”Un singur fir de iarbă poartă în el magia întregului câmp”

aug. 28th, 2019 | By | Category: Dialogul de carte

Olimpia Coman – Sipeanu, artist vizual și restaurator, și-a urmărit toată viața aceste două pasiuni cu care se identifică și cu care și-a împletit destinul de câteva decenii încoace. Despre ce înseamnă să te dedici acestor activități, care sunt bucuriile și neajunsurile, cum privește rolul și statutul artistului în România dar și despre care îi sunt planurile de viitor, toate acestea și mult mai mult găsiți în interviul de mai jos, realizat de către Dorina Cioplea-Văduva în exclusivitate pentru AgențiadeCarte.ro.

 

Pictați dar, de mulți ani, faceți și restaurare de pictură. Care dintre cele două a fost prima dragoste și când a început să se dezvolte și cea de-a doua pasiune? Merg mână în mână?

Mai întâi a fost pictura și datorită ei a venit și restaurarea, iar apoi au mers, într-adevăr, mână în mână. Pictura a fost, cu siguranță, prima dragoste, dar și cea care m-a însoțit mereu de-a lungul anilor. Printre cele mai dragi amintiri din copilărie îmi sunt caietele în care desenam pe la 5-6 ani, iar apoi, lucrările din perioada școlii generale de artă. Au urmat anii Liceului de Artă din Sibiu, apoi ai Institutului de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj-Napoca, specializarea Pedagogia artei, și ai Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București, specializarea Muzeologie. Cu restaurarea picturii am făcut cunoștință mai târziu, în cadrul unei specializări de 3 ani la Muzeul Satului din București, după care am profesat ca restaurator de icoane timp de aproape 3 decenii.

În cazul meu, arta și profesia – pictura și restaurarea -, au mers în paralel, doar timpul alocat fiecăreia a variat în funcție de moment. Mai exact, în perioada în care am lucrat ca restaurator la Muzeul ASTRA și am predat restaurare pictură în cadrul Universității „Lucian Blaga” din Sibiu am acordat mai multă importanță profesiei din dorința de a o face cât mai bine. De ce? Pentru că restaurarea este un domeniu în care răspunzi față de tot și de toate: față de operă, față de autorul acesteia, față de beneficiarul ei, față de colectivul în care lucrezi și, nu în ultimul rând, față de cei pe care îi înveți. Tuturor le datorezi mult respect. Și, bineînțeles, și ție. Diferența dintre satisfacția de a fi salvat o operă și vina de a o fi distrus este incomensurabilă deși, pentru a greși nu e nevoie decât de o doză, infimă chiar, de ignoranță, superficialitate sau neatenție.

Pot să spun că în ultima vreme m-am întors la prima mea dragoste – pictura. Anii de pensie au venit cu un cadou, mai exact cu posibilitatea de a-mi reconsidera prioritățile. Dacă ani de-a rândul a primat disciplina impusă de profesie, acum îmi pot permite să dau frâu liber creativității, să fiu mai atentă la ceea ce simt și doresc să exprim. Și pentru că am mai mult timp pentru mine, pictez, particip la expoziții, mă bucur de tabere de creație unde munca alături de alți artiști e extrem de benefică. Asta nu înseamnă că reneg restaurarea sau că minimalizez importanța ei în viața mea. Dimpotrivă! Restaurarea continuă să mă pasioneze și o practic în continuare, deși mai mult ocazional. Dacă ar fi s-o iau de la capăt, sunt sigură că drumul meu nu ar ocoli-o. Restaurarea mi-a adus foarte multe satisfacții oferindu-mi șansa unor lucrări de referință, învățându-mă multe și determinându-mă să mă perfecționez mereu. M-a ajutat să devin mai organizată, mai riguroasă nu numai în ceea ce fac, dar și în felul în care gândesc, vorbesc sau scriu. Toate acestea și-au pus destul de puternic amprenta asupra personalității mele încât, uneori, în momentul în care creez fac eforturi de a mă detașa de rațional, de rigoarea liniei sau a formelor.

 

Arta vizuală este un domeniu amplu, în care ai putea crede că s-a făcut deja foarte mult și că nu mai poate fi revoluționat și reinventat. Unde vă situați, din punct de vedere artistic?

Aș spune că pictura pe care o fac este sau, mai degrabă îmi doresc a fi, una a metaforei cromatice, a emoției, a simbolisticii motivelor și culorilor. Mă preocupă simplitatea și expresivitatea motivelor pe care încerc să le transpun plastic printr-o notație spontană, de unde derivă uneori aspectul de schiță al lucrărilor mele. Ca manieră de abordare mă situez în sfera decorativului, din punct de vedere tehnic exploatez posibilitățile culorilor acrilice și ale tehnicilor mixte, iar tematic vorbind, mă preocupă tot ce ține de lumea vegetalului. De această lume mirifică, dominată de prezența ierburilor și spicelor pe care le iubesc. Este o lume fascinantă și plină de magie, în care am găsit mereu sursă de inspirație. Așa se face că ultima mea expoziție personală, deschisă la Sibiu, am conceput-o sub semnul „Magiei câmpului”, în timp ce următoarea personală, pe care o voi organiza în toamna acestui an la Museikon – Muzeul Icoanei din Alba Iulia, se va intitula „Spiritul grâului” și va îmbina simbolistica grâului cu simbolistica crucii. Grâul – înțeles ca simbol al vietii, al morții și al renașterii, hrană a trupului, iar crucea – percepută ca simbol al credinței și al sacrificiului, hrană a spiritului.

 

În restaurare, spre deosebire de artă, creativitatea coboară pe locul doi, făcând loc cunoștințelor concrete și tehnicii. Și, totuși, cât de mult ai nevoie de inspirație? Există rețete clare, care nu lasă loc interpretării, sau uneori este important și instinctul în găsirea soluției perfecte?

În restaurare ești obligat să respecți niște criterii științifice și să acționezi cu precizie în funcție de acestea. Creativitatea artistică nu este și nu poate fi apanajul profesiei, restauratorul stând mereu în umbra creatorului pe care încearcă să-l pună în valoare fără a-i știrbi personalitatea. Putem, însă, vorbi de o altfel de creativitate, nu artistică bineînțeles, ci de o creativitate tehnică. Astfel, nu de puține ori, ești pus în situația de a confecționa un instrument potrivit pentru o anume operație, de a găsi o soluție tehnică originală de consolidare a unui suport fragilizat, de a aduce modificări unei rețete de manual pentru a o adapta unei situații atipice. Ca și în medicină, unde nu vorbim de boli ci de bolnavi, în restaurare vorbim de piese unice în felul lor, care impun deseori modificări ale metodologiei specifice domeniului. Restauratorul are nevoie de fler pentru a descifra tainele vechilor tehnici sau pentru a pune diagnosticul corect. De asemenea, el are nevoie de intuiție pentru a alege tratamentul cel mai eficient.

Veritabilă medicină a artei, restaurarea este o știință între granițele căreia nu poți acționa decât respectându-i cu strictețe principiile. În artă, însă, te raportezi la propriile tale principii. Arta îți oferă șansa de a-ți exterioriza propriile trăiri. Ca artist, spui ce simți și ce gândești, nu ceea ce ar trebui să gândești. În asta constă diferența. De aceea, pictura îmi dă o anume detașare, o descătușare de orice impunere, oferindu-mi un minunat sentiment de libertate. Libertatea de a fi eu însămi.

Judecând prin propria experiență de restaurator, atunci când începeți să pictați vă gândiți la calitatea materialelor și la durabilitatea tehnicii? Faptul că aveți cunoștințe de conservare și restaurare vă face mai responsabilă în legătură cu lucrările dumneavoastră de artă? Vă gândiți cum să faceți să reziste în timp?

Sigur că restaurarea are mereu un cuvânt de spus în tot ceea ce fac, iar materialele folosite în pictură nu se pot sustrage unor cutume pe care le-am respectat ani de zile. Din păcate, însă, goana în care trăim și creăm astăzi precum și condițiile de lucru, mai mult sau mai puțin propice, ne determină deseori să apelăm la soluții tehnice rapide și comode, de genul pânzelor gata preparate sau a culorilor cu uscare cât mai rapidă. Controlul artistului se reduce, din ce în ce mai mult, la alegerea firmei și prețului, mai puțin a calității materialelor, mai ales când comandă aceste produse online, fără posibilitatea de a le proba în prealabil. Aceasta este situația cu care se confruntă majoritatea artiștilor, situație în care lecția restaurării privitoare la calitatea și durabilitatea materialelor rămâne, de multe ori, un deziderat ceva mai greu de atins, mai ales dacă ținem seama și de cât de scumpe sunt materialele pentru pictură și de cât de greu vandabilă este astăzi arta în România. Cu siguranță, însă, în cazul lucrărilor destinate a face parte din expoziții sau colecții importante, calitatea și durabilitatea materialelor constituie într-adevăr, o premisă. Dincolo, însă, de calitatea și durabilitatea materialelor pentru pictură, ca restaurator mă preocupă și diversele combinații ale acestora, așa că nu de puține ori caut anumiți pigmenți, mediumuri și verniuri în scopul de a obține niște efecte deosebite.

Toți creatorii, indiferent de domeniul în care activează, au subiecte și teme la care revin, la care se raportează pentru o perioadă lungă sau poate că de-a lungul întregii lor cariere, puncte de turnură și chiar obsesii. Despre ce elemente este vorba în creația dumneavoastră?

Dintotdeauna m-a fascinat vegetalul, lumea aceasta cu adevărat miraculoasă, în care liniile, formele, culorile și texturile se împletesc atât de armonios, în care mișcarea alternează cu nemișcarea, forța coabitează cu delicatețea, nașterea cu renașterea. Este o lume magică în care am găsit mereu bucurie și sursă de inspirație. Dintotdeauna m-au fascinat ierburile și spicele mângâiate de soare, bătute de ploaie și vânt ori învăluite în întunericul serii. De aici, iată, și prezența, aproape obsesivă, a ierburilor și spicelor în pictura mea, pentru o perioadă apreciabilă. Dar, cu toate că iubesc natura, nu o abordez ca un peisagist, adică la modul descriptiv, ci mă preocupă forța detaliului. Pentru mine, un singur fir de iarbă poartă în el magia întregului câmp, iar câteva spice de grâu din cununa de seceriș dețin puterea întregului lan. Și, pornind de aici, am făcut în mod firesc, un prim pas spre semnificația și simbolistica acestor elemente, urmat, inevitabil, de următorul, spre asocierea de motive și simboluri. Așa am ajuns la lucrările din ciclul „Spiritul grâului”, lucrări construite pe simbolistica grâului îngemănată cu cea a crucii, pe relația dintre hrana trupului și cea a sufletului, dintre terestru și celest.

Faptul că perseverez într-o tematică preferată nu mă împiedică, însă, să abordez și alte teme, care vin odată cu invitațiile la expoziții tematice, gen „Inima reginei”, Brașov 2018, expoziția de carte-obiect WEST MEETS EAST – A Cultural Book Exchange, București 2018,  edițiile anuale ale Salonului „Micul Prinț” sau „Semn-însemn” de la Satu Mare, care propun de fiecare dată o altă temă sau „Bienala Albastră”, organizată de Asociația Artessentia din Brașov, care propune pentru luna septembrie o temă foarte ofertantă, aceea a literelor purtătoare de mesaje multiple. Și alte și alte expoziții organizate în întreaga țară, expoziții care mă incită și mă ajută să nu bat pasul pe loc.

Că arta nu este susținută la nivel instituțional, printr-o strategie care să implice inclusiv prețuri plafonate la materialele de pictură, susținerea financiară a artiștilor sau, de ce nu? deduceri sau scutiri de impozite, o știm cu toții. Care credeți, totuși, că este cea mai importantă problemă pe care o au creatorii de frumos din România? Care ar fi primul lucru pe care l-ați schimba dacă ați deveni, peste noapte, un factor de decizie?

Ați punctat foarte bine neajunsurile de ordin material cu care se confruntă artiștii români. Chiar dacă, o anumită parte dintre aceștia se bucură de apartenența la Uniunea Artiștilor Plastici din România (UAPR), organizaţia profesională a creatorilor din domeniul artelor plastice şi vizuale, aceasta le oferă mai mult un suport moral decât unul material.

Cât despre cea mai importantă problemă a creatorilor de frumos din România, aceasta constă, după părerea mea, în modul deplorabil în care este receptată arta contemporană – așa-zisă modernă, cu alte cuvinte, în lipsa generală de interes și de înțelegere față de aceasta, manifestată atât la nivelul publicului larg cât și al autorităților, fie ele locale sau naționale. Știu cât de reduse și de lăsate la coada listelor sunt bugetele alocate manifestărilor artistice plastice și vizuale. Știu, de asemenea, cât de puține galerii de artă există chiar și în orașe considerate repere în domeniul culturii – precum Sibiul, care stă foarte prost la acest capitol. Știu, în calitate de cadru didactic, cât de puține ore alocă programele școlare educației artistico-plastice a elevilor. Or, fără o educație artistică începută de la cele mai fragede vârste și continuată de-a lungul întregii vieți, nu putem avea un public receptiv la un fenomen atât de complex și totodată contradictoriu precum cel al artei moderne și, implicit, nu putem avea factori de decizie care să conștientizeze importanța artei în progresul social. Așadar, primul lucru pe care l-aș schimba, dacă aș avea putere de decizie, ar fi tocmai atitudinea românilor față de arta plastică, acordând acesteia locul binemeritat într-o strategie culturală gândită pe tremen lung. Cum aș face această schimbare? Încercând să îndrept fiecare neajuns amintit anterior și, mai ales, aș pune oameni potriviți la locul potrivit, adică oameni integri, bine pregătiți, care să adopte măsuri doar în cunoștință de cauză. Poate așa vom ajunge vreodată să ștergem rușinea de a fi țara care, cu niște decenii în urmă a refuzat inestimabila moștenire artistică oferită gratis de cel mai genial artist al său, Brâncuși, și care, cu numai câțiva ani în urmă, fără să fi învățat nimic din lecția trecutului, nu a găsit câteva milioane de euro pentru a recupera „Cumințenia pământului, o fărâmă din opera acestuia. Și când te gândești cât de iresponsabil se cheltuie sute de mii de euro pe lucruri inutile…

Ce părere aveți despre arta cu mesaj politic și/sau social? În opinia dumneavoastră artistul are un rol social? Și dacă da, despre ce este vorba?

Desigur, artistul are un rol social. Arta a fost dintotdeauna o voce importantă în societate și nu numai un mod de exprimare a frumosului. Fiecare epocă a avut artiști-cetățeni, care și-au asumat rolul de purtători de cuvânt al unora sau altora dintre grupările sociale existente.

Dacă până în 1989, supunerea față de rigorile realismului socialist garanta avantaje artiștilor care îl slujeau și marginalizare celor care îl refuzau, începând cu anii ’90, când a dispărut  orice tip de cenzură în artă, artiștii se bucură, în sfârșit, de dreptul la liberă exprimare. În aceste condiții, totuși, mulți dintre ei au ales să practice o artă cu mesaj, o artă prin care atacă politicul, viciile sociale sau își exprimă nemulțumirile față de lumea în care trăim. Și, chiar dacă arta lor nu reușește să schimbe lucruri sau fapte, măcar avertizează, atenționează, ajutând publicul să conștientizeze, să filtreze realitatea și să fie mai vigilent.

De curând v-ați retras din ”câmpul muncii”, să zic așa. Cum arată viața unui artist pensionar și care sunt planurile pentru anii ce urmează?

Este minunat să fii stăpân pe propriul tău timp, să ți-l drămuiești după bunul tău plac. După mulți ani în care programul zilnic de muzeu și de predare însuma uneori și 10 – 12 ore, nu pot decât să apreciez timpul nenormat și acea libertate de a face ce vrei când vrei.

Ca artist, savurez bucuria creației lucrând doar când am dispoziție și inspirație. Anul acesta am expus la mai multe expoziții colective organizate la Sibiu, Turda, Târgu Mureș, Brăila, Satu Mare. Zilele acestea, de exemplu, îmi pregătesc participarea la câteva expoziții organizate de colegi artiști din Brașov („Bienala Albastră”), Satu Mare („Insemn – Semn Pomul vieții”) sau București („Aniversara 25. Pelerinii și prietenii”). Sunt expoziții tematice care mă motivează să caut și să găsesc soluții plastice noi. În august particip la tabăra de creație Abrud – Țara Moților, o întâlnire cu artiști dragi mie, întâlnire care aniversează anul acesta cea de-a V-a ediție. După aceea, voi reveni la munca de pregătire a expoziției personale pe care o voi deschide în noiembrie la Muzeul Icoanei – Museikon, Alba Iulia. Pe lângă pictură, încerc să țin pasul cu restaurarea și cercetarea, așa că voi participa cu prezentări la două sesiuni naționale de restaurare, una în octombrie la Muzeul Olteniei din Craiova (MATCons 2019), cealaltă în noiembrie la Muzeul Satului „Dimitrie Gusti” din București (CONScience 2019).

Planuri de viitor? Nimic deosebit față de ceea ce fac în prezent. Îmi doresc să  pictez și să scriu pentru că atâta timp cât am asemenea preocupări mă simt în formă, atât intelectual cât și spiritual. Gândindu-mă la toate acestea îl înțeleg din ce în ce mai bine pe Noica, atunci când spunea că „bătrânețea este o eliberare formidabilă în vederea creativității”.

 

 

 

Număr de vizualizări :386


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro