spot_img

Lumea saşilor – opt secole de istorie fortificată. Scrisoare către Stephan Ludwig Roth (1)

… să ştii, părinte Stephan, lumea tihnită de acum două veacuri nu s-a schimbat atât de mult. Casele şi bisericile sunt la fel, sobre ca nişte fortăreţe lipite unele de altele ce alcătuiau cândva scuturi făcute să reziste atacurilor tătare şi cotropitorilor. Azi, strânse ca nişte formaţiuni ale legiunilor romane, ele se luptă cu primenirile vremurilor şi cu timpul pe care nu-l mai recunosc. Uliţele de piatră sunt aceiaşi martori tăcuţi care au trăit miile de poveşti ale paşilor dus-întors către ogor, şcoală şi biserică, însă şi pietrele sunt din ce în ce mai puţine din cauza asfaltului întins ca un covor pentru turişti. Drumul spre biserică nu se mai înviorează duminica de straiele înflorate ale familiilor care mergeau împreună la liturghie, pentru că saşii au plecat într-o lume a libertăţii şi a unui trai mai bun. S-au întors la obârşii, deşi nici ei nu mai ştiu care le sunt rădăcinile: aici, unde au clădit o lume, sau acolo în ţinuturile neamurilor germanice de unde au fost colonizaţi strămoşii lor – valoni,  flamanzi, saxoni, turingi, bavarezi – în urmă cu 800 de ani. Sunt sate, Părinte, unde mai există un singur sas care face curat şi trage clopotul la biserică. Ori doi-trei bătrâni care trăiesc cu amintirile vremurilor de odinioară şi ale comunităţii rânduite după regulile vecinătăţilor. Ştii, aceste vecinătăţi care se formau din mai multe străzi alăturate, cu cel mult 13-17 familii ce se ajutau la muncă, construcţii, nunţi şi înmormântări, îşi împrumutau bani şi uneltele agricole pentru a fi împreună la bine şi la greu, sunt pagini de istorie.

Tradiţii, vecinătăţi şi caiete

Am călătorit (2) prin câteva sate săseşti, iar în biserica fortificată din Criţ, ce dateză din anul 1270, am întâlnit-o pe doamna Sofia Holberth, în vârstă de 94 de ani, care a povestit despre regulile alcătuite şi respectate de fiecare vecinătate ce avea propria efigie din ceramică, asemenea unui blazon medieval. De pildă, cuvântul dat era sfânt: “Mâine, la ora cinci, merg să-l ajut la coasă pe Helwig”, ca urmare, cinci era lege, nu aveai voie să întârzii decât 3 minute, în niciun caz 10, era de neiertat o asemenea abatere. Aceste fapte se scriau regulat în caiete, păstrate acum ca mărturii ale unei civilizaţii foarte riguroase şi serioase, în arhiva bisericii. Am văzut un astfel de caiet din 1811, ca un jurnal, în care se specifica cine nu a venit la muncă nemotivat sau la înmormântare, că s-au certat doi sau au comis fapte contra preceptelor stabilite de ei înşişi. Atunci, hotărau şi pedeapsa, iar una dintre ele îl obliga pe învinuit să dea bani unui vecin aflat în nevoie, de pildă, decizia având statut de lege. Exista, înainte de carnavalul organizat cu ocazia intrării în postul Paştelui, o Zi a Judecăţii şi a Împăcării, când cei care au greşit sau s-au certat erau nevoiţi să-şi dea mâna şi să-şi ceară iertare în faţa tuturor. Dacă venea o trupă de teatru în satul lor, toţi localnicii erau obligaţi, cu listă, să participe, pentru că, spuneau, trebuie să-i onorăm la rândul nostru pe actorii care au făcut efortul de a ajunge la noi. În lăcaşul de la Criţ se păstrează toate caietele vecinătăţilor, începând cu anul 1700, de asemenea, şi cel mai vechi catalog de şcoală, datat 1747, unde vedem că, printre altele, latina şi greaca erau obligatorii. Sophia Holberth subliniază că, într-unul din recensăminte se arăta că, în tot Ardealul, nu exista niciun copil neşcolarizat.

Tinerii nu aveau voie pe stradă după ora 10.00 seara, decât după ce erau confirmaţi la biserică, într-un ritual pentru care se pregăteau cu mult timp înainte. La ora opt, vara, şi la şase, iarna, se trăgeau clopotele la biserică şi niciun copil nu avea voie să se afle dincolo de poarta casei. Sfânt era semnul curţii fiecăruia, iar dacă venea un ginere în casă, adopta la rândul lui efigia acelei curţi. Încrederea ţinea loc de orice lege scrisă. În Turnul slăninilor, nimeni nu se atingea de şunca depozitată de alţi vecini, iar dacă cineva tăia, din greşeală, din bucata cuiva, o restituia pe loc.

O regulă locală ce rânduia bunul mers al comunităţii, funcţiona în cetatea fortificată din Biertan, dar şi în celelalte localităţi, unde în bastionul estic, de exemplu, se afla „carcera” în care şedeau închise, timp de două săptămâni, cuplurile cu probleme în viaţa de familie. În odaia îngustă, ei împărțeau o masă mică și un singur pat, o singură farfurie, un singur tacâm și o singură cană pentru apă. Se spune că, de-a lungul timpului, doar o pereche nu a renunţat la despărţire, toate celelalte cupluri ieșind de acolo împăcate.

Sunt frumoase, părinte Stephan, aceste tradiţii, din păcate ele sunt păstrate în amintirile oricărui expatriat, eu neştiind care este patria fiecărui sas plecat din Transilvania “acasă”. Acum, casele sunt locuite de alţi gospodari care au grijă să cureţe străzile şi fântânile, să repare podeţele, aşa cum făceau saşii când trăiau aici. Însă spiritul lor, al curţilor, odăilor, bisericilor, este imprimat în pereţi, în memoria zidurilor, încât ai sentimentul, pentru o clipă, că totul este viu dincolo de gardurile înalte de piatră. Atât de puternic este acest spirit, încât o româncă din Braşov care a cumpărat casa unui sas din Hărman, plecat în Germania, a mărturisit că energiile încăperilor o copleşeau ca şi cum cineva regreta că le părăsise, încât noua proprietară a trebuit să renunţe la frumoasa ei locuinţă săsească proaspăt achiziţionată.

Dorul de locurile natale, de pădurile, jocurile copilăriei, amintirile tinereţii, îi fac  pe majoritatea saşilor să se întoarcă în fiecare vară “acasă”. Leonardo da Vinci spunea că poţi să iubeşti numai ceea ce cunoşti, iar acest sentiment este legat, în cazul saşilor, de fascinaţia pe care trecutul lor românesc le-a sădit-o în suflet. Şi, părinte Stephan, nu este chiar aşa pustiu, mai sunt şi berzele care fac în fiecare vară aceeaşi călătorie ca vechii localnici care au migrat către ţările calde, dar se întorc mereu la cuiburile lor. Nu ştiu cum, dar berzele se simt bine în satele săseşti şi nu vor să le părăsească definitiv. E un semn.

Şapte dintre bisericile fortificate săseşti, împreună cu satele lor, sunt incluse în lista UNESCO a patrimoniului mondial

Spun toate aceste poveşti ca să încremenim ceasul în secundele faste ale timpului şi să păstrăm neschimbată memoria locurilor pentru saşii care vin să-şi revadă uliţele  natale. Să le regăsească exact ca în icoanele pe care le aveau în odăi, bucătărie sau pe frontispiciile porţilor, să simtă mirosul copilăriei şi al bunicilor, al căpiţelor cu fân şi al slăninii din turnul bisericii. De fapt, marele Goethe, neamţ şi el, a spus acelaşi lucru, cu acelaşi dor: “Clipă, mai întârzie puţin, eşti atât de frumoasă!”.

Am vizitat, părinte Stephan, Bisericile fortificate din Hărman şi Codlea, din Viscri, Criţ, Meşendorf şi Cloaşterf, apoi din Alma Vii, Axente Sever, Valea Viilor, dar şi fabuloasele cetăţi din Cisnădie şi Cisnădioara. Deşi nu sunt toate la fel, arhitectura lor respectă aceleaşi principii spirituale şi practice, ale rugăciunii şi ritualurilor de peste an, dar şi ale folosirii ca bastioane de apărare şi pentru depozitarea rezervelor de grâu şi mâncare, pentru adăpostirea familiilor şi animalelor în cazul năvălirilor. Cele mai multe dintre ele sunt muzee în prezent, iar din 300 de lăcaşuri luterane care existau, cândva, în Transilvania, se mai păstrează 150. Şapte dintre aceste biserici fortificate, împreună cu localităţile lor, sunt incluse în lista UNESCO a patrimoniului mondial: Viscri, Prejmer, Saschiz, Valea Viilor, Câlnic, Biertan, Sighişoara, alături de Dârjiu ce aparţine comunităţii secuieşti, iar, datorită lor, Transilvania este considerată zona cu cele mai multe sate-cetăți din secolele XIII-XVI, din Europa.

Zidurile şi turnurile de apărare care înconjoară biserica adăposteau cămările oamenilor din sat care-şi aduceau aici bunurile. În cazul târgurilor şi oraşelor mai mari, precum Braşovul, fortificaţiile erau construite de jur-împrejurul localităţii, având acelaşi scop de apărare. Aceste biserici la care s-au folosit pentru construcţia lor piatra de râu, lespezile, cărămida, lemnul şi ţigla roşie sunt fie bazilici romane, fie lăcaşuri cu navă în stil gotic, fie biserici-sală. Pe lângă ele sau în incinta lor, erau edificate şcoala, primăria, iar Sighişoara reprezintă un astfel de model. Una mai frumoasă decât alta, cu istorii ce coboară până în secolul al XII-lea, bisericile fortificate săseşti şi satele lor au oprit timpul în loc, din momentul când au sosit primii colonişti germani. De aici, numărul mare de turişti români şi străini care vin să vadă vestigiile unei lumi vechi, dar, spre deosebire de siturile antice, acestea sunt vii şi se fac eforturi pentru a fi restaurate şi conservate. În pitorescul Viscri, de exemplu, oamenii nu vor asfalt pentru că turiştii care s-ar înmulţi peste măsură ar aduce, desigur, beneficii financiare, dar şi neajunsurile modernizării şi tehnologiei. Ori lumea asta cu case colorate diferit şi porţi de lemn, cu grădini şi păşuni vrem să ne rămână ca acum câteva secole, asemeni unei bijuterii de preţ lăsată şi păstrată din generaţie în generaţie. În contrapartidă, îmi vine în minte Bucureştiul “abrutizat” de furia demolărilor ceauşiste, de apariţia blocurilor staliniste şi de corupta şi incompetenta administrare locală.

La Viscri, sat care se bucură de prezenţa discretă a Alteţei Sale Regale Prinţul de Wales, se păstrează – pe lângă orga de 300 de ani, băncile pe care se aşezau oamenii la slujbă în funcţie de vârstă, mobilierul din biserică, lăzile de zestre săseşti, pictate manual, costume populare de nuntă din secolul al XIII-lea, seturi de ceramică folosite la mesele de duminică sau cărţile de rugăciuni de acum 200 de ani – un anumit pitoresc al uliţelor unde, din când în când, la porţi sunt expuse pentru vânzare celebrele şosete de lână croşetate, feţe de masă brodate sau dulceaţa de Viscri. Această atmosferă nu poate fi viciată pentru că este un întreg pietrificat în sute de ani şi trebuie doar restaurat din când în când, in situ, ca bisericile şi orgile din satele săseşti.

“L-am găsit pe unchiul bunicii mele! Vă rog să mă credeţi, el este, el este!”

Unul dintre cele mai vechi lăcaşuri din Transilvania este cel din Cisnădioara, edificat la sfâşitul secolului al XII-lea (1180-1200) de saşii colonizaţi de regalitatea maghiară şi dedicat Sfântului Mihail, fapt ce a dus la numirea dealului cetăţii, în documentele medievale, “Mons Sancti Michaelis”. Poteca pavată cu dale ce duce spre cetate este un drum magnific printre arcade de vegetaţie, sparte uneori de mici ferestre prin care se deschid panorame uluitoare. Pe vremuri, orice flăcău din sat, înainte de însurătoare, trebuia să urce la Cetate cu un bolovan greu, din acela pentru asediu, pe această cărare, pentru a-şi dovedi puterea şi bărbăţia.

Biserica în stil romanic, păstrată în forma originală, cu corp pătrat şi trei nave, a găzduit ordinul benedictinilor şi al teutonilor, iar pe aici şi-au lăsat efigiile cavalerii templieri şi călugării valoni, ea fiind loc de popas pentru pelerinii ce mergeau spre Ierusalim. În interiorul bisericii, ai cărei pereţi cu urme vagi de picturi, şterse din cauza ploilor care au pătruns timp de 100 de ani în clădirea fără acoperiş, se află plăcile funerare ale soldaților germani şi austro-ungari care au murit în luptele de lângă Sibiu, în timpul Primului Război Mondial. Carmen Schaessburger, ghida acestei cetăţi, povestea că acum câţiva ani, un tânăr dintr-un grup de turişti străini,  ce a investigat amănunţit plăcile, a strigat dintr-o dată: “L-am găsit pe unchiul bunicii mele! Vă rog să mă credeţi, el este, el este!”, striga emoţionat. Pentru pomenirea lor şi a sufletelor acestor soldaţi, Carmen Schaessburger urcă în fiecare zi dealul abrupt pentru a pune flori şi aprinde o lumânare pe masa de piatră din biserica fortificată a Cisnădioarei. Fiecare lăcaş are, desigur, povestea lui care reprezintă istoria locului şi a oamenilor care, aşa cum se spune, l-au sfinţit. Şi iubit.

Din ce în ce mai puţini

Azi, părinte Stephan, situaţia demografică a germanilor din România este oarecum îngrijorătoare. Dacă la recensământul din 1930, aceştia numărau 745.421 de persoane, în 2002 erau 60.000, în 2011 ei au mai rămas 30.000. După deportarea masivă (73.000 de etnici) din 1945, printre victime aflându-se şi mama scriitoarei Herta Müller, regimul comunist condus de Nicolae Ceauşescu a început trocul cu oameni, vânzându-i pe saşi Germaniei care plătea o sumă considerabilă de bani pentru cei care voiau să emigreze. În total, 230.000 de saşi şi şvabi au fost cumpăraţi, timp de 20 de ani, de statul german care a plătit aproape trei miliarde de mărci pentru ei. Aducându-şi aici amintirile, aceştia au format din nou o comunitate mare de saşi în zona deluroasă de la Drabenderhöhe, de lângă Köln, ce seamănă cu relieful muntos din Trasilvania. Dar, an de an, mai ales vara, dorul de casele strămoşilor îi face să se întoarcă la obârşiile ardelene, lucrul acesta conferindu-le numele de Sommersachsen (sași de vară). Cred, părinte Stephan, că un Ardeal fără saşi ar fi un Ardeal incomplet.

„Am avut cele mai bune gânduri pentru nația mea, fără să fi voit răul celorlalte națiuni din Transilvania” (S.Roth)

Am ţinut să-ţi spun toate acestea, Părinte Stephan Ludwig Roth, ca să mai ştii de saşii, românii şi maghiarii transilvăneni pe care i-ai apărat în cele mai dificile situaţii. Cum a fost evenimentul din 1842, când Dieta de la Cluj era preocupată să legifereze limba maghiară ca limbă oficială de stat în Transilvania, în locul celei latine. „Nu văd nevoia de a se impune o limbă oficială a țării. Nu este nici limba germană, nici cea maghiară, ci limba română, pe care o înveți singur, pe stradă, în contact singur cu oamenii. Și chiar dacă nu ai dori să înveți limba aceasta, o înmiită trebuință impune cunoștința (cunoașterea) ei. Folosirea limbii materne este un drept uman, care e dat copilului prin naștere. Iar cu pierderea limbii dispare națiunea însăși”, scriai în celebra broşură “Războiul limbilor în Transilvania”. Pentru ideile progresiste şi susţinerea reformelor în agricultură, economie şi învăţământ, pentru lupta de a înfiinţa cât mai multe şcoli săseşti ca antidot împotriva înapoierii şi sărăciei, pentru apărarea drepturilor tuturor naţionalităţilor, am să pun această scrisoare, învăţătorule Roth, în arhiva sentimentală personală, în aceea a relaţiilor româno-germane şi, cum spunea fostul dictator, a prieteniei dintre popoare.

Transilvania a fost şi a rămas o fascinaţie nemărginită datorită zestrei primite de la Dumnezeu, a frumuseţilor naturale şi a bogăţiilor pământului, dar mai ales, datorită oamenilor săi care au ales să locuiască împreună aici, să muncească şi să horească laolaltă, să-şi respecte credinţa strămoşească chiar dacă ritualul creştinesc, portul sau limbile nu erau la fel. Îndrăgostit de Ardeal, Alteţa Sa Regală Prinţul Charles  crede la fel, un pic hiperbolizat, că Transilvania deţine cheia salvării planetei. Însă nu există nicio urmă de îndoială sau de diplomaţie falsă, când acesta declară sincer: “Pentru mine, Transilvania e o pasiune”. Şi la fel este, părinte Stephan Roth, şi pentru saşii care se întorc sau au rămas aici şi pentru celelalte etnii, majoritare sau minoritare. O casă şi o mare familie.

Note:

1.Stephan Ludwig Roth (n.24 nov. 1796, Mediaş – d.11 mai 1849, Cluj) a fost un gânditor umanist, istoric, profesor și pastor luteran sas din Transilvania. Participant la Revoluția de la 1848, a fost unul dintre cei mai progresiști intelectuali ai Transilvaniei, a militat pentru respectarea drepturilor tuturor naționalităților,  influența sa exercitându-se deopotrivă atât în sectoarele cultural-economice, cât și în cele social-politice. Din cauza crezurilor sale liberale şi progresiste, dar mai ales pentru ideile din broşura în care pleda și susținea drepturile poporului român, Stephan Roth a fost condamnat la moarte.

2.Proiectul Diversitate și patrimoniu cultural prin prisma mass-media. Schimb de experiență și bune practici cu parteneri de proiecte din regiunea Dunării. Dezvoltarea locală durabilă prin turism cultural. Biserici și cetăți fortificate în județele Brașov și Sibiu, s-a desfăşurat în perioada 16 – 20 iulie 2018 şi a fost organizat de Departamentul pentru Relaţii Interetnice din cadrul Guvernului României.

Maria DOBRESCU

Articole recomandate

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro

(S)TOP CELE MAI BUNE CĂRȚI ALE ANULUI 2022

De 13 ani, AgențiadeCarte.ro propune un top anual al celor mai bune cărți. Pentru anul editorial 2022, echipa AgenţiadeCarte.ro a scanat nominalizările pentru Premiile Radio România Cultural, Observator Cultural, Ziarul de Iași, Ficțiunea OPTm și Gala Tinerilor Scriitori / Cartea de poezie a anului 2022, dar și propriile preferințe ale editorilor și colaboratorilor noștri. Astfel, propunem 85 de titluri pe care le considerăm semnificative pentru anul editorial 2022: 30 de cărți de poezie, 30 de cărți de proză, 10 cărți de critică, istorie și teorie literară, precum și 15 cărți de eseu, publicistică și memorialistică. Cititorii AgenţiadeCarte.ro pot vota și comenta titlurile alese de noi. Votul este deschis până la 31 august 2023, ora 23.00. Juriul Premiilor AgenţiadeCarte.ro este compus din scriitorii Florin Iaru, Cristian Teodorescu și Dan Mircea Cipariu (președintele asociației Euro CulturArt). Juriul va anunța, după închiderea votului pe agentiadecarte.ro, printr-un comunicat de presă, câștigătorii. Premiile, în valoare de 5000 lei, sunt finanțate de Ministerul Culturii.

(S)TOP CELE MAI BUNE CĂRȚI ALE ANULUI 2021

De 12 ani, AgențiadeCarte.ro propune un top anual al celor mai bune cărți. Pentru anul editorial 2021, echipa AgenţiadeCarte.ro a scanat nominalizările pentru Premiile Radio România Cultural, Observator Cultural, Ziarul de Iași și Gala Tinerilor Scriitori, dar și propriile preferințe ale editorilor și colaboratorilor noștri. Astfel, propunem 71 de titluri pe care le considerăm semnificative pentru anul editorial 2021:  30 de cărți de poezie, 20 de cărți de proză, 10 cărți de critică literară, istorie literară și teorie literară, precum și 11 cărți de eseu, publicistică și memorialistică. Cititorii AgenţiadeCarte.ro pot vota și comenta titlurile alese de noi. Votul este deschis până la 31 august 2022, ora 23.00.

(S)TOP CELE MAI BUNE CĂRȚI ALE ANULUI 2020

De 11 ani, AgențiadeCarte.ro propune un top anual al celor mai bune cărți. Pentru anul editorial 2020, echipa AgenţiadeCarte.ro a scanat nominalizările pentru Premiile Observator Cultural, Ziarul de Iași și Gala Tinerilor Scriitori, dar și propriile preferințe ale editorilor și colaboratorilor noștri. Astfel, propunem 74 de titluri pe care le considerăm semnificative pentru anul editorial 2020: 31 de cărți de poezie, 20 de cărți de proză, 10 cărți de critică literară, istorie literară și teorie literară, precum și 13 cărți de eseu, publicistică și memorialistică. Cititorii AgenţiadeCarte.ro pot vota și comenta titlurile alese de noi. Votul este deschis până la 31 august 2021, ora 23.00. După închiderea votului, într-un eveniment public, AgențiadeCarte.ro va premia cărțile ce vor întruni cele mai multe voturi ale publicului și ale unui juriu desemnat de Asociația Euro CulturArt. Vom acorda câte un premiu pentru fiecare secțiune a topului. (Dan Mircea Cipariu)

(S)TOP CELE MAI BUNE CĂRȚI ALE ANULUI 2019

De 10 ani, AgențiadeCarte.ro propune un top anual al celor mai bune cărți. Pentru anul editorial 2019, echipa AgenţiadeCarte.ro a scanat nominalizările pentru Premiile Radio România Cultural, Observator Cultural și Gala Tinerilor Scriitori, dar şi propriile preferinţe ale editorilor. Astfel, propunem câteva titluri pe care le considerăm semnificative pentru o viitoare istorie a literaturii române contemporane. Cititorii AgenţiadeCarte.ro pot vota și comenta titlurile alese de noi. Votul este deschis până la 31 august 2020, ora 23.00. După închiderea votului, într-un eveniment public, AgențiadeCarte.ro va premia cărțile ce vor întruni cele mai multe voturi ale publicului și ale unui juriu desemnat de Asociația Euro CulturArt. Vom acorda câte un premiu pentru fiecare secțiune a topului.

(S)TOP CELE MAI BUNE CĂRȚI ALE ANULUI 2018

În anul editorial 2018, au fost publicate câteva titluri semnificative pentru o viitoare istorie a literaturii române contemporane. Echipa AgenţiadeCarte.ro a scanat nominalizările pentru Premiile Radio România Cultural, Observator Cultural, Iocan și Gala Tinerilor Scriitori, dar şi propriile preferinţe ale editorilor. A rezultat o listă de propuneri pe care cititorii AgenţiadeCarte.ro o pot vota, comenta şi critica. Votul este deschis până la 31 august 2019, ora 23.00. După închiderea votului, într-un eveniment public, AgențiadeCarte.ro va premia cărțile ce vor întruni cele mai multe voturi ale publicului și ale unui juriu desemnat de Asociația Euro CulturArt. Vom acorda câte un premiu pentru fiecare secțiune a topului.

(S)TOP CELE MAI BUNE CĂRȚI ALE ANULUI 2017

În anul editorial 2017, au fost publicate câteva titluri semnificative pentru o viitoare istorie a literaturii române contemporane. Echipa AgenţiadeCarte.ro a scanat nominalizările pentru Premiile Radio România Cultural, Observator Cultural și Gala Tinerilor Scriitori, dar şi propriile preferinţe ale editorilor. A rezultat o listă de propuneri pe care cititorii AgenţiadeCarte.ro o pot vota, comenta şi critica. Votul este deschis până la 27 august 2018, ora 23.00. Pe 31 august 2018, de Ziua Limbii Române, într-un eveniment public, AgențiadeCarte.ro va premia cărțile ce vor întruni cele mai multe voturi. Vom acorda câte un premiu pentru fiecare secțiune a topului.

(S)TOP CELE MAI BUNE CĂRȚI ALE ANULUI 2016

Anul 2016 a propus câteva titluri semnificative pentru o viitoare istorie a literaturii române contemporane. Echipa AgenţiadeCarte.ro a scanat nominalizările pentru Premiile Radio România Cultural, Observator Cultural și Gala Tinerilor Scriitori, dar şi propriile preferinţe ale editorilor. A rezultat o listă de propuneri pe care cititorii AgenţiadeCarte.ro o pot vota, comenta şi critica. Votul este deschis până la 27 august 2017, ora 23.00.

(S)TOP CELE MAI BUNE CĂRŢI ALE ANULUI 2015

Anul 2015 a propus câteva titluri semnificative pentru o viitoare istorie a literaturii române contemporane. Echipa AgenţiadeCarte.ro a scanat nominalizările pentru Premiile Radio România Cultural, Observator Cultural, România literară, Gala Tinerilor Scriitori, dar şi propriile preferinţe ale editorilor. A rezultat o listă de propuneri pe care cititorii AgenţiadeCarte.ro o pot vota, comenta şi critica. Votul este deschis până la 15 mai 2016, ora 23.00.

(S)TOP CELE MAI BUNE CĂRŢI ALE ANULUI 2010

(S)TOP CELE MAI BUNE CĂRŢI ALE ANULUI 2010

Cotidianul cultural AgenţiadeCarte.ro este membru al Asociației Publicațiilor Literare și Editurilor din România (APLER)

 

Publicaţie culturală finanţată cu sprijinul Ministerului Culturii.

ISSN: 2248 – 1508