”SFul (adevărat) de mâine va fi scris de aceia care citesc SFul care trebuie, astăzi”

Jul 1st, 2018 | By | Category: Dialogul de carte

Oliviu Crâznic (n. 1978) este scriitor de literatură fantastică, publicist şi consilier juridic (cu o lucrare de diplomă susținută la disciplina „Criminalistică” și intitulată “Particularități tactice privind confruntarea dintre inculpat și persoana vătămată”, 2001). În 2010, a publicat romanul gotic ”…Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul” (Editura Vremea), declarat de Mircea Pricăjan (în revista culturală ”Familia”) „Momentul Walpole în literatura română”. Ulterior, a publicat numeroase povestiri şi nuvelete (majoritatea se regăsesc în volumul de colecție ”Ceasul fantasmelor”, Editura Crux Publishing, 2015), foarte bine primite de critică şi de public, şi a câştigat numeroase premii, inclusiv un premiu acordat de Societatea Europeană de Science Fiction. A fost publicat în diverse antologii şi reviste alături de nume importante ale literaturii universale contemporane, precum George R.R. Martin, Paolo Bacigalupi sau Ian R. MacLeod. A apărut, în 2015, în calitate de expert în istoria vampirismului, în episodul ”Hunting Vampires” al serialului ”Expedition Unknown”, realizat de Travel Channel. Simona Ioniță a dialogat, în exclusivitate pentru AgențiadeCarte.ro, cu Oliviu Crâznic despre volumul ”Ceasul fantasmelor” și despre literatura science fiction.

Volumul de debut se numește ”…Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul”, primul capitol din volumul ”Ceasul fantasmelor” este ”Înainte de coșmar”.  Se spune că persoanele care se confruntă cu coşmarurile au o personalitate creativă. Cât adevăr există în această afirmație în ceea ce te privește? Ce relații literare și biografice ai cu  coșmarul?

„Înainte de coșmar” conține două povești în care se regăsesc personaje din „…Și la sfârșit a mai rămas coșmarul” (nobilul decăzut Arthur de Seragens, pictorul Armand de Courtray, demonolatrul-licantrop Conrad Lorenz, misterioasa Juliette ș.a.), prilej de a afla istoria lor de dinaintea tragediei petrecute în Castelul Ultimelor Turnuri.

Nu cred în „personalități creative” – creativitatea este doar o formă prin care, în funcție de împrejurări, se manifestă inteligența. Așadar, nu ține de personalitate, ci, pe de o parte, de gradul de inteligență al subiectului, pe de alta, de mediul (favorizant sau nu) în care trăiește acesta. Desigur, însă, coșmarul, ca oricare alt aspect al vieții noastre, poate fi o sursă de inspirație: despre unul dintre scriitorii mei preferați, H.P. Lovecraft, se spune că ar fi avut câte un coșmar în fiecare noapte.

În ceea ce privește creațiile mele, singura legătură a acestora cu lumea coșmarurilor (sau cel puțin singura care îmi vine acum în minte) este una punctuală, dar importantă: am schimbat una dintre scenele deznodământului plănuit inițial pentru roman, inspirat de un coșmar pe care l-a avut o prietenă (aceeași prietenă care mi-a servit și drept model pentru personajul-cheie al romanului).

Cea mai utilizată sursă de inspirație, pentru mine, rămâne însă experiența personală (transfigurată artistic, firește), raportată la istorie, la legende, la întâmplări stranii din contemporaneitate ori la viitorul imaginat științific.

Scrii la persoana I, ceea ce face ca lectorului să îi fie mult mai ușor să relaționeze cu povestea, să perceapă prin ochii și mintea protagonistului ceea ce experimentează. Spuneai într-un interviu că scrierile tale sunt verosimile cap-coadă (evident, în cadrul fictiv creat), deoarece ești foarte atent ca fiecare replică, fiecare acțiune aleasă de către personaje să aibă corespondent real (în istorie, în experiența personală etc.). Pariezi pe puterea de seducție a persoanei I? Biografia, reală sau imaginată, e doar un pretext de a susține partitura autenticității?

După cum menționai și tu, narațiunea la persoana I are calitatea de a intensifica trăirile cititorului (dar și ale scriitorului).

Nu scriu la persoana I la nivel strategic (am scris și la persoana a III-a – este drept, mai rar); scriu la persoana I pentru că poveștile personajelor mele principale sunt, de multe ori, poveștile mele (sau povești care aș fi vrut să fi fost ale mele, sau de care m-aș fi temut că ar fi putut să fi fost ale mele). Mai degrabă, este o alegere tactică atunci când scriu la persoana a III-a, scopul fiind evitarea monotoniei (din același motiv, am și povești narate la persoana I de către un personaj feminin).

Declicul ori momentul impulsului inițial de a scrie literatură SF când și cum s-a produs? Ce scriitori și ce personaje te-au motivat să exersezi literatura SF?

Probabil că „declicul SF” l-au reprezentat, în cazul meu, Răbdarea timpului (John Brunner, am citit-o când eram foarte mic) și Noaptea căpcăunilor (Keith Laumer, am citit-o imediat după Revoluție, după o pauză destul de mare în ceea ce privește cititul literaturii științifico-fantastice, dacă nu socotim cărțile unor autori precum Jules Verne și H.G. Wells, care au un public mai larg și, prin urmare, nu aș spune că admiratorii lor sunt neapărat cititori de „science fiction”). Aceste două opere m-au făcut să înțeleg că viitorul poate să îmi ofere la fel de mult ca trecutul (și, oricare dintre acestea, mai mult decât prezentul, din păcate).

„Cu toții călătorim în viitor, fie că vrem, fie că nu”, spune marele astrofizician Stephen Hawking. Este literatura SF un refugiu într-un viitor îndepărtat? Cum te vezi tu în viitor? Cum percepi dimensiunea fizică și matematică a viitorului?

Pentru mine literatura SF nu este un refugiu, ci o curiozitate, o aventură: mă ajută să cunosc epoci pe care nu le voi trăi niciodată (la fel ca ficțiunea de epocă, în a cărei continuitate, de fapt, se plasează).

Uneori, este un avertisment.

Cum mă văd în viitor? La fel ca în prezent (știu, dezamăgitor, dar, în ciuda a ceea ce s-ar putea crede, am o fire mai degrabă raționalistă decât visătoare, și nimic nu indică o schimbare radicală în viața mea în viitorul previzibil).

Mă tem totuși pentru viitorul omenirii și, mai ales, pentru viitorul Europei. În anii `90, sau chiar acum câțiva ani, nu mi-aș fi imaginat că în Europa secolului al XXI-lea vor exista riscuri serioase de atac terorist, război, război nuclear chiar, că în țări civilizate precum Germania vor fi necesare „țarcuri de protecție” în care să se poată refugia femeile pentru a se feri de viol în timpul evenimentelor publice (!) ori că ne-am putea confrunta, din nou, după atâția ani de la comunism, cu îngrădirea libertății de exprimare – și iată că toate acestea se întâmplă. Nu mi-aș fi imaginat, de asemenea, că ar mai fi posibil să fie apreciată pe scară largă doctrina socialistă, blamate capitalismul, individualismul, pragmatismul, blamată America și preferat Orientul (generația mea a crescut cu „Visul american”), promovate ceremoniile, munca voluntară, comunitatea (cei care au trăit „Epoca de Aur” își amintesc perfect unde duce filosofia care cultivă asemenea „valori”) – și iată că se întâmplă. Un motiv în plus pentru a ne apleca, toți, cititori și scriitori, asupra SFului de avertisment.

Cât despre cum percep viitorul ca segment al Timpului – îi invit pe cititori să parcurgă poveștile mele cu acest subiect, dacă vor să afle (Tempus fugit și Imora – ambele pot fi găsite în volumul de colecție Ceasul fantasmelor; Tempus fugit a apărut și în limba engleză, în revista Cockaigne, sub titlul Last Hourglass).

Cum crezi că va arăta literatura SF de mâine? Cine o va scrie și cine o va citi?

Din păcate, literatura SF (și nu numai această specie literară) se află, astăzi, într-un regres pronunțat, datorat scrierilor „după rețetă” și încercărilor de a o transforma în „ceva nou”. Momentan, aceste încercări de „originalitate” (în fapt, simplă vanitate: „novumul” trebuie să îl reprezinte opera însăși, în ansamblu, nu regulile generale în funcție de care aceasta se scrie și care nu necesită înlocuire, ci, doar, permanentă îmbunătățire) au reușit, cam de fiecare dată, doar să o transforme în ceva net inferior.

SFul (adevărat) de mâine va fi scris de aceia care citesc SFul care trebuie, astăzi. Ca să nu mă întind cu enumerarea, voi menționa, ca recomandări, doar numele unor autori ale căror opere SF le-am citit (sau recitit) anul acesta (ordinea este alfabetică): Aurel Cărășel, Liu Cixin, Sebastian A. Corn, Ana-Maria Negrilă, Dănuț Ungureanu.

Da, întocmai: un singur autor străin m-a convins în 2018 (cartea sa datează din 2007, fiind publicată în România la finele anului trecut). Momentan, românii se descurcă mai bine decât străinii, categoric, în privința literaturii SF, tocmai pentru că se bazează, în continuare (mă refer la autorii serioși, desigur), pe inspirație și pe documentare, nu pe rețete-minune pentru cucerit un public poate mai mare, dar, în orice caz, naiv.

Cum decurge o zi științifico-fantastică și literară cu Oliviu Crâznic?

Documentându-ne științific și scriind fantastic, cu pizza și cu multă, foarte multă Cola la îndemână.

vizualizari: 1625


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro