”Dincoace și dincolo de tunel ”(Polirom, 2019) este cea mai sumbră carte a MARIANEI GORCZYCA. Gravitatea subiectului (din lămuririle postfeței, o obsesie veche a autoarei) cuprinde suprafețe empatice mari: tulbură, înduioșează, revoltă, doare…
Romanul (re)deschide tunelul unui episod de istorie cruntă: deportarea sașilor din Transilvania, în perioada stalinistă. Dincoace și dincolo de el – destine mutilate. Dor și grijă până la sfâșieri de suflet. Muncă istovitoare. Foamete. Frig siberian. Silnicii inimaginabile. Abrutizare. O suprarealitate demonică, despre care trăitorul de azi mai știe câte ceva din literatura gulagului.
Într-o astfel de suprarealitate ajunge tânărul Otto Bruckner, alături de alți sași sighișoreni, pentru “vina” de-a fi fost „eligibil”, prin vârstă și prin etnie, să completeze listele cerute de Kremlin. Acest tânăr cu suflet serafic, martirizat, îi scrie iubitei sale despre ororile din Stalino. Fără încrâncenări, cu forța unui îndrăgostit capabil să înfrunte totul, cu speranțe nealterate de întoarcere.
Dincoace și dincolo de tunel nu este pe de-a-ntregul un roman epistolar. Scrisorile alcătuiesc mai puțin din jumătatea cărții. Perspectiva auctorială, care schimbă cinematografic cadrele, amână strategic schimburile de vești dintre Sighișoara și Stalino, lipește alte destine de o situație sau alta (mereu dramatică), are răspunderea autenticității, inserând nume agățate pe veci în istoria națională și-a lumii (Stalin, Hitler, Roosvelt, Regele Mihai, Dej, Groza, Bratianu…), fragmente de presă ori literare, vorbe în germană (traduse întotdeauna printr-un artificiu narativ), stenograme etc. Însă aceste scrisori se așteaptă, pe parcursul lecturii, cu emoția deschiderii unei cutii poștale de pe vremuri. În fond, ele strecoară singura lumină printre pliurile întunecate ale istoriei. Căci dincolo de-a fi un roman – document, al unei familii, al unei etnii, al unei nații, cartea Marianei Gorczyca are toate ingredientele unei povești de dragoste. Prin tragismul ei, prin înlănțuirea fatalităților, această poveste se apropie de miezul amar al unor texte celebre (“Romeo și Julieta”, de pildă). În fond, speța e aceeași: doi tineri se iubesc, dar împlinirea dragostei lor se dizolvă într-un destin ostil. De data aceasta, (doar) tatăl fetei nu-l place pe pretendent (mărturisirea pe care o neagă ulterior, cum că ar fi vorba de un incest, rămâne o confuzie nedezlegată, în beneficiul cărții). Același tată își salvează ambele fiice de la deportare, scoțându-le din trenul groazei (nu și pe Otto, deși se-nțelege că ar fi putut), iar îndrăgostita, întoarsă cu forța acasă, continuă să-și aștepte, inutil, iubitul. Între timp, citește mult (prilej, pentru autoare, să noteze considerații juste despre forța metamorfozică a lecturii), așteaptă, suferă, se maturizează.
Nu este prima dată când remarc, la Mariana Gorczyca, o preferință pentru “chei” mai la-ndemână sau mai anevoios descifrabile ori pentru rotunjimi rebreniene. Și de data aceasta, autoarea optează pentru o arhitectură narativă ciclică, așezând deschiderea și sfârșitul cărții în gara sighișoreană. Adică dincoace și dincolo de un tunel, prin care niște „vinovați fără vină” ajung, la Stalino, un simplu număr. Și unde Alice Frank (Papa) îl așteaptă, în final, pe 751: Otto.
Dar din tunel (metapersonajul cărții) apare un alt tren, cu geamuri opacizate de gheață și cu “o viteză atât de mare, încât părea că va trece prin gară fără a se opri.” Și gata! Povestea se frânge brusc, inteligent și dureros, fără explicații inutile. Doar cu sugestia că Otto nu este eliberat. Nici cei doi frați români, deportați „din greșeală” (de fapt, ca să întregească numărul cerut de sovietici). Și nici bărbatul fragilei Sonia, salvată, miraculos, din lagăr, un personaj feminin care, în câteva apariții episodice, provoacă multe înțelesuri despre negura din anii staliniști.
E multă tristețe în cartea Marianei Gorczyca. Și mult adevăr despre victime ale nazismului și stalinismului – un adevăr dospit câteva decenii în nevoia autoarei de a-l cuprinde într-un roman, spre neuitarea și, poate, spre puțină alinare a unor oameni dragi de dincoace, de dincolo…
Elena Ruxandra Petre
