Mântuleasa magică a lui Mircea Eliade

… Poate eram umbra profesorului Gavrilescu care se prelingea în urma memoriei lui, pe străduţele din jurul Mântulesei şi a tramvaiului 14. Poate ieşisem din timpul real, purtată de mirosul amărui al frunzelor de nuc care se despleteau peste trotuarul dinspre curtea Ţigăncilor şi se amestecau cu crengile teiului de peste drum ca într-o îmbrăţişare de dragoste. …O dragoste ce plutea deasupra uliţelor răsucite în jurul bisericii şi şcolii şi în zgomotele mahalalei unde trăiau 33 de români, doi albanezi, un grec, doi italieni, 32 de austro-ungari şi 18 evrei, a negustorilor şi birjelor ce roiau ca într-un stup. „(…) dimineaţa mă trezeau zgomotele oraşului. Era mai întâi ropotul cailor. Caii birjelor sau căruţelor, trap-trap, trap-trap… apoi strigătele vânzătorilor ambulanţi – mai întâi olteanul cu cobiliţa care vindea zarzavaturi (…) venea apoi iaurgiul „iaurr…iaurr… lapte covăsituuu”. Şi ăl cu două bidoane mari de metal la capetele cobiliţei: „gaz-benzin… gaz-benzin…”(…) Dar mai era mai cu seamă florăreasa. Auzeam de departe strigarea ei melodioasă „Hai la garoafe… lalele… anatiitee…”.

Era lumea ferecată în memorii şi în jurnalul unui adolescent miop, a unui copil fermecat de casele misterioase, răcoroase, de pe Mântuleasa, de cărţile citite în pod, pivniţă sau în fundul grădinii, pe care-l intuiam parcurgând străzile unde cândva se aflau pământurile şi livezile precupeţului Matei Manta şi ale soţiei lui, Safta Mântuleasa. Simţeam magia mansardei lui Mircea Eliade, a caselor inundate de vegetaţie, a curţilor cu câini în spatele porţilor ornamentale din fier, cu flori şi copaci bătrâni, a cutiilor pline cu insecte, borcanelor cu şopârle, broaşte şi tritoni pe care le studia pasionatul de zoologie. O lume mitică, legendară, ce i-au prefigurat, poate, destinul de prozator fantastic, în care împletirea ritualurilor păgâne şi sacre au creat un festin al imaginarului, în scrierile „Şarpele”, „În curte la Dionis”, „Un om mare”, „La ţigănci”, „Fata căpitanului”, „Ghicitor în pietre”, „Les trois graces”, „Tinereţe fără de tinereţe”, „Şanţurile”, „Adio”, „Pe strada Mântuleasa”… Eram o umbră care se scurgea pe caldarâmul Mântulesei, unde, copil fiind, Mircea Eliade juca hoții și vardiștii sau oina pe maidanul primăriei, se agăța de tramvaiul cu cai, împrumuta sania de la prietenii de joacă plătind cu nasturi, bile și soldați de plumb. Şi nu eram singura captivă a acestor memorii trezite la viaţă de atmosfera idilică a vechii mahalale. 300 de oameni, iubitori ai Bucureştiului şi operei lui Mircea Eliade, redescopereau, într-o zi de duminică, universul magic al marelui istoric al religiilor, într-un traseu iniţiatic, organizat periodic de ARCEN (Asociația Română pentru Cultură, Educație și Normalitate),  Pe Strada Mântuleasa.

… Lumina dulce se strecura printre frunze şi le făcea să tremure desenând pe jos, pe stradă, pe garduri umbre vii ca nişte duhuri jucăuşe. În dreptul platanului bătrân cu trunchiul gros de patru metri, m-am oprit şi mi s-a părut că-mi spune cum, adeseori, copiii Mircea Eliade şi Mircea Vulcănescu se hârjoneau pe lângă el şi prin mahalaua Mântuleasa. Părea că platanul era un altfel de jurnal al copilăriei celor doi cărora le arhivase secretele şi visele. În jurul Bisericii, un fel de Axis Mundi al acestui loc fabulos, străzile Popa Soare, Plantelor, Romulus, Călăraşi păstrau la rândul lor istorii şi urme ale unui Bucureşti mitic. Busturile şi plăcuţele memoriale spuneau poveştile de viaţă ale unor mari oameni de cultură care au trăit şi locuit în această urbe alături de doctori, ingineri, profesori, funcţionari, preoţi, fierari, servitoare.

În apropiere de scuarul cu bustul lui Mircea Eliade, pe strada Plantelor, se află o placă comemorativă cu un mesaj trist… Ea spune că, în clădirea de la numărul nouă, ce fusese cândva sanatoriul de boli psihice Caritatea, condus de dr. Şuţu, a murit poetul Mihai Eminescu la 15 iunie1889, ora patru dimineaţa…  “Până ce mor, / Pleacă-te îngere / La trista-mi plângere / Plină de-amor” (Stelele-n cer). Este ultima poezie din carneţelul cu versuri, găsit în buzunarul halatului lui ponosit, pe care o scrisese înainte cu o oră de a se sfârşi. Vitraliile Bisericii Popa Soare filtrau lumini de curcubeu… Trandafirii din micul parc al lăcaşului se înroşiseră de emoţie, înseninând bustul filosofului-martir Petre Ţuţea, indigen al străzii Popa Soare… „Am avut revelaţia că fără Dumnezeu nu există adevăr”.

Urme, moşteniri ale unei lumi pline de nostalgii. Multe. Ele m-au adus în dreptul casei lui Mircea Vulcănescu, marele teolog şi filosof, mort în închisoarea de la Aiud, în 1952, a profesorului pe care mi-l imaginam scriind aici Cele două Românii şi Bunul Dumnezeu cotidian: studii despre religie. Un alt filosof  – se pare că zona Mântuleasa se născuse pentru reflecţie şi contemplare – care locuise şi el în preajma acestor spirite, era părintele Dumitru Stăniloaie. Placa de pe casă mi-a amintit brusc de studiul său critic din 1942, „Poziția d-lui Lucian Blaga față de creștinism și Ortodoxie”, în care-l acuza pe poetul din Lancrăm că este anticreştin din cauză că acesta considera Universul ca produs al unui tainic factor transcendent, numit Marele Anonim. Alte şi alte însemne mărturiseau, de asemenea, că în clădirea de pe str. Pictor Romano nr. 21, trăise, între 1975-1980, prozatorul Marin Preda, care a scris aici romanul “Cel mai iubit dintre pământeni”, aceasta fiind ultima lui locuinţă. Ceva mai încolo, Panait Istrati, autorul Chirei Chiralina şi al lui Moş Anghel, scriitorul aventurier care s-a dezis de comunism (Spovedania unui învins, 1938) după ce a descoperit chipul monstruos al bolşevismului sovietic pe care-l crezuse cândva idilic. Traseul îmi aşternea în faţă noi şi noi întâlniri care făceau din Mântuleasa un loc ales. Un loc sacru. Scriitorul Nicolae Carandino, cel care a executat nouă ani de puşcărie politică la Sighet şi l-a îngrijit pe Iuliu Maniu înainte de moarte, se afla şi el acolo. Urma să aflu că şi avocatul şi fruntaşul ţărănist D. R. Ioaniţescu a locuit într-una din casele acestea, Constantin Bacalbaşa, ziarist, om politic, la fel. Şi mulţi alţii. Aveam s-o văd pentru prima dată şi s-o îndrăgesc pe loc pe maiestuoasa şi sobra Fabrică de Trăsuri Rieber de pe strada Romulus, un minicastel medieval ce ilustra câte puţin din stilul gotic, romanic şi renascentist, realizată la 1899 de neamţul H.I.Rieber. În Al Doilea Război Mondial, fabrica a fost transformată în service auto pentru maşinile germane, iar azi găzduieşte Arhivele Ministerului de Interne.

Labirintul acesta de uliţe ce ieşeau către Calea Moşilor, Rosetti, Sfinţilor, Călăraşi, cu casele în stil art-nouveau, eclectic, baroc, cu frize, basoreliefuri, caneluri, cu ferestre enigmatice în ogivă, decorate cu stucaturi, crea clipe de reverie şi împăcare ce semănau atât de mult cu nuvelele lui Mircea Eliade. „Un labirint este uneori apărarea magică a unui centru, a unei bogăţii, a unui înţeles. Pătrunderea în el poate fi un ritual iniţiatic, după cum se vede în mitul lui Tezeu, modelul oricărei existenţe care, trecând prin numeroase încercări, înaintează spre propriul său centru”. (M.E., Încercarea labirintului. Convorbiri cu Claude-Henri Rocquet, trad. Doina Cornea, Ed.Humanitas,

2007). Aceste geografii simbolice au devenit în exilul scriitorului teritorii fantastice, toposuri fabuloase pentru personajele şi cărţile sale, ca în cazul bătrânului învățător Zaharia Fărâmă, cel care cunoaște bine tainele şi mitologia locurilor de pe Mântuleasa, unde sacrul trăieşte camuflat în profan, unde misterul pare că dăinuie pretutindeni, resimţit azi de fiecare pelerin versat. Şi se află poate şi în terenul viran, năpădit de buruieni, pe care s-a aflat cândva şcoala în care a învăţat autorul celor peste 80 de volume, al Întoarcerii din Rai, Maitreyi, al Mitului reintegrării, Istoriei credinţelor şi ideilor religioase etc. Astăzi, ea nu mai este. Rechinii imobiliari au dărâmat-o pentru a construi un bloc cu opt etaje, proiect nefinalizat încă din cauza protestelor civice. „Era o clădire mare, robustă, străjuită de castani, cu o curte vastă în spate, în care ne jucam în timpul recreaţiilor”. Castanii rămaşi sunt singurii care mai pot spune aceste poveşti. „Școala era una încântătoare. Avea patru săli de clasă dispuse pe un hol central, o lumină cum eu nu am văzut în nici o altă construcție școlară, și am văzut destule în viața mea”, povesteşte arhitecta Marina Echeriu, fostă elevă a școlii de la nr.7, de pe str. Mântuleasa. Pentru unii dintre noi, Mântuleasa este un sanctuar asemeni teiului bătrân din Copou. Însă, dacă îi întrebi pe unii locatari ai Mântulesei despre Mircea Eliade, aceştia ridică din umeri. „Care Eliade”?…

… prin platanul secular zburaseră, căutându-şi de treabă, câteva vrăbiuţe grăbite.

Maria Dobrescu