De-abia spre sfîrșitul anilor nouăzeci editurile nou-apărute în România s-au prins că aveau nevoie de redactori de carte profesioniști, dar și de șefi de departamente pricepuți, astfel încît să nu mai tragă tiraje exagerat de mari, de le rămîneau cărțile în depozite. În acea perioadă au început să dispară editurile pirat, dar s-au prăbușit și cîteva edituri cu tradiții. Atunci s-au impus pe piață editurile Nemira, RAO și Polirom, concurînd serios Humanitas. Tot atunci au dispărut cărțile tipărite pe hîrtie proastă și cu coperte ponosite. E drept însă că a crescut și prețul cărților.
Noua generație de redactori de carte a reluat bunele tradiții ale acestei meserii. Cultivați, scrupuloși și cu o putere de muncă extraordinară, redactorii de carte au rafinat manuscrisele, eliminînd „scăpările” autorilor români și erorile traducătorilor. Spun asta ca un autor căruia redactorii de carte i-au semnalat, cu delicatețe, diverse lucruri care ar fi putut deranja la lectură, dar care au priceput de ce făceam și fac tot soiul de licențe, de pildă în folosirea timpurilor verbelor, altfel decît în proza tradițională, ceea ce pe cîțiva critici de întîmpinare i-a contrariat inițial, după care s-au prins și ei că astea nu erau neglijențe, ci un alt fel de a combina timpurile verbale.
Le mulțumesc pe această cale redactorilor de carte care au avut grijă de cărțile mele după 1990, începînd cu doamna de la RAO al cărei nume din păcate l-am uitat, continuînd cu Dorica Boltașu de la Paralela 45, cu Mădălina Ghiu, de la Cartea Românească și cu Ema Stoleriu și Adrian Botez de la Polirom, profesioniști de elită, fără de care cărțile mele ar fi putut avea tot soiul de „scame” de care nu mi-am dat seama atunci cînd am trimis manuscrisele la editură.
Cristian TEODORESCU
