoare de literatură, la gazete artistice, la reviste școlare, la cluburi de lectură. Cu excepția unor profesori de limba română din generală și liceu (prof. Buiciuc, prof. Diaconescu, prof. Gafencu), nu aș putea aminti vreun îndrumător personal în acei ani foarte tineri. Nu mă îndruma nimeni în mod special iar eu citeam cărțile indicate de programa școlară.

 

Lecturi impuse?

 

Da. 25-30 de cărți pe vară, după care în a doua săptămână de septembrie (celebrul 15 septembrie), trebuia să predăm caietele cu notele de lectură ( + rezumate +lexicul cu lista de neologisme, arhaisme etc). Unii nu citeau nimic și copiau doar rezumatele de la cei care au citit. Când proful striga catalogul, vinovații își ascundeau capul între cravată și uniformă. Stăteau ca puii de struți, îngropați în nisip până la aripi. Tremurau ca pelteaua de gutui, fiindcă proful oricum verifica pe capitole și amănunte ce s-a petrecut în fiece carte, de la pagina cutare, cutărică până la ultima frază. Greu de ținut minte măruntișuri, mai ales când nu ne plăcea autorul. Dacă eram prinși cu mâța în sac și cu memoria în magiun, eram pedepsiți cu un 3 (trei) pentru Lecturi literare.

Altminteri, fără sfaturi beletristice, eu ingurgitam ce găseam prin biblioteci. Mă atrăgeau autorii care nu plăceau copiilor și tinerilor de atunci. Bibiliotecarele mă lăsau să împrumut și cărți peste vârsta mea, fiindcă eram o clientă fidelă. Mentor ? Îndrumător spiritual ? Nu prea.

 

Interesant este că nu am avut învățătoare și doamne profesoare de română, cum era și este încă la modă în învățământ. Eu am avut doar domni exigenți, dinamici, plini de pasiune pentru meseria lor. Învățătorul meu, Domnul Udrea, era starul pedagogiei din anii 60-70. Învățător din tată în fiu. Cu ochii albaștri și cumva oblici, Dan Udrea a dat generații întregi de elevi competenți. Nimeni nu ieșea din clasa lui fără să știe să citească, să calculeze, să joace teatru. Ne era frică de el. Ne mândream cu el. Ne îngrozea. Ne pedepsea cu tone de dictări și controale. Cu ore suplimentare de meditații. Cât bine și câtă dragoste profesională a pus în munca lui. Probabil că fără cei patru ani de școală cu Domnia Sa nu aș fi o literară înrăită, azi…

Constantin Buiciuc, primul meu prof de română, de origine din Lugoj, a fost și poet. Spun a fost deoarece domnul profesor a murit tânăr. Mare păcat. Mai târziu, la facultate, am avut ocazia și șansa unică să îl cunosc pe distinsul Livius Ciocârlie, inegalabilul meu profesor de literatură franceză, căruia îi lăsam pe birou, când era absent, poeme și cronici literare. Domnul profesor îmi nota pe marginea textelor sugestii și întrebări, gen « credeți ? », « ! », « ? », « încurajator», « interesant », « continuați ».

Am fost autodidactă ? Mai mult ca sigur. Am citit în cenaclurile care au existat în anii 80 și 90 în Timișoara : de fiecare dată o singură dată, dar nu am fost un membru activ. Evitam grupurile. Mă feream de lecțiile de gândit și scris. Participam la cercurile studențești, mai ales la cele de lingvistică, traductologie, critică literară, la sesiunile de comunicări științifice regionale și naționale (știintifice = științele filologice). După facultate, ca poetă, am reușit la concursul de editare în antologiile colective de la Dacia (Cluj) și de la Facla (Timișoara). Să câștigi două concursuri deodată la două edituri era confuz. A trebuit să renunț la una. Din cauza distanței, am renunțat la Dacia și am rămas la Facla bănățeană. Conform protocolului, urma să mă prezint la sediul Faclei și să discut cu un editor-redactor al cărții. Așa l-am cunoscut pe Marcel Tolcea. Marcel mi-a dat sfaturi practice. Le-am aplicat. Corecturile lui M. Tolcea au avut efect stilistic. De altfel, îmi și plăcea poezia lui. Marcel a avut însă șefi constrânși să respecte cenzura comunistă. Ei obligau debutanții să scrie și să insereze în antologia de grup cel puțin un poem patriotic. Cum nu am scris niciodată poeme de circumstanță politică, m-am trezit în așteptarea acordului à la longue. Așteptarea a adus Revoluția din 89.

 

A apărut antologia?

Antologia de poezie nu a mai văzut lumina tiparului.

Poeții români care mi-au călăuzit cumva demersul poetic au fost G. Bacovia, C. Tonegaru, D. Stelaru, Ion Caraion, Nichita Stănescu, Ion Mureșan, Marcel Tolcea, Liviu Ioan Stoiciu, Florin Iaru, Bogdan Ghiu, Angela Marinescu.
Deși romancieri, Hortensia Papadat Bengescu și Mircea Nedelciu mi-au modelat scrisul. Ambii erau mes grands coups de cœur.

Ce ați citit cu plăcere în studenție?

În studenție, am fost preocupată de filozofie. Chiar urma să mă înscriu în anii ’90 și la facultatea asta. Iosif Cheie, profesorul meu de literatură română (cu care lucram pe doctoratul despre Nichita Stănescu), m-a convins că nu avea rost : Dacă tu ești filozoafă prin felul tău de-a fi, așa cum se vede socoata în scris, atunci hrănește-te cu cărțile care te vor ajuta în viață.

Îmi structuram lecturile filozofice pe școli și curente (pitagoreicienii, atomiștii, sofiștii, platoniștii, neoplatoniștii, ciniștii, epicuriștii, spinoziștii, pozitiviștii, dar mai ales existențialiștii nihiliștii și structuraliștii).

Citeam François Villon, Chrétien de Troyes, Christine de Pizan, Rutebeuf, Marie de France (aveam o mare admirație pentru doamna profesoară Gyurcsik și Evul Mediu). Citeam și reciteam François Rabelais, acest imens prim precursor al romanului francez modern. Mi-am făcut și lucrarea de licență pe tipurile de scriitură din romanul rabelaisian.

Mă regăseam în Baudelaire, Mallarmé, Léon-Paul Fargue, Alfred Jarry, Roberts Desnos, Paul Eluard, Albert Camus, Louis-Ferdinand, Céline, Robbe-Grillet, Paul Celan, Îi admiram pe Gustav Klimt și Edvard Munch.

Eram Cioran și Borges. Eram și Lermontov și Dostoievki și Makine. Eram mai ales Truman Capote.

Urmam literatura marii lumi : Anne Dudley Bradstreet, prima femeie-poet din USA, Sylvia Plath, Elizabeth Bishop, Maya Angelou, Rupi Kaur, Allen Ginsberg, William S. Bourroughs, Jack Kerouac, Lucien Carr, Patti Smith (cu care am purtat și o scurtă corespondență), Anne Sexton, Charlotte Smith. Cărțile multor autori îndrăgiți dormeau cu mine.  Îmi plăceau artiștii rock, cei din lumea jazzului, artiștii alternativi, new wave, trip hop, precum Nina Simone, Nina Hagen, Zeena Parkins, Annie Lennox, Kate Bush, Björk.

Îi idolatrizam pe clasicii Johann Sebastian Bach și Franz Liszt. Ascultam și muzică experimentală.

Scrieți că Dragostea are insula ei de mâini și picioare rupte. Totuși, credeți că dragostea ne va salva și de această încercare prin care trece acum întreaga planetă sau ar trebui, deja, să ne resemnăm?

 

Dragostea, când nu e instinct și psihologie socială, este doar un cuvânt cu mai multe fețe.

Dragoste, protecție, soluție ? Tustrele sunt flagelate de supremații, globalizări și barbarii industriale XXI. Mai degrabă nevoia urgentă de a ne uni și proteja Planeta. Fiindcă vom rămâne într-un picior pe-o rămăsiță telurică sau celestă.

Și dragostea ca pasiune, formă de iubire?

Cu multă dragoste nu cred în dragoste, cred doar în fel și fel de acțiuni și afecțiuni care sunt confundate cu dragostea.

Există ființe nefericite fiindcă iubesc dar nu sunt iubite și ființe împlinite fiindcă se cred iubite. Posibil (…), dar cu multe conotații, grade, note particulare, tonalități și varietăți emotive. Baza de la care pleacă cugetările constituie obiectul iubirii. Există instincte și legături. Ființele iubitoare și ființele iubite nu sunt decât victimele unor nevoi primare și hormonale. Oamenilor li se spune de mici că vor cunoaște dragostea, iubirea, fericirea, necazul, boala, moartea.

Dragostea se învață?

Dragostea se învață. Se moștenește. Fiind mici și mimetici, ei trebuie să crească dependenți de familie până când într-o bună zi, familia le va da drumul în sentimentele altor semeni. Afară este societatea, jungla umană greu de străbătut, cu tufișuri, liane și mlaștini.

Dragostea în jungla umană ? Supraviețuiește cel mai puternic sau ferocele care ucide fără milă.

De la mama mea am învătat că nu există nimic mai solid decât ceea ce crezi tu despre ce simt alții. Nu trebuie să simți la fel, este dăunător! 

Omul este schimbător și adulmecător. Științific, dragostea nu există, ea nu face parte din datele biologice ale omului. Dragostea este faza ultimă a atracției sexuale. Sexul poate cauza atașarea. În toată nebunia asta hormonală se cer, prin legile atracției, două trupuri, două corpuri în care să se manifeste, înclinarea, suprapunerea. La om, există un ciclu pasional de maximum trei-patru ani. Cam atât durează erosul și farmecele reciproce.

Și restul?

Restul este ceea ce este adevărat și pune conștiința în priză. Restul duce la obligații morale, la slăbiciuni personale (nevoia de securitate socială, de stabilitate, de profit).

Oamenii sunt animale subtile și superstiţioase. Ei se înmulțesc între ei pentru a crede în viata de apoi. Dragostea lor se face din cortizol, oxitocină și stă pe verticală prin hormonii atașării. În cazurile happy, ea este exces hormonal.

 

Acei primi fiori…

 

Dragostea începe prin fluturi în burtă, dezordine afectivă în care emoțiile și sexualitatea fac trup comun.

Dragostea vine din exterior, ca un atac gravitațional, magnetic. Ea este ispita, mărul viermănos, șarpele biblic, urgența viscerală  de a ne apropia de cineva. Ea se joacă de-a legea atracției universale, lege prin care trupurile-corp se atrag cu o forță proporțională cu masa carnației și invers proporțională cu distanța dintre ele.

 

Dragostea face lumea.

Termenul dragoste există. El este ba latinesc, precum amor, ba slav ca dragosti, libov, erosul fiind un văr de sânge grecesc. În română dragostea evoluează mai frumos și mai credibil decât în alte limbi. Practicarea ei pretinde și impune un loc fizic în timp și un loc filozofic după ce nu mai e timp.

Dragostea, să îmi fie iertată convingerea, este un paleativ care ameliorează sau înlătură pentru un timp simptomatic, familia și societatea. Ea duce la necesitatea seminței și a fructului, a reproducerii, a fertilității și a perpetuării speciei prin scurte sau lungi uniuni germinative.

 

Se scrie mult despre dragoste sau din lipsă de dragoste.

 

Cine gândește și scrie despre dragoste, știe că aceasta este o poartă spre eșec.

Dacă are de-a face cu parteneri senini, dragostea poate ajunge la o formă de iubire, adică de vinovăție blândă, prin care sunt acceptate imperfecțiunile.

 

Iubirea  e mai terestră?

Iubirea nu este egocentrică. Fiind ea mai comunicativă, mai sociabilă, se instalează nitel mai lucid și mai trainic.

Fără iubire, fără dragoste, ne simțim urâți și inutili.

Iubirea începe de la piele și continuă în mental. Dragostea purcede inevitabil de la piele și piere în mental.  Iubirea cere timp, cere cunoaștere a celuilalt, cumpănire. Iubirea satisface subconștientul.

 

Nu (mai) aveți încredere în excesul de sentimente.

 

Nu sunt psiholog, nu sunt nici neurolog, sociolog nici atât, însă, personal, nu cred în dragoste și nu am încredere în iubire. De aici, nevoia mea de tristețe creativă. Dar aceasta este o altă po-veste pliată și complicată, prin care eu stivuiesc părtile de stambă ale inimii într-o anumită ordine cronologică. Pentru altădată, altundeva.

„Nu ai idee până unde poate merge femeia în bărbăția ei” – este un vers din ultima parte a volumului. Care a fost cea mai mare provocare prin care a trecut o scriitoare din România stabilită în Franța?

Viața mea în Franța a fost și este plăcut plictisitoare. Am găsit meseria pe care o am de cincisprezece ani la numai șase luni de la înscrierea mea la doctoratul francez. Am avut noroc. Puținul noroc din viață. De atunci am același planning profesional.

Ca scriitoare de limbă franceză am avut numai satisfacții : subvenții, burse de studiu, invitații la festivaluri, editori serioși.

Despre femeia RD? Toată viața ei se bazează pe destinul meu.

Provocare ați zis?

 

Provocare am spus.

 

Da, existența mea a fost și este o provocare. Am întâlnit indivizi care trăiesc prin și pentru ei înșiși. Materialiști, manipulatori și imprevizibili, ei au avut nevoie de familie doar pentru naștere, creștere și înmulțire. Ei sunt ceea ce au și au ceea ce sunt. Ei nu au aceleași reguli și criterii, aceleași principii de trai ca mine. Ei reprezintă vrajba, elementul perturbator, dezbinarea. De ei am fugit degeaba. Sunt peste tot, până și în propria casă.

Despre ei, cu toată chibzuința și fantezia, vorbesc și în noua mea carte de poezie.

„Copilul cu piele de iarnă” este, cu siguranță, un volum de poezie autentică, neobișnuit de asumată și distinctă peisajului literar actual. Aveți în perspectivă să mai publicați literatură în limba română?

 

De ce nu ?! Pe curând, poate.

 

 

 

Rodica Draghincescu (n. 1962, Buziaș, județul Timiș) este o poetă, prozatoare, eseistă și traducătoare stabilită în Franța. După încheierea studiilor de litere la Universitatea de Vest din Timișoara și publicarea unor volume de poezie si pamflete importante, care au reliefat prezența feminismului în literatura generației ’90, precum Fiecare avem sub pat niște fotografii de care ne este rușine (1995), Obiect de lux ascuțit pe ambele părți (1997), Ah! (1998) și EU-genía (2000), Rodica Draghincescu devine scriitoare de limbă franceză. Îi apar în Franța volume de poezie (Fauve en liberté, 2001, La lune n’est pas un simple mouchoir, 2003, Ne dis jamais miroir comme Miroir ! 2006, Ra(ts), 2012, Rienne, 2015), romane, eseuri și interviuri cu personalități ale literaturii europene, reunite în Entretiens avec Rodica Draghincescu, 2004), Schreibenleben (2005). A fondat în 2010 webmagazinul Levure littéraire și a funcționat ca liant între mai multe culturi, traducând poeți polonezi, luxemburghezi, belgieni, italieni și francezi. În 2017 apare în Germania volumul de poezie tradus din franceză, de Christina Gumz, Du bist ich. Töte mich, Gedichte, Klak Verlag, Berlin. Tot în 2017 e publicat romanul tradus din română de Eva Ruth Wemme, Zâna dracilor/ Die Fee der Teufel, Klak Verlag, Berlin, cu o copertă semnată de Floarea Tuţuianu. În 2018 publică volumul de poezie FRAHT, Casa de Editură Max Blecher. Cel mai recent volum: L’adversaire de soie et de cendres, poezie, éditions Caractères, Paris 2019.

 

Număr de vizualizări :1261


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro