”Academia Română a fost în întreaga sa istorie implicată major în Proiectul România”

mai 4th, 2018 | By | Category: Studioul de carte

Preşedintele Academiei Române, Prof.univ.dr. Ioan Aurel Pop (n. 1955) este doctor în Istorie, specializarea Istorie Medievală; rector al Univeristăţii “Babeş-Bolyai” (din 2012); director al Centrului de Studii Transilvane din Cluj (din 1993), director al Centrului Cultural Român din New York (1994-1995), profesor asociat la Universitatea “Ca’ Foscari” şi director al Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică din Veneţia (2003-2007), iar între 2012-2013 a fost profesor asociat la Universitatea din Trento. Pe lângă cele peste 500 de studii și articole, a publicat mai mult de 70 de cărți, proprii și în colaborare, în: Albania, Argentina, Austria, Cehia, Germania, Italia, Marea Britanie, Polonia, Republica Moldova, România, Statele Unite ale Americii, Ungaria etc. Membru în diverse organisme ştiinţifice din Milano, Veneto, Gorizia, Oradea, Rusia, Iaşi ş.a. A fost distins cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler, a primit Premiul George Barițiu al Academiei Române pentru lucrarea „Instituții medievale românești”, Premiul de excelență al Institutului Eudoxiu Hurmuzachi pentru Românii de Pretutindeni, este Comandor al Ordinului Militar de România etc. Membru de onoare al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, Membru corespondent al Academiei Central Europene de Științe, Litere și Arte din Paris, Doctor Honoris Causa al Universităților din Alba-Iulia, Timişoara, Oradea, Cahul, Galaţi, Sibiu, Chişinău, Membru titular al Academiei Europene de Știință și Artă de la Salzburg, Membru titular al Academiei Naționale Virgiliene din Mantova (Italia). Vorbeşte limbile engleză, franceză, italiană, germană, maghiară. Maria Dobrescu a dialogat, pentru AgențiadeCarte.ro, cu Prof.univ.dr. Ioan Aurel Pop.

Am să vă întreb direct, domnule Academician: Suntem o națiune condamnată să repete, în contextul unei democrații chinuite de o naștere prelungită, același sistem politic totalitar, dezorientat, fără busolă, fără un program coerent și asumat de dezvoltare națională? Cât a pierdut România din startul la care se aliniase în 1989? Citând titlul unei cărți, suntem încă pe Pe umerii lui Marx?

Eu nu cred că realitatea regimurilor politice totalitare este una specific românească, adică o manifestare a ceea ce – prea superficial – a fost numit de către unii „excepționalismul românesc”. România modernă a avut un start bun în secolul al XIX-lea, mai ales la 1848-1849, atunci când s-a formulat, cu rigoare și responsabilitate, „programul nostru de țară”, pe care l-am pus în practică, destul de consecvent, între 1848 și 1918. Programul Revoluției de la 1848 – desfășurată pe trei scene românești diferite, în Moldova, în Țara Românească și în Imperiul Habsburgic (Transilvania, Banat și Bucovina) – a prevăzut obiective europene comune tuturor popoarelor devenite națiuni și care voiau să aibă state naționale moderne: libertate, egalitate, fraternitate, drepturi și libertăți democratice, egalitate cu celelalte națiuni și confesiuni, reformă agrară prin eliberarea și împroprietărirea țăranilor, dezrobirea țiganilor, reformă școlară, secularizarea averilor mănăstirilor închinate, adunare constituantă și constituție, unirea Țărilor Române, independența de stat, domn responsabil, bancă națională etc. Toate acestea s-au înfăptuit pas cu pas, cu sincope și reculuri, firește, dar s-au împlinit, în condițiile date, în timpul celor șapte decenii menționate. Am avut un „program de țară bun” și în epoca interbelică: recunoașterea internațională a Marii Uniri, unificarea administrativă, unificarea monetară, reforma agrară, încoronarea regilor noștri la Alba Iulia, nouă constituție, alternarea la guvernare a partidelor politice, asigurarea drepturilor minorităților etnice etc. Firește, nu au mers toate ca pe roate, dar, în vreme ce unele state europene au recurs la regimuri de mână forte încă din 1920-1922, noi am păstrat un regim democratic (limitat) vreme de două decenii (1918-1938), ceea ce nu este puțin lucru. Comunismul de import ne-a dat peste cap, este drept, și ne-a dezorientat, dar lumea noastră nu s-a putut rupe complet de buna tradiție europeană pe care o aveam deja. După 1989, metehnele comuniste nu au putut fi șterse cu buretele, de aceea sechelele lor se mai văd și astăzi. Dar, cum a spus un inspirat intelectual prin anii ’90 ai secolului trecut, „biologia salvează România”! Vin noile generații care nu mai sunt tarate de marxism, de leninism, de comunism. Din păcate, ele sunt aplecate spre altceva, spre alte „boli” care nu sunt românești, ci sunt ale lumii noastre. În acest moment nu numai România se află în marasm, ci și țări cu democrații mai consolidate decât a noastră. Este de ajuns să ne uităm la ascensiunea forțelor de dreapta și chiar de extremă dreapta în Franța, Olanda, Germania, Ungaria, Polonia, Cehia etc., să vedem cum unele țări se închid în sine și întorc spatele Europei, să vedem cum partidele tradiționale devin tot mai slabe și compromise, făcând loc unor grupuri și figuri noi, de actori, de milionari, bancheri, de „băutori de bere”, de „bicicliști”, de neofasciști deghizați etc. Aceasta este grija mea cea mare și nu aplecarea României spre totalitarism. În România, clasa politică este jalnică, este compromisă, este fără suport profesional major, este coruptă, dar poporul român nu pare înclinat acum să aducă la putere un regim dictatorial. Și sper că nu o va face. Salvarea noastră este, totuși, mai buna integrare europeană, dar, cum vedeți, aceasta nu mai depinde numai de noi, din moment ce UE și proiectul european par „bolnave”, dezorientate și compromise în forma actuală.

În lumea cercetătorilor, a istoricilor, există o anumită reticență sau evitare a unui subiect foarte important pentru studierea temeinică a originilor acestui popor, și anume este vorba despre daci. Cei care se încumetă amatoristic sunt numiți dacopați sau dacomani. Este dacismul o temă tabu în societatea românească? Care sunt cauzele acestui dezinteres continuu față de matricea poporului român? Cum trebuie să ne citim istoria?

Dacii sunt o componentă fundamentală a etnogenezei românilor, dar nu sunt factorul decisiv. Originile noastre sunt îndepărtate și variate. Nu există pe lumea asta popoare „pure” și imuabile. Istoria este o știință – în sens de formă de cunoaștere sistematică, dotată cu metode consacrate și precise – și se învață în ani mulți de acumulări. Istoria nu se face prin revelație, de către „iluminați” care să vină să ne arate căile trecutului. Nu există și nici nu au existat – din fericire – istorici români serioși, de meserie, cunoscători ai surselor și ai limbilor izvoarelor, care să fie „dacomani” sau „tracomani”. Ideile acestea ridicole, scoase parcă din poveste, despre traco-daci care ar fi dominat lumea, care s-ar fi răspândit „de la Urali la Atlantic”, care ar fi fost matricea lumii și care ar fi avut o limbă devenită prototip al latinei și al limbilor europene, sunt de neacceptat fiindcă nu au nicio bază în realitatea trecută, ne fac de râs și ne discreditează. Nu ne mai crede nimeni nici că suntem romanici și că vorbim o limbă neolatină! Ne scot de pe eșichierul cercetărilor serioase și ne consideră diletanți incurabili, neserioși, obsedați, etnocentrici, naționaliști, autohtoniști, protocroniști etc. Să nu uităm cât s-au chinuit specialiștii noștri să scoată româna din șirul limbilor slave (unde ne plasase internaționalismul proletar moscovit, în „obsedantul deceniu”) sau dintre limbile balcanice (unde ne așază și acum, nostalgic, unii dintre vecinii iredentiști). Problema originii românilor este lămurită demult, de către istorici și lingviști de marcă, de talie europeană, precum Dimitrie Cantemir, Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior, Ioan Budai Deleanu, Alexandru Papiu Ilarian, August Treboniu Laurian, Bogdan Petriceicu Hașdeu, Alexandru D. Xenopol, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Constantin C. Giurescu, Gheorghe I. Brătianu, Constantin Daicoviciu, Alexandru Rosetti, Ioan Iosif Rusu etc. Românii, ca orice popor romanic, s-au format din trei elemente etnice principale: daco-geții (elementul autohton), romanii sau latinofonii (elementul cuceritor) și slavii (elementul migrator). Evident, au mai fost și alte popoare, populații, elemente etnice care au contribuit la etnogeneza noastră (germanici, turanici etc.), dar ponderea lor a fost foarte mică. Cel mai important dintre elementele menționate a fost, fără îndoială, elementul romanic sau latinifon (vorbitor de limbă latină), fapt pentru care facem parte din marea familie a popoarelor romanice. Se mai pot aborda, natural, detalii, pot ieși la iveală informații interesante, așa cum se și întâmplă, dar schimbarea paradigmei etnogenezei noastre nu se mai poate face, în sensul că schema enunțată mai sus nu este o ipoteză, ci o certitudine.

Este patriotismul secolului XXI diferit de cel de acum 100 de ani, când s-a înfăptuit Marea Unire, diferit de naționalismul lui Eminescu, al Daciei Literare, pașoptiștilor etc.? Societatea modernă este golită de cauze naționale care să stimuleze acest sentiment?

Evident, naționalismul de-acum este altul! Pe vremea lui Eminescu și chiar a lui Iorga, „naționalistul” era un iubitor de popor și de țară, iar „naționalismul” era o noțiune respectată și respectabilă, pentru că însemna ideologia națională curată sau teoria emancipării națiunilor de sub stăpâniri străine și a formării statelor naționale unitare. Ei, naționaliștii de atunci, nu condamnau și nu denigrau, în general, alte popoare, ci doar pe acele puteri care stăpâniseră, până la 1918, 7-8 milioane de români, adică Rusia („muscalii”), Austro-Ungaria, Bulgaria. Azi, naționalismul se confundă cu xenofobia și cu șovinismul. Cu alte cuvinte, dacă-ți iubești țara și neamul, înseamnă că automat urăști alte popoare și că promovezi o ideologie a luptei contra străinilor. Ceea ce este, evident, o crasă deturnare de sensuri. În societatea actuală, „globaliștii” sau „mondialiștii” au dorit, decenii la rând, să șteargă națiunile de pe hartă, ca și cum acestea ar fi fost simpli pioni ai istoriei, „inventate” de niște intelectuali și oameni politici exaltați și nerealiști. Globalismul a fost unul dictatorial de stânga, comunist, promovat prin „internaționalismul proletar”, cu scopul creării unui „popor muncitor unic”, inodor și incolor, fără personalitate, condus, evident, de URSS, de „genialul popor rus”, având limba rusă ca singura limbă de comunicare. Celălalt era și este un internaționalism de dreapta (dar nu numai), conservator și elitist, înclinat să dilueze națiunile mici, să le eludeze treptat, mai ales pe cele ortodoxe, considerate necompetitive pentru lumea eficientă, dinamică și concurențială a Occidentului americanizat. A se vedea, în acest sens, de exemplu, scrierile lui Samuel Huntington. Uniunea Europeană este o încercare de globalizare cu bune intenții inițiale, pentru a crea un fel de „națiuni/ state unite ale Europei”, continent aflat în concurență cu SUA, cu China, cu Japonia etc. Numai că și în UE s-a forțat nota și atunci au apărut Brexitul, reacțiile Franței, Irlandei și Olandei contra constituției și construcției europene, închiderea în sine și opozițiile Ungariei, Poloniei, Cehiei față de măsurile luate la Bruxelles și Strasbourg, care ar viza desființarea suveranității lor naționale și impunerea de măsuri (legate mai ales de relocarea migranților) îndreptate „contra intereselor lor naționale”. Prin urmare, națiunile se regrupează și se redefinesc în Europa, ca un fel de răzbunare a istoriei față de forțarea evoluției ei. Națiunile nu s-au înființat prin decrete guvernamentale sau prin legi votate de parlamente, ci s-au născut organic, în timp îndelungat. De aceea, ele nu pot să dispară la ordinul cuiva!

Care sunt consecințele reducerii dramatice a orelor de istorie în școală, a incoerenței programelor și a manualelor? Putem fi optimiști că lucrurile se vor așeza într-un echilibru firesc iar specialiștii vor fi sprijiniți în studiile lor de cercetare, într-un viitor așa cum ni-l dorim?

Reducerea orelor de istorie din școala românească și incoerența manualelor sunt, în primul rând, rezultatul degringoladei în care se află întreg învățământul românesc. Educația a decăzut la un astfel de nivel încât ea nu-și mai poate îndeplini rolul din societate. Dascălii sunt disprețuiți și prost plătiți, elevii sunt dezorientați și nu merg cu plăcere la școală, analfabetismul a atins dimensiuni nemaiîntâlnite de la începutul secolului trecut. În acest context, se inventează materii noi (care sunt, în fapt, teme sau conținuturi noi) și se scot ore de istorie, de limba română, de geografie etc. Dar, situația specială a istoriei ca disciplină școlară aproape desființată mai are o cauză: istoria este o disciplină identitară, care, dacă este bine făcută, întreține sentimentul național și patriotic curat, formează în mințile tinerilor mândria de român și induce sentimentul misiunii de a duce România mai desparte. Or, „toboșarii vremurilor noi” nu au nevoie de așa ceva, pentru că, în mintea lor, România și românii trebuie să intre în disoluție accentuată, să se topească în globalism, să moară treptat.

Speranța de a intra într-un echilibru firesc există și trebuie întreținută. Academia Română și cele câteva mari universități ale țării (București, Cluj-Napoca, Iași, Timișoara) au obligația legală și morală de a redresa aceste derapaje, pentru că națiunile sunt realități vii, în care identitatea se apără și perpetuează prin limbă, istorie, geografie, etnografie, credință etc. Limba și istoria ne conservă calitatea de români, iar fără această calitate ne auto-condamnăm la dispariție, la intrare în neant.

Inexistența unei politici serioase în educație prefigurează un viitor sumbru pentru România? Faptul că tinerii, elitele nu performează în România, în toate domeniile, afectează evoluția societății? Procesele de dezrădăcinare și înrădăcinare se reglează doar de la sine?

Multă lume mă întreabă cum să începem redresarea României, de unde să pornim, pe ce principii să ne bazăm. Părerea mea este că trebuie să revenim la valoarea fundamentală a educației în societate. Slăbirea instituțiilor școlare ne coboară în preistorie, ne condamnă la o viață vegetativă, ne marginalizează în raport cu alte popoare. Învățământul românesc trebuie să asigure, mai întâi, câteva simple măsuri organizatorice: să-i școlarizeze pe toți copiii care ating vârsta de 6-7 ani; să elimine abandonul școlar; să formeze dascăli cu vocație, plătiți la nivel decent și înzestrați cu demnitate umană; să facă școlile plăcute și atractive etc. Ca prim rezultat, s-ar obține diminuarea și eliminarea analfabetismului, deopotrivă a analfabetismului concret, propriu-zis și a celui funcțional. Astăzi, mulți elevi români nu mai știu să citească deloc sau, dacă o pot face, nu înțeleg ceea ce citesc. Natural, acestea sunt doar primele măsuri care trebuie luate grabnic! Dezrădăcinarea este determinată de sărăcia și de nesiguranța din România, dar este stimulată de o educație greșită, promovată prin școală, dar mai ales prin mijloacele de difuzare în masă. Ideile promovate de aceste mesaje sunt următoarele: trecutul românilor este nesemnificativ, chiar rușinos, nedemn de a fi cunoscut; prezentul României este nesigur, perisabil, pentru că în țara noastră nu se poate trăi, nu se poate studia și nu se poate spera la locuri de muncă bune; în fine, viitorul este negru, pentru că țara va sărăci și mai mult, se va cufunda în dezordine și dezorganizare. În lumina acestor idei, inoculate sistematic, cu metodă și cu rezultate eficiente, tinerii români nu pot avea alte planuri decât părăsirea României, pentru a studia la universități bune din străinătate, pentru a munci în locuri bine plătite din străinătate, pentru a trăi prosper în străinătate. Evident, esența acestei motivații este adevărată, pentru că în România nu se trăiește ca în SUA, ca în Germania sau ca în Italia și Spania. Dar, în rest, este vorba de o propagandă bine orchestrată și făcută în mod profesional. „Colonialismul” contemporan nu smulge de la săraci numai resursele fizice (pământul, pădurile, metalele etc.), ci și resursele intelectuale, forța de muncă bine pregătită și gata pregătită sau forța de muncă în formare, care să poată fi modelată în acord cu interesele țărilor primitoare. Îmi pun o singură întrebare: dacă școala medicală românească este așa de proastă, cum se face că zeci de mii de medici formați în aceste universități „proaste” fac față cu brio în Occident, sunt vânați și angajați de Occident?  Pe de altă parte, dacă la noi nu se face școală bună, de ce vin atâția tineri din Franța, Germania, Austria să învețe medicina în engleză, germană și franceză la noi, devin medici buni și profesează apoi în țările lor cu multă și apreciată competență? Când s-a deschis secția de limbă franceză la UMF din Cluj-Napoca, mi-aduc aminte că ambasadorul de atunci al Franței în România a protestat, cu același gând neexprimat pe față, ci voalat: cum să învețe francezii să devină medici buni la Cluj, în România, adică într-o țară ponegrită și amărâtă, tolerată de occidentali, o țară de margine și fără perspective? După un număr de ani, un alt ambasador francez ajuns între timp la București, a venit să-i salute pe tinerii veniți să învețe la școala lui Iuliu Hațieganu și, schimbând tonul cu aproape 180 de grade, a lăudat calitatea învățământului medical de la noi. Se vedeau rezultatele bune ale efortului nostru, pentru că primele promoții de medici francezi formați la noi nu numai că făceau faţă bine provocărilor, dar erau chiar, mulți dintre ei, foarte buni, foarte mulțumiți de profesorii lor, de dotarea laboratoarelor și a spitalelor cu aparatură, de profesionalismul medicilor români. Acesta este un exemplu bun, dar prejudecățile promovate de anumite forțe (bine stimulate material) contra României sunt greu de combătut.

Pe de altă parte, răul ni-l facem noi înșine, căci ce altceva poate să însemne campania colectivistă de lovire a marilor universități românești? Azi se dorește ca școala superioară românească să fie otova, mediocră, neintegrată internațional și lipsită de performanță. Încă puțin și, dacă nu suntem atenți, se va reuși cufundarea în anonimat a universităților de prestigiu și de forță ale României, cu scopul ca „tot românul să prospere”!

În acest An al Patrimoniului Cultural European, ce proiecte sau obiective românești necesită o abordare specială, aflându-se în pericol? Ce ar trebui să susținem în mod deosebit pentru o promovare reală a identității românești?

În acest an, cu obiectivul apărării Patrimoniului Cultural European, ar trebui să cunoaștem mai bine acest patrimoniu, în primul rând, iar apoi să contribuim și noi la conservarea sa. În Europa, se spune, de exemplu, că este în pericol Veneția, dar acest pericol de scufundare a orașului lagunar datează de sute de ani și Veneția este tot la locul ei. La noi, cam jumătate dintre monumentele medievale (eu socotesc că Evul Mediu durează cam de la 600 până la 1600) sunt pe cale de ruinare, fără să stârnească grija nimănui dintre factorii de răspundere. De exemplu, unele dintre bisericile vechi românești din Țara Hațegului, ridicate în secolele al XII-lea – al XV-lea și pictate în secolele al XV-lea și al XVI-lea, sunt pustii și uitate; multe biserici de lemn din Maramureș și Transilvania „se topesc” singure, nu mai au „suflet”, pentru că sunt părăsite în favoarea noilor locașuri de piatră și de zid. Identitatea românească nu are nevoie de niciun fel de propagandă exacerbată, ci doar de prezentare obiectivă a realității, iar realitatea noastră nu are nevoie să fie înfrumusețată, ci bine gospodărită.

Credeți că aniversarea Centenarului României unite beneficiază de un program adecvat, onorabil, menit să arate imaginea spirituală, profundă a țării noastre?

Nu, pentru că autoritățile române nu au fost capabile să construiască un program național pentru Centenar. Au fost doar câteva laude de sine, câteva numiri de secretari de stat, fără putere și fără buget, câteva încropiri de planuri fără perspective și cam atât. Dar, câteva instituții de marcă, între care și Academia Română, au programe bine articulate, derulate cu răbdare, curaj și demnitate nu doar acum, ci din 2014 încoace și vor merge în perspectivă până în 2020.

În ce măsură Academia Română, singură sau împreună cu alte instituții, poate să salveze sau să amelioreze dezechilibrele care afectează societatea românească?

Academia Română a fost în întreaga sa istorie de peste un secol și jumătate implicată major în „Proiectul România” și în realitatea numită România. Mai întâi, Academia, alături de alte câteva instituții-cheie, a făcut România întregită, a făcut posibilă această Românie, a pus umărul la împlinirea marilor idealuri naționale fixate, cum spuneam, prin programul Revoluției de la 1848-1849. În epoca interbelică, în cele două decenii de democrație (cu toate limitele sale) și de Românie Mare – cum îi spuneau unii – Academia a fost, alături de cele patru universități de la Iași, București, Cluj și Cernăuți, spuma lumii noastre savante, a reunit cele mai luminate spirite, a dat direcții bune de urmat și elaborat, prin membrii săi, opere nemuritoare. Ceea ce a stricat această rânduială, această lume așezată pe repere clare și verificate de succes, a fost regimul comunist, adus la noi pe tancurile sovietice trimise de Stalin și acceptate prea ușor de Occident. Este drept că și noi avem vina noastră, pentru că anumiți români sau cetățeni români au devenit prea zeloși aplicatori ai ideilor marxist-leniniste. Academia a fost în 1948 decapitată, expropriată, aliniată comandamentelor politice; cei mai marcanți și mai activi membri ai săi au fost excluși, unii arestați și chiar obligați să moară în detenție sau la Canal. Cu toate acestea, exigența în selectarea majorității membrilor a rămas, iar mulți academicieni din vremea regimului comunist au fost adevărați savanți și creatori de mare valoare. Între 1974 și 1989, nu s-a mai primit niciun membru, instituția fiind subordonată total comandamentelor partidului și obligată să moară treptat prin dispariția fizică a academicienilor. Din toate aceste motive, reluarea vieții academice normale în 1990 a fost extrem de dificilă, a pornit cu mari handicapuri, cu un imens deficit de imagine pentru instituție, fără proprietățile necesare bunei sale funcționări etc.

Cele mai multe academii naționale de științe au, la începutul secolului al XXI-lea, statutul de foruri supreme de consacrare în toate domeniile sau în anumite domenii și rolul de societăți savante de elită. Acest statut și acest rol îl joacă și academia noastră în societatea românească. Însă anumite academii – și nu numai cele din țările foste comuniste – sunt și instituții de prim plan în cercetare și în creație, mai ales acolo unde nu există consilii naționale ale cercetării. Aceste din urmă academii – între care și Academia Română – au institute și centre de cercetări, cu sute de cercetători. În clasamentele internaționale din domeniul științelor fundamentale și tehnice, Academia Română, alături de Universitatea Politehnică din București, se află pe primul loc dintre toate instituțiile de profil românești. Academia este prezentă în toate marile întreprinderi științifice și culturale naționale, dar acest lucru este rareori mediatizat. Sper sincer să-și îndeplinească acest rol mai bine în viitor.

Academia Română are prin lege, prin statut și prin tradiție obligația de a interveni cu expertiza proprie în chestiunile strategice ale țării, ale națiunii și chiar în cele internaționale. Cercetarea și creația nu pot fi făcute într-un turn de fildeș, despărțit complet de lume, de comunitate. Ca să se poată face cercetarea este nevoie de o societate sănătoasă, funcțională, performantă, bine organizată, pașnică. Un proverb latin spune că inter arma silent musae, cu sensul pe vreme de război și de vrajbă socială nu se poate face creație intelectuală, în sens de știință, artă, cultură. Prin urmare, Academia nu poate sta pasivă și să vadă senină cum se poluează mediul natural, cum se strică echilibrul climatic, cum se degradează educația, cum sporește analfabetismul, cum se subminează instituțiile statului, cum sunt compromise valorile pe care s-a clădit această civilizație românească. România ca stat nu este o creație sui generis, pentru că cea mai legitimă aspirație a tuturor popoarelor ajunse la stadiul de națiune a fost aceea de a avea propriul stat național unitar. Statul național – realizat de românii de acum 100 de ani și consfințit de comunitatea internațională – nu a fost o glumă sau o alcătuire efemeră, ci a fost și este instrumentul cel mai eficient de organizare, de apărare și de protejare a românilor. Aceste scopuri ale statului se îndeplinesc prin instituții – de la președinție, guvern și parlament până la partide politice, școală, sănătate, biserică etc. – iar dacă aceste instituții sunt compromise în mentalul colectiv, atunci însuși sistemul democratic este în pericol. Or, în acest moment instrumente mai bune de funcționare a societății decât democrația și statele democratice nu există. Globalizarea este o realitate, dar tendința de subminare a statelor naționale în numele globalizării este falimentară deocamdată. Prin urmare, Academia are de jucat un mare rol în societate, dacă dorește să-și îndeplinească menirea de for suprem de consacrare și de cercetare.

Număr de vizualizări :830


3 Comments to “”Academia Română a fost în întreaga sa istorie implicată major în Proiectul România””

  1. Mircea Ordean spune:

    „Am să vă întreb direct, domnule Academician: Suntem o națiune condamnată să repete, în contextul unei democrații chinuite de o naștere prelungită, același sistem politic totalitar, dezorientat, fără busolă, fără un program coerent și asumat de dezvoltare națională? Cât a pierdut România din startul la care se aliniase în 1989?”

    De dl academician Pop aveam idee ce-i poate mintea,

    Văd că nici intervievatorul nu este mai cu capul pe umeri.
    Ceea ce alambichează dînsul în paragraful reprodus se află banala realitate.
    Să mă iertați, dar văd în zisele-i o glumă proastă.

    Dați-mi semn, dacă vreți să îmi explic zisele (de felu-mi aflîndu-mă vorbă lungă…).

  2. Mircea Ordean spune:

    „Academia Română are prin lege, prin statut și prin tradiție obligația de a interveni cu expertiza proprie în chestiunile strategice ale țării, ale națiunii și chiar în cele internaționale.”

    Iuțeala de mînă…

    O avea dînsa obligația cu pricina, dar asta nu-i garanție că și naște neapărat lucruri valoroase,din acel dat cu părerea…
    Eu unul am mai privit pe la producțiile dumnealor, dintre care destule nu m-au entuziasmat. De pildă zisele dlui președinte al dumneaei…

  3. Mircea Ordean spune:

    „Academia nu poate sta pasivă și să vadă senină cum se poluează mediul natural, cum se strică echilibrul climatic, cum se degradează educația, cum sporește analfabetismul, cum se subminează instituțiile statului, cum sunt compromise valorile pe care s-a clădit această civilizație românească”

    Dl care glăsuiește cele de mai sus se află demagog din greu.

    Între altele, creadă alții ce vor despre valori, însă eu zăresc acolo un subiectivism la cub – se înțelege că unul convenabil celor care le ridică în slăvi…

Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro