Culele balcanice și cetățile de apărare

iul. 8th, 2020 | By | Category: Postcard

Bastioane, cule, forturi, turnuri, avanposturi, cetăţi și biserici fortificate, tuneluri, castele înconjurate de șanțuri cu apă etc., toate aceste edificii umane au fost și sunt sisteme defensive în fața asediilor și invaziilor, campaniilor de cucerire, de supunere politică, jaf și distrugere.

Morfologia și arhitectura acestor fortificații s-au adaptat întotdeauna reliefului, materialelor locale de construcție, timpului istoric, statutului social al proprietarilor, creându-se astfel un patrimoniu mondial și divers al apărării, multe fiind astăzi amenajate ca muzee. Troia, Constantinopol, Zidul Chinezesc, Cetatea Orsini din Italia, Masada din Israel, chiar și scuturile antirachetă, iar, in extenso, necropolele tumulare şi piramidele, sunt exemple de fortificații strategice menite să reziste atacurilor și jafurilor. Sunt martore, printre altele, ale unor evenimente și prefaceri fabuloase ale lumii, valoarea lor istorică, socială, arhitecturală dar și identitară determinând Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură să le apere la rândul ei memoria.

 

În istoria sistemelor defensive, regiunea Balcanilor se distinge printr-un anumit tip de construcție est-europeană, aproape pe cale de dispariție, aceasta fiind reprezentată de cule, ilustrate cu precădere în Albania, Kosovo, Serbia, Bulgaria, Grecia, România (Oltenia și vestul Munteniei), Turcia. Etimologia turcească kule, ce se traduce prin turn, atestă dominația și influența otomană de-a lungul secolelor, în viața socială și politică a Peninsulei, însă unii cercetători cred că originea culelor se află în Afganistan și Iran. Culele sunt clădiri înalte ca niște turnuri, diferite de la țară la țară, cu rol de locuinţe-cetăți, punct de veghe sau adăpost pentru izolarea victimelor căzute sub canonul vendettei, al răzbunării sângelui ca în cazul albanezilor. Cu pereți groși din piatră sau cărămidă, cu ferestre mici și metereze, o  singură ușă puternic întărită, la nivelul parterului, cu numeroase ascunzători, ele sunt folosite să-i apere și protejeze pe cei care locuiesc sau se ascund aici. Parterul este folosit pentru depozitarea proviziilor ce asigură traiul fără conexiune permanentă cu exteriorul, acestea fiind suplimentate la nevoie, iar o scară interioară duce spre etajele superioare, amenajate ca dormitoare și cameră de zi. În zonele în care agresiunea otomană și conflictele interne s-au întins de-a lungul a mai multor secole, ca în cazul Bulgariei, Albaniei, Macedoniei de Nord și Greciei, au fost ridicate cule în special sub formă de turn fortificat înalt, din piatră, cu caracter de apărare activ, în comparație cu România, unde acestea aveau mai mult aspectul unor case înstărite, adaptate pentru locuire permanentă și apărare pasivă, ambele stiluri de fortificație trebuind să facă față incursiunilor nomade şi turcești.  Existenţa foişorului, cerdacului sau prispei, a fântânii în beci la unele cule din România face diferenţa între ele şi culele din Balcani, la care o parte din aceste spaţii nu există. Culele românilor din Gorj, Mehedinți, Vâlcea, Dolj, Olt, Argeș și Teleorman (sec. XVII-XVIII) au aparţinut boierilor acelor vremuri şi aveau rolul  de a apăra avutul şi viaţa membrilor familiei în faţa atacurilor cârjaliilor (tâlhari turci) din Vidin, dar şi împotriva propriilor supuşi de pe moşie care se răzvrăteau.

 

Răzbunarea sângelui şi izolarea în Turnul de veghe

 

Un caz aparte îl reprezintă culele sub formă de turn fortificat din Albania, existente  în nordul muntos al ţării, regiunea Shkodra, folosite cândva ca rezidenţe sau  locuinţe de izolare a victimei căzute sub ameninţarea gjakmarrjei (răzbunarea sângelui; vendetta). Victima ce urmează a fi ucisă este, pe rând, câte un bărbat din cele două familii aflate în conflict pe viaţă, regulă ce urmează jurămintele  respectării Kanunului (cod de legi specific, utilizat încă din secolul al XV-lea, ce funcţionează independent şi paralel faţă de sistemul oficial de justiţie). Aici, în turnurile înalte de piatră este izolată victima intrată în angrenajul gjakmarrjei, a răzbunării sângelui celui ucis de adversar. Lungul şir al asasinatelor reciproce, la paritate, între clanuri, poate dura chiar şi sute de ani, până ce toți bărbații din ambele familii implicate în vendetta sunt uciși. În această situaţie, victima fie îşi acceptă soarta, fie se ascunde în turnul de veghe (culă), fie părăseşte ţara. Există organizații care încearcă să medieze vrajba dintre clanuri, încercând să le facă să „ierte sângele”, dar singura scăpare a bărbatului aflat în cercul acesta de omoruri este să stea închis în casă sau în turn, fără a se expune pericolului din exterior al răzbunării, izolare care poate dura toată viaţa.

Aceste legi neoficiale ale Kanunului, despre care a scris şi Ismail Kadare în romanul Aprilie spulberat, funcţionează şi în ziua de azi, deşi Codul Penal albanez nu conține nicio prevedere din respectivul cod paralel, nelegal, ce se referă îndeosebi la vrajba de sânge. Aşa că, gjakmarrja este practicată în continuare, mult mai rar, dar ea există, uneori extinzându-se la femei şi copii dacă linia bărbătească s-a stins. Un astfel de eveniment zguduitor l-a trăit regizorul Ndoc Cefa, directorul Teatrului dramatic Migjeni din oraşul Shkodra şi preşedintele Consiliului local, care s-a trezit că, după 200 de ani, i-a venit rândul să fie ucis în cadrul vendettei. Sânge pentru sânge, moarte pentru moarte, directorul teatrului se afla în acest mecanism al uciderii reciproce, pentru că un imigrant albanez din Londra, originar din zona Malësia e Madhe, nordul Albaniei, şi care provenea pe departe din familia sa, a ucis un conaţional, în anul 2000. Familia celui ucis avea dreptul să-i răzbune moartea, iar cel care urma în lista omorurilor reciproce era directorul Ndoc Cefa. Regizorul, nevoit să se izoleze în casă de teama lui hasmi (duşman, în lb.alb; membru al familiei oponente), şi-a exercitat, vreme de doi ani, mandatul de consilier local şi de director al teatrului prin telefon. O situaţie absurdă care a determinat un grup de artişti francezi să-l ajute pe Ndoc Cefa să se refugieze incognito şi să-şi piardă urmele şi numele în Statele Unite.

Extrapolând, şi numeroasele buncăre indestructibile (750.000), construite în regimul totalitarist al dictatorului albanez Enver Hogea, ca protecţie a socialismului în faţa imperialismului capitalist, au fost considerate sisteme defensive.

Cetăţile şi bisericile fortificate din Transilvania

Tot din rațiuni de apărare, au apărut cetățile și bisericile fortificate din Transilvania, unde năvălirile migratorilor din Asia și pericolul otoman se aflau, de asemenea, la baza izolării unei întregi comunități în interiorul acestor lăcașuri ca niște mici cătune, înconjurate de ziduri groase de piatră. Față de cule, cetățile  fortificate sunt edificii de cult creștin, cu biserică în mijloc, depozite de grâne și alimente, turnuri solide de apărare și ziduri înconjurătoare înalte, specifice arhitecturii militare. Cetățile Brașov, Sighișoara, Sibiu, Râșnov ş.a., ce au avut rol religios și militar, adăpostesc încă fragmente ale zidurilor inițiale, iar bisericile fortificate transilvănene, specifice satelor săsești și secuiești, în număr de 150, cu celebrele lor Turnuri ale slăninii, în care erau depozitate resursele de hrană, sunt astăzi, unele dintre ele, obiective turistice ocrotite de UNESCO. Printre acestea se află bisericile Prejmer, Sânzieni, Saschiz, Biertan, Viscri, Valea Viilor ș.a.

În unele cazuri, cum este Brașovul, cetatea despărțea două comunități etnice, sași și români, separați de zidurile înconjurătoare ale burgului. Așezarea românească și aromânească, aflată între cetatea Tâmpa și Pietrele lui Solomon, cunoscută cândva sub numele de Cătun, iar azi ca Șchei, exista cu mult înaintea ridicării cetății medievale a sașilor, aceasta fiind vatra românilor brașoveni. Odată cu venirea sașilor, șcheienii au rămas în afara zidurilor, fiind însărcinați de stăpânii cetății cu paza fortăreței. De aceea, românii au fost numiți șchei, adică „iobagi iertați”, ce îndeplineau roluri militare. Acești locuitori ai Șcheilor nu puteau intra în cetatea Brașovului decât la anumite ore și trebuiau să plătească o taxă la poartă pentru a avea privilegiul de a-și vinde produsele în oraș. Și nici nu puteau să mai iasă dacă nu se grăbeau, deoarece, după ora șase seara, se închideau porțile iar negustorii nu mai puteau ajunge acasă. Ca în toate tiparele cetăților fortificate, și românii șcheieni s-au concentrat în jurul Bisericii Ortodoxe Sfântul Nicolae, înconjurată de ziduri de piatră. Acest spațiu binecuvântat este locul apariției primei școli românești și al păstrării patrimoniului ritualic pre-creștin, cunoscut sub denumirea de Sărbătoarea junilor, singulară în spațiul romanității. Iar pentru a sublinia străvechea lor învestire ca paznici militari, cetele de juni, în frumoasele și unicele lor costume, se numesc Curcani, Dorobanți, Brașovecheni, Roșiori și Albiori, apoi Junii tineri, Junii Bătrâni, care, cu o seară înainte, merg la stegar, sutaș, armașul mic, armașul mare, ultimul la care ajung fiind vătaful. Sărbătoarea Junilor este atât de ofertantă în simboluri și ritualuri, încât aspectul militar și ceremonial, despre care am amintit, reprezintă doar un dram din numeroasele semnificații ale acestui „obicei cunoscut încă de la daci”, după cum afirma, în sec. XX, etnologul și istoricul sas Julius Teutsch (1867-1936).

Dava

 

Forme primare ale unor astfel de sisteme defensive au existat încă din perioada neolitică. Siturile arheologice atestă existenţa unor aşezări de locuinţe stabile, delimitate de maluri sau şanţuri cu apă, cu rol de fortificaţie, deci de apărare, sau cu rol spiritual, de protejare a spațiului sacru al locuinţelor față de forțele malefice din exterior, ori îndeplinind ambele funcţii. Arheologii şi istoricii români au denumit aceste aşezări fortificate „cetate/cetățuie”, „la șanțuri”, „la valuri”, pentru a le prezenta ca sisteme defensive. Abandonate, unele dintre ele au fost transformate în necropole. Mai târziu, în secolele IX-XI, au fost identificate câteva zeci de așezări fortificate, înzestrate cu șanț, val de pământ și palisadă din lemn, la est de Carpații Orientali și în nordul Bucovinei. Acestea sunt fortificații amplasate pe promontorii sau înălțimi dominante cu mare vizibilitate, dar există și așezări fortificate de formă circulară, edificate pe pantele domoale ale unor defilee dispuse perpendicular pe cursurile unor râuri importante. De asemenea, denumirea geto-dacă dava (cetate, oraş) apărea ca sufix la numeroase localităţi din vechea Dacie, cele mai cunoscute fiind Arcidava, Argedava, Capidava, Patridava, Sucidava ş.a. De altfel, numele oraşului Deva din judeţul Hunedoara îşi are originea în patronimul cetății medievale a Devei (secolul XIII), aflată la altitudinea de 378 de metri, pe Dealul Cetăţii. Ea a păzit multă vreme, prin poziţia sa strategică, intrarea şi ieşirea din Transilvania, pe valea Mureşului. Aici s-au descoperit urme de locuire din neolitic şi epoca bronzului, iar prezența unor blocuri de piatră cioplită i-a determinat pe arheologi să afirme că ar putea fi rămășițele unei fortificații dacice.

 

Toate populaţiile lumii şi-au construit spaţiul de locuit ca fortăreţe sau păstrează pe teritoriul lor diferite construcţii ce au servit cândva ca arene de luptă sau de protecţie, conservate mai mult sau mai puţin. Multe cule medievale din Peninsula Balcanică s-au deteriorat, au fost părăsite sau distruse, iar pentru cele rămase în viaţă, finanțele pentru programele de restaurare şi conservare sunt reduse sau lipsesc cu desăvârşire. Însă, pentru ca unele să supravieţuiască au fost transformate în restaurante, muzee sau obiective turistice.

Fiecare castel, culă, bastion, cetate fortificată sau donjon, redută, burg își are propria poveste, iar istoriile acestora au devenit, peste vremuri, izvoarele unor creații fastuoase, devenite patrimoniu cultural, artistic și literar mondial.

Acropolis, Turnul Londrei, Palatul Versailles, Castelul Bran,  al Corvinilor, Cetatea Ierusalim, Dubrovnik, Toledo, Cetatea Neamțului, a Sucevei, Alba Carolina, Sarmisegetusa Dacică și Traiană, Orașul Interzis din China, castelele din Asia și America Latină ș.a., toate aceste construcții au lăsat amprente milenare asupra civilizațiilor lumii, fiind permanent surse comune de memorie, de identitate, de dialog intercultural și creativitate.

 

 Maria Dobrescu

 

Număr de vizualizări :636


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro