La marginea lumii

aug. 14th, 2020 | By | Category: La Țintă!

— Nu e vis, e abis.

Cu vorbele astea tîmpite o vrăjise în urmă cu treizeci de ani. Ce porcărie, cum a putut fi atît de oarbă, de proastă și de tută? Cînd l-a auzit rostindu-le (era într-o după amiază cu ger, la începutul lui februarie, mai exact pe 5 februarie 1990, vineri după amiază, în curtea institutului), a avut revelația că el e bărbatul vieții sale. E drept, și Ilior avusese aceeași revelație. Un pic altfel. Fata cu obraji roșii, care rîdea din nimic l-a făcut să-i bată inima puțin mai repede. Asta a fost tot. O chema și o cheamă și azi Valerica. Doar că acum se uită în gura lui, cum stă răsturnat pe pat, cu fața în sus, cu mîinile pe piept, ca și cum ar fi mort, și fierbe de nervi. Pufnește cu țîfnă cînd îl vede cît de frumos respiră în somn, cu fața aia a lui nesuferită, acum senină și luminoasă, cum nu e el niciodată. Toată ziulica e mohorît, împiedicat și nefolositor. Nu e bun de nimic, greșește în tot ce face și-i scoate sufletul Valericăi. Din visul de iubire a rămas abisul deznădejdii.

 

În lumina lunii, pare alt om. Un om întreg, cu de toate. Cînd luna sclipește în ochiul lui întredeschis, fața i se întinde. Uită-te la el! Surîde cu gura pînă la urechi. Valerica simte că e prea mult. Pentru că ea doarme mult prea puțin. Nu are niciodată atîta seninătate în somn, visele ei rare sînt tulburi și înecăcioase, dimineața se trezește cu capul greu și cu un gust de metal pe limbă. Îi vine să pună mîna pe ceva și să-i zdrobească capul sec, cu un început viguros de chelie. Dar lumina nocturnă îi înăbușă pornirile criminale. Acum, Luna s-a strecurat în urechea lui Ilior, iar acolo sclipește ceva, ca un diamant. Valerica se freacă la ochi. Gaura îngustă a urechii se lărgește ca prin farmec, acum e un tunel de un stat de om. Valerica bagă un deget în urechea bărbatului adormit, apoi, două, apoi tot pumnul și, fără efort, tot brațul. Tunelul se lărgește, luminat feeric și Valerica intră de tot. Întîi în patru labe, dar, în foarte scurt timp, se ridică în picioare. Stalactite și stalagmite cărnoase, acoperite de o iarbă cornoasă îi jalonează drumul. Peisajul se lărgește, coboară într-o vale pardosită de sus pînă jos cu o iarbă albastră. Și aici strălucește Luna, dar e o Lună cum numai în reclame vezi, strălucitoare și prietenoasă. Din norii albicioși, cîteva trîmbițe intonează un marș nupțial, iar o cortină de aripi fîlfîie în jurul ei. Simte în podul palmei ceva umed. Scoate un strigăt mic. E un melc lung și cu cap îmboboșat care se ridică în zbor. Melcul rîde și Valerica se simte extrem de tulburată. E ceva ce nu a mai simțit de mult, tulbure, tainic, omenesc. În jurul ei se adună toate animalele din lume. Simte cum cineva o miroase la fund. E un măgar de argint, care și-a proptit botul de rinichii ei. Simte cum altcineva îi mîngîie sînii. E un delfin cu picioare, dar și cu un corn în loc de nas. Își scoate din ureche o coropișniță ca o broșă. Drept vorbind, se simte, cum să spun?, înduioșată.

Lighioanele o împing în mijlocul văii și exact în clipa aia, îl vede pe Ilior, înaintînd spre ea. E alt Ilior. Tînăr, drept, admirabil, pus la patru ace. Iar în stînga lui e o fetișcană roșie în obraji, cu niște țîțe enorme, învelit-acoperită în văluri transparente care arată totul. Un cuțit moale îi trece prin inimă. Ilior al ei, dar care nu mai e al ei, îi face o reverență, dar în reverența asta se proptește cu mîna exact în sexul fufei. În spatele lor e un castel cu o mie de ferestre și cu zece turnulețe, care flutură în bătaia vîntului. Valerica simte că moare și rămîne în viață. Bărbatul o ia și pe ea de mînă și le împinge pe amîndouă pe poarta castelului. Merg așa un timp nelămurit pe culoare, timp în care, deși o ține cu mîna stîngă după talie, Ilior își bagă limba în urechea necunoscutei, spune un banc cu multă pulă și pizdă, la care cealaltă rîde vulgar (după părerea Valericăi) și gîfîie cum fac numai curvele. Ba își scoate și limba printre buze, părînd că vrea să le hidrateze. Pe lungile coridoare pe care le străbat tot mai repede, sînt întîmpinați de curteni cu capete duble și cu două spinări care smulg hainele de pe ei. Veșmintele cad repede, iar Valerica nu simte nici un efort. Doar un sentiment nelămurit de rușine, înecat în graba traversării.

Cînd ajung pe balcon, sînt despuiați de tot, iar ea vede cu o uimire neagră că soțul și nesuferitul ei arată luna cu chestia aia a lui. E ridicată bățos, de parcă ar fi un dirijor care stăpînește orchestra naturii, iar luna zîmbește feciorelnic. Au ajuns la capăt. Ilior le ia de mîini și se proptește cu bazinul lipit de balustrada joasă.

— Asta e viața, fetelor, spune el, iar vocea lui cade în întuneric multă vreme, pînă cînd ecoul îi răspunde, mormăit. Restul nu e vis, e abis.

Valerica privește în jos. Sub balcon e chiar abisul. Stîncile care susțin castelul par să nu aibă sfîrșit, iar undeva, foarte adînc, plutește o ceață groasă. Acolo mișcă ceva. E cineva. Valerica amețește și se dă un pas înapoi, lăsîndu-i pe cei doi tineri să se holbeze în hău. Fără să stea mult pe gînduri, le dă brînci. Iar ei cad, plutind ușurel, în abisul ăla de neînțeles.

 

Dimineața, Ilior e în continuare cu zîmbetul lui tîmp și inutil pe chip. Valerica cheamă Salvarea și stă la o distanță convenabilă de proaspătul răposat, pînă cînd paramedicii constată decesul.

— Infarct, doamnă. Aveți aici numărul de telefon al unui serviciu funerar. Se ocupă ei de toate. Condoleanțe. Să știți că nu a suferit.

 

Florin IARU

Număr de vizualizări :682


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro