un cimitir viu, zburător, o insulă ciudată

apr. 14th, 2018 | By | Category: Postcard

Aşa cum am scris şi într-o recenzie la o antologie a lui Gerry McDonnell, „Am auzit un evreu irlandez”, Ed. Ratio et Revelatio, Oradea, 2016, este o altfel de încercare de abordare a subiectului… învierii morţilor (există morminte evreieşti şi la Sulina, p.13), de invocare a unui Lazăr-muză cu ajutorul căruia un cimitir legendar capătă valenţe nebănuite. Cimitirul din Sulina (în opoziţie voluntară sau nu, din punct de vedere al artei poeticei, cu „Le Cimetière marin”, de Paul Valéry; apropo de raportul ego-ceilalţi), deoarece despre el este vorba, care, probabil, în nopţi de Halloween sau de Sfânt Andrei, ar putea părea chiar mai viu decât oraşul celor vii…

Desigur, în carte nu este vorba numai despre cimitirul localităţii, şi el un fel de hotel „cu stafii”, pe care numai poetul autentic le poate vede şi cu care, mai ales, poate intra în dialog, alt fel de dialog. Portul ni se prezintă astfel:

„altă zi/ aştept pescarii// tiberiu zice că se schimbă vremea/ mirosul de peşte împrăştie norii/ vin pescarii/ de la crişan/ de la maliuc/ lotcile scorojite îşi leagănă şoldurile/ femei de o sută de ani// bărbaţi arşi de soare cu mâneci suflecate/ la jean bart se bea votcă/ pe datorie// în satul vechi oamenii împrumută zahăr/ olga s-a mutat pe strada a III-a/ într-o casă albastră// şi/ iar miroase a peşte/ bărbaţii/ se duc la neveste// din farul vechi mă fixează/ ochii băiatului/ blond” (p.8)

Inspiraţia poate veni, însă, poate paradoxal-existenţialist, şi de la nişte viermi, care apar cutremurător încă de la primul text propriu-zis, „am stat de vorbă cu ei”:

„forfotă mare. sâmbăta morţilor./ paşii mă duc pe aceeaşi alee./ aş scrie pe crucea asta ceva./ încerc să o aşez în picioare./ de sub ea/ ies la lumină viermi maronii, speriaţi/ se împrăştie care-ncotro./ unul vrea să mi se urce/ pe mână. îl privesc curioasă. îl ating uşor/ cu vârful degetului. se-nconvoaie, se strâmbă la mine,/ se ridică, dă din cap… te crezi mai puternică, ai??/ nu apuc să-i răspund că viermii urcă grăbiţi/ pe papucii mei, pe picioare, pe piept, pe braţe,/ în jurul gurii. le simt gustul. mi se adună/ pe pleoape,/ îmi acoperă ochii./ acum pot să le spun/ tot ce ştiu despre voi,/ dar lăsaţi-mă să mă ridic. lăsaţi-mă să plec!” (p.7)

Tiberiu, Nora, mătuşa de la Brăila, bunica Trandafira, oameni de suflet ai scriitoarei, sunt şi ele „personaje”, Tiberiu dă imaginii, prin fotografii, ceea ce este al Ei („click/ se aude declanşatorul unui/ aparat foto”, p.10), Nora o sfătuieşte să fie „degajată” (p.13)…

Şi există, într-adevăr, o dezinvoltură pe care parcă am aşteptat-o dintotdeauna de la poeta Angela Baciu. Abordarea şi Scrierea au loc cu pasiunea unei căpitănese-pirat care a descoperit Fiinţa bucuriei de a fi pur şi simplu… Poezie!

Marinari, pescari, băutori, vii şi morţi, fete şi femei frumoase, nu pot fi altfel, precum Emilie Louise, născută la Galaţi, în anul 1866 (moartă la Sulina după 15 ani), vapoare, corăbii, epave, bărci, de fapt luntri ale lui Charon (un poem se intitulează „bănuţ pentru luntraş”, p.55), care, vechi de mai bine de 100 de ani, de o eternitate mai mică, totuşi, o eternitate mai veselă, transformă Sulina într-o insulă a morţilor arnold bockliniană, cruci, făcute sau nu din bărcile menţionate, clopote, copaci, pui de pisică abia fătaţi, vaci, pietre, dune de nisip, o, Marea, Dunărea, speriată sau nu, precum la pagina 45, plaja, docurile, un cerşetor, o cerşetoare, poeţi (precum Mariana Marin ori Virgil Mazilescu, o umbrelă albastră, un ceas albastru din B. (adică Brăila natală!), fotografii, un măturător („Bărbatul adună/ frunzele de pe jos/ de parcă toată lumea/ ar depinde de asta”, p.26), alte vietăţi, cai, câini, cafele (ce poate fi mai viu decât fiinţa unei cafele aburinde!), pescăruşi, Freud, Blecher, pisici negre, Ghisela, întunericul, lumina, Schwarzmann Samoil, Gerson Marcu, Ghiorghios Kontoguris, iarăşi Jean Bart, un om albastru, muşte, o chelneriţă, un cârciumar, un pian, un televizor vechi, gândaci morţi şi uscaţi, lipoveni, faruri, grauri, un bătrân cavaler maltez, o rochie galbenă de la Paris, toate acestea şi nu numai constituie Materia Cărţii care este un cimitir viu, zburător, o insulă ciudată precum aceea din „Viaţa lui Pi”, de unde poţi vedea cum „pe cer norul/ a desenat/ un picior de femeie” (p.38)…

Să fi fost piciorul ca un semn al Izabellei John Robinson, care a murit înecată fără să-şi cunoască iubitul, p.53-54?

Desigur, multe poeme par a fi schiţele unor posibile povestiri, toate legate prin firul misterios al Morţii, cu care, într-un târziu, se intră în dialog la propriu (p.65):

„nu înţeleg ce spui./ clopoţeii de vânt aleargă anapoda/ încoace şi încolo/ tot strigă la mine furioşi…// tu, de colo,/ parcă/ moartea ţi se spune,/ în noaptea asta/ las uşa deschisă/ la casă,/ găsești tu drumul/ chiar dacă/ e eclipsă/ de lună …”

Este o invitaţie bizară oarecum, ţinând cont de vitalismul Angelei Baciu, de fervoarea cu care trăieşte Poezia Vieţii, dar şi un alt semn al acelei maturizări artistice despre care vorbim de câţiva ani buni. Ultimul poem din carte, „bunicul ulianov” nu are neapărat o semnificaţie demnă de un epilog, dar poate deschide o altă discuţie, chiar şi pentru fotografi (apropo de aceasta: excelente şi copertele bazate pe fotografiile Simonei Andrei, al doilea român selectat cu o lucrare de gen pentru „Vogue”, ediţia italiană): oare, noi, oamenii suntem, esenţa noastră este – doar lumină divină?

Iată poemul:

„lăsase poarta deschisă/ oricum nu mai/ intră nimeni/ să fure/ că plecaseră toţi// pe peretele din tindă/ doar bunicul ulianov/ zâmbeşte-n mustaţă/ decoraţii nu/ centiron nu/ cizme nu/ a venit primăvara/ şi nu mai ştiu/ cine a pârjolit satul/ numai mări şi ţări/ de jur împrejur// şi-n mijloc singură/ doar fotografia” (p.78)

Iar literele care rămân după noi, chiar şi numai pe nişte cruci de piatră sau lemn, sunt oare doar tot numai lumină? Nominalistă au ba?

Poemul grecului Ghiorghios, enumerat şi el în acel pomelnic al fiinţei cărţii, este, poate semnificativ, prin final: „era frumos grecul./ bărbat înalt/ o coama strânsă/ la ceafă/ şi banderola neagră/ pe ochiul stâng./ îşi tatuase pe un braţ/ farul vechi/ şi buzele ei./ ghiorghios kontoguris iubea/ femeile şi viaţa./ se spune/ că avea o mare comoară/ îngropată/ undeva /lângă mare./ în fiecare dimineaţă,/ pe plaja din sulina/ în drum/ spre casă/ prin cimitirul/ vechi/ arunc câţiva stropi de apă/ pe mormântul lui.// literele lui ghiorghios/ ies rând pe rând din piatră.” (p.34-35)

Angela Baciu ne-a dăruit o carte magică, asemenea localităţii în care, dacă ai fost o dată, vei vrea cu siguranţă să te întorci, iar şi iar. Iar viziunea poetei (aşa cum Emilie vedea prin muzică, aşa vede Angela prin Poezie!) ne convinge că, într-un fel, nu există doar „Cimitirul vesel” din Săpânţa, ci că întreaga Românie, întregul univers, poate fi un astfel de necropolis, dacă avem ochii aceia care trebuie deschişi. O anticameră a paradisului posibil… care este Marea Singurătate, care vrea linişte, după cum zice cârciumarul din „o zi” (p.46), care are o femeie ş.a.m.d.

Viaţa merge mai departe, Angela Baciu a ascultat îndemnurile unui personaj liric, a scris despre vieţile oamenilor, dar nu a uitat nici de cealaltă faţetă a existenţei. Simona Popescu observă foarte plastic pe coperta a IV-a:

„…viaţa celor vii şi viaţa celor duşi, timpurile şi poveştile oamenilor, trecutul şi prezentul se amestecă aşa cum se amestecă apa dulce cu apa sărată la Sulina. (…) Ne amintim, citind de personajele din „Spoon River Anthology” a lui Edgar Lee Masters sau de exotismul (nu doar al spaţiului, dar al vocabularului) lui Saint-John Perse, poetul mării.”

a.g.secară, 2018

Cronica despre cartea ”HOTEL CAMBERI” de Angela Baciu (Editura Tracus Arte, 2017)

(coperte: Simona Andrei)

Număr de vizualizări :351


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro