„Știi, cumva, printr-un proces exploziv, nimicitor, ce e adevărat și ce nu”

mai 6th, 2020 | By | Category: Dialogul de carte

Monica Stoica (n. 1990) a terminat Litere, secția Literatură universală și comparată, la București, iar acum este studentă la UNATC, secția Regie. A lucrat mai mulți ani ca jurnalistă, străduindu-se să resusciteze jurnalismul cultural și a debutat cu volumul de poezie „Fetele visează electric” (Editura Charmides, 2019). Tudor Voicu a dialogat, în exclusivitate pentru AgențiadeCarte.ro, cu poeta Monica Stoica.

Debutul tău cu „Fetele visează electric” reprezintă unul din evenimentele poetice de reper ale anului trecut. În cronici și interviuri ești numită poeta „turbionară”. Te așteptai la o receptare atât de puternică?

Deși în lume acum, cu informațiile despre virus atașate ca într-un hard disk extern tuturor minților, pare să se fi produs un fel de embolie a imaginației – pentru că suntem închiși într-o reluare a aceleiași scene, nu? Ne trezim, ne proiectăm gândurile pe pereți, dar parcă energia s-a disipat – cred că, tocmai acum, poezia – a mea, a altora – își va arăta colții calcifiați. Nu știu dacă receptarea a fost așa de razzle dazzle, sincer, mă așteptam să zbârnâie cronicile, dar în fine, scriu o poezie nu foarte biografistă, nu foarte lipsită de ermetism, nu foarte user friendly. Nu construiesc nimic dintr-o acțiune cotidiană, infertilă. Dacă m-am trezit azi și am băut lapte, probabil că în poezia pe care o să o scriu azi laptele va fi lichidul în care depun ouă niște drone de cuci. Cred că nu-l iubește foarte multă lume pe Thomas Pynchon la noi, sau, dacă-l plac, e pentru că își cam face cititorii de râs, cu jocurile lui textuale. Nu vreau să fac pe nimeni de râs. În schimb, poezia mea mi se pare foarte potrivită pentru vremurile astea, în care existăm febril în pixeli și spotify-uri și zoom-uri – aplicațiile sublime ale singurătății colective – dar și în muzica pe care o dau pe stream cluburile din Berlin, muzica aia turbionară și rece ca un silogism gone wrong. Cred că în perioada asta de carantină, în wainting room-ul nostru de toate zilele, s-ar putea să devenim mai deștepți, să ne dăm seama că tot ceea ce căutăm noi cel mai mult pe lumea asta e fffffuckin’ poetic. Avem de plătit polițe poeziei, trebuie s-o recaptăm, s-o receptăm. Vreau să salvez metafora, să desfid realitatea, să știu care-s efectele maligne, nocive ale faptului că mă aflu în lumea asta posibilă. Cred că există mai multe lumi, nu cred în lumea noastră dictatorial încorsetată în formala ei realitate. Și dacă suntem mișto și transgresivi, o să vedem prin breșe cam de mărimea unui virus o altă lume. Ce-o fi acolo? Uite, chiar dacă stăm în casă, în câte spații locuim de fapt, luând în calcul spațiile imaginare. Of, la câte ne putem gândi, de fapt.

Cititorii tăi sunt plimbați de o mână sigură și neiertătoare prin Șoseaua Olteniței, cartierul Grozăvești sau strada Căderea Bastiliei, într-un București cu cerul negru. Cum s-a închegat poezia pe umerii acestui oraș nebun?

Nici nu mai știu cum arată orașul. Sau dacă a existat vreodată. Nu e senzația asta, că, în fapt, ceea ce am crezut până azi s-a șters și trebuie reconfigurat, re-desenat. Cerul e în continuare negru, plafonat, ne-a ieșit cerul din metabolism, e o linie frântă a orizontului de la fereastra mea din Berceni. Ce-am scris în “fetele visează electric” este cerul inventat. Bucureștiul, la fel. E matricea în care m-am mișcat eu într-un tempo mai rapid sau mai lent, sunt vibrațiile pe care le-am simțit într-o zi de primăvară pe Căderea Bastiliei când arhitectura se strângea în jurul meu ca o cămașă de noapte. Orașul ăsta e o membrană, un șpalt, o precupeață cu cravașă care cade în crevasă despicată de un cutremur ce transformă blocurile comuniste în istorii vechi pe google maps. Normal, Bucureștiul îți cere o atenție, o acuitate a prezenței, un punct de referință. Iar ceea ce observi din punctul tău de referință modifică ceea ce este de observat, ca în mecanica cuantică. Mai ieri, pe strada de vizavi, am observat un băiat care purta mască de gaze. E foarte important să observi și să reacționezi. Bestiarul poetic există pentru că există oameni care observă. Nu cred că există poeți. Așa cum nu există nici femei de serviciu sau cercetători sau whatever. Există niște oameni. Un oraș. Un punct negru pe ceea ce era înainte o hartă, dar acum e coală goală. Alte orașe. Aceiași oameni. Oameni, peste tot sunt oameni, wow, trebuie în fiecare zi să ne dăm seama de miracolul ăsta în bula noastră imunologică, în aseptica viață. Dacă am observa mai atent ce se întâmplă în jurul nostru – sau ce nu se întâmplă, noi alegem regulile jocului – am fi mai fericiți.

Pe 1 martie ai citit la Clubul de lectură Institutul Blecher, alături de Irina Roxana Georgescu. Ce rol a jucat Institutul Blecher, cu atmosfera sa și poeții strânși în jurul ei, pentru viziunea ta poetică și, de ce nu, pentru viața ta?

A fost, cred, ultima dată când i-am văzut înainte de pandemie. Mă întreb cum vor fi după. Cum se vor schimba. Cred că toată izolarea îi va face foarte prolifici pe poeții pe care-i iubesc. Sper să aibă halucinații. Sper să-și aducă aminte de mine. Au însemnat mult – le vreau creierul în receptaculele mele. Semnat, baroneasa din Berceni. Îi pup. Uite, e așa de frumos să spui simplu: “te pup”. Eu sunt o baroneasă sentimentală.

Ești studentă la U.N.A.T.C, Regie de Teatru, după Literatură Universală și Comparată la Facultatea de Litere, Universitatea din București. Cum crezi că îți vor complota viitorul cele două? Ai ajuns la Regie de Teatru datorită unui vis electric?

E the ultimate experience. Regia. Am niște profesori dați de Dumnezeu – sorry, eu cred! – care-mi revelează viața și arta pe bandă rulantă. Regia e tot o artă a observației. Cel puțin așa am înțeles eu până acum. Cum spuneam, cred că noi, în general, căutăm inefabilul, poeticul. Poate că nu explicităm poeticul, în alerta de zi cu zi e poetic chiar și rolul pe care-l interpretăm în viețile noastre. Freud era poet. Zic asta pentru că regia e și psihanaliză. Sunt conexe, se completează organic, dar în fapt, cred că regia îți dă posibilitatea să folosești în moduri inimaginabile – magice – creierul bicameral, emisferele. Analizezi. Psihologizezi. Brusc, ca homunculul alchimiștilor, apare și poezia în teatru. Cehov e un poet dat dracului. Citiți-l din nou. Și știți de ce? Pentru că îl citești pe Cehov și zici dintr-o dată: “da, bă, așa e, are dreptate!”.

Avem „abilitatea de a percepe lumea ca pe o prelungire a propriei gândiri”. Unde se îndreaptă lumea asta hipertehnologizată și care va mai fi rolul poeziei la următoarea stație a umanității?

Există niște conversații pe care le-au avut fizicianul David Bohm și filozoful Jiddu Krishnamurti. Sunt pe net, la un click distanță. A propos de percepție și de gândire. Merge să-i asculți în carantină, îți iei casca cu bluetooth, îi bagi, te-ai deșteptat. Cred că pe lume nu există obiectivitate, e o păcăleală. Totuși, există adevăr. Aici e mai complicat. Pentru că, într-un fel, cuvântul ăsta, adevăr, sună pompos. Ce e mai paradoxal e că adevărul nu este antonimul minciunii. Adevărul îl afli în corpul tău care reacționează. Știi, cumva, printr-un proces exploziv, nimicitor, ce e adevărat și ce nu. Hipertehnologizarea ne va face să nu mai fim ceea ce suntem. O să ne stingem, cred, dacă nu cumva ne-am stins deja. Dar poate vom deveni hibrizi mai adevărați, cu toate implanturile noastre neuronale. Dacă vom vedea cu X rays, o să cunoaștem pe deplin, nu doar în parte, precum cunoscuți am fost și noi. Îl citez pe apostolul Pavel. Iar poezia este și va fi mereu adevăr. E în felul cum clipești peste lentile de contact. E în hipotalamus. E în tromboze și în moarte. E într-un bătrân cu comorbidități care-l fac țintă sigură pentru morbul covid. Mai ales acolo. E acolo unde ne gândim că e. Insidioasă. Letală. Depresivă. E și în frica asta permanentă și stupidă că poezia nu mai există. Vă las ultima mea poezie mai jos, sper să vă placă:

Întrebările sunt interzise în cameră.

Un “de ce” e întotdeauna stimulat.

Pornografia și violența interzise.

Poate doar discuțiile despre

Organe sexuale

Despre prostetică

Poate doar agresiunea verbală

Nu adăugați nimic la ceea ce deja sunteți

Sau păreți să fiți.

Oricum veți desconsidera prohibițiile

Oricum cu toții ne asumăm

Că veți adăuga, totuși.

Spuneți zece proprietăți pe care le aveți.

Zece acte sexuale ratate

(sau, altfel, sublime, perverse)

Zece sentimente abrupte.

Aveți zece minute nenorocite de fericire.

Vi se pare puțin?

În lipsa măsurii ne-am confrunta cu creșterea cheltuielilor,

pe o muzică ambientală letală.

Bărbații din cameră își doresc să afle mărimea optimă

a unui fierăstrău și acest fapt,

oh, doamne, nu e un eufemism.

Mi-au spus că au îmbunătățit

Cu ajutorul behavioriștilor

Mărimea minim garantată

Suntem conștienți.

Au spus.

Avem suflet.

Au spus.

Apetitul e biruit.

Mâncăm.

Avem manii.

Suntem infecți.

Analiza de mai sus se potrivește femeilor mai întâi.

Sunteți în stare să recunoașteți ce ascundeți?

Ați putea să și zâmbiți când recunoașteți,

pentru o fotografie de grup?

Nu există zile favorabile

Nu există literatură favorabilă.

Nu există boli

Sau stări permanente

Am încheiat proiecția.

Excelența voastră, mulțumim pentru participare.

Grațioasă și timidă ca întotdeauna.

Vă mulțumim că nu ați fost de acord cu folosirea prezervativelor.

V-ați aprovizionat exemplar, conform unui venit suficient.

Utilizarea considerabilă a bunurilor

A redus melancolia.

Oh,

dacă v-ați simțit vreodată așa până la urmă.

O melancolie primară e potrivită, o afecțiune terminală e la fel de potrivită.

Bănuiți că dejecția e la fel de potrivită?

Sigur.

Setați-vă pe lacrimi zgomotoase.

Această cameră e Dumnezeu

(sau în fine nu e)

Un apartament unde se pot organiza

evenimente.

După ce plecați totul va fi sistat.

Nu vă îngrijorați.

Sunteți atât de apreciată

În alte cercuri.

Aici nu, dar ce poate fi așa rău?

Aici nu sunteți apreciată

Aici nimănui nu-i pasă

Aici sunteți liberă

Doar aici.

Dincolo e o minimă recunoștință

Dincolo e o moarte, genul ăla de

Experiențe finite.

După ce părăsiți camera totul va fi sistat.

Această experiență a fost doar a dumneavoastră.

Singura experiență cu adevărat personală.

Număr de vizualizări :1444


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro