Poeme de dragoste şi bravură

Jan 16th, 2018 | By | Category: Cronica de carte

Cu gesticulaţie bolintineană – ajustată la scară postindustrială – Romulus Bucur publică Poeme vechi&noi sub egida ”Artei războiului” la editura Tracus Arte. Selecţia e omogenă cu inserţia şi arată lumii un Romulus Bucur mai puţin diamantin, ironic, mecanizat şi absurd. Geometria cu care ne obişnuise este relaxată acum în texte fluide în care efectul special rezultă din combinarea formulelor antice cu derizoriul postmodern. Pseudo-grigorealexandrescianul ”Adio. La Axiopolis” înregistrează bufon “Katharsisul pe care îl simţi/ atunci când plăteşti o amendă”, amintiri copilăreşti cu cireşari şi Don Quijote, dar şi intertextualităţi cu blesteme omologate folcloric, ori fărâme din ”Tristele” ovidiene („<<Şi geţii râd ca proştii de graiul meu latin>>”). Cum se vede, dintru-început răsar în raza ochiului toate tehnicile, tacticile şi uneltele postmoderniste. Carevasăzică, e o bună ocazie să înţelegem cum se raportează acest arsenal deja clasicizat la etapa postumanistă şi conceptuală pe care începe să o traverseze şi poezia română.


Spre deosebire de textele voit plate ale tinerilor poeţi, Romulus Bucur conferă suprasemnificaţie gesturilor rutiniere. Apoi intrarea şi ieşirea din poeme sunt mişcări cheie, de parcă ar fi montate acolo în vederea unui viitor curs de scriere creativă: DRAGOSTE &BRAVURĂ debutează aşa „<<din mustaţă îţi cresc păduri/ în care se ascund inamici./ RADE-O!>>”, iar finalul este şi el un aparteu: „(Bineînţeles transcrierea nu poate reda toate/ inflexiunile vocii ei şi oricum totul se va termina/ în zori)”. În prezent, intertextualizarea şi mixarea discursurilor sunt implicite, absorbite în textul propriu, nu etalate, ca la optzecişti. Sfidarea ramei tabloului nu se mai face demonstrativ, pentru simplul motiv că ar fi o reluare neautentică. Dar Romulus Bucur este în atelierul original, acolo unde a lucrat întotdeauna, deci autentic.

Mai există ceva pozitiv în această poveste sofisticată, anume că poetul reuşeşte să menţină prospeţimea pastişelor şi mixajelor optzeciste datorită inteligenţei lui ascuţite. Odiseea, VII, 224, îl aruncă în luptă pe Ulise în ecranizare tv înfulecând brânză „cu ceea ce dialectal se numeşte brîncă/ da domple grecii/ ce cultură”. Om de cultură veritabil, poetul este capabil să se distanţeze prin ironie de extazierile culturale. Şi, cu toate că îl ştim pasionat de limbajele de programare, el dovedeşte şi un rafinat simţ al contrapunctului, răsturnând clepsidra înainte ca tot nisipul să se adune într-o extremitate.

Aşa cum arată şi titlul, volumul abordează războiul şi viaţa soldăţească prin prismă latinistă şi realist anti-eroică. Personajul principal, anonim, este de regulă soldatul umil, carne de tun, care, prin suprapuneri temporale şi anacronisme, luptă simultan în legiuni romane şi are o buză ardentă după ţigările de la chioşcul unităţii. Odă ostaşului cunoscut contestă macroistorismul lui Thomas Carlyle din On Heroes: „rareori există soldaţi celebri/ şi asta se întâmplă de obicei după armată”.

S-a spus că R. Bucur a fost în mare măsură ignorat de critică, deşi este unul dintre cei mai „americani” optzecişti. S-au mai încercat şi unele apropieri de Ion Stratan. Eu aşa adăuga că poate i-a prins bine poetului o anume distanţare de ovaţiile critice. În felul acesta, el nu a avut imboldul să intre într-un rol şi să înţepenească în proiect, aşa cum au păţit atâţia congeneri de-ai lui. Aşa poate se explică şi că mare parte din creaţia lui este încă actuală, precum şi faptul că încă mai poate produce ceva interesant pentru publicul actual. Câţi dintre optzecişti mai sunt în ring şi nu luptă doar în meciuri demonstrative, fără miză? Cum spune un SUBTEXT din literatură, viaţă, – de fapt, un cântec de cătănie intercalat – în artă n-ar trebui să existe aplauze comemorative: „în cazarma cea de peatră/ nu e mamă nu e tată/ nu e fraţi nu e surori/ numai paşi alergători”.

Arta războiului este totuşi şi o comemorare a prietenilor optzecişti dispăruţi: Andrei Bodiu şi Alexandru Muşina. Virajele scurte între jaloanele temporale creează un efect de basorelief şi relaxează tragicele, tristele, fără să diminueze cu nimic intensitatea: „trăgându-ţi la edec trecutul/ cu o frânghie de gumă” (DRAGOSTE & BRAVURĂ), deci frânghie elastică, ţii acel trecut în viaţă, dar te şi laşi absorbit de el. Încleştarea nu este cu stihiile ori injustiţiile, ci cu inerţia fiinţelor şi obiectelor strict împrejumitoare. Ieşirile în lume sunt abulice, scuturate doar de semnele morţii („un brad de frig îţi creşte în trup”). Altminteri, anti-heraclitismul casnic îi permite poetului volute asociative ale memoriei afective şi ale celei generaliste, random memory, cu efecte burleşti, niţel absurde, dar constant disciplinate de pierderea fiinţelor. Să speli vasele la şase dimineaţa e, deci, „o cale spre autodisciplină” a gândurilor care derulează un vechi film sovietic „în care un brav ostş al armatei roşii/ bate coclaurii caucazului în căutarea/ unui maestru de samba”; o cale imperfectă fără doar şi poate, însă mai eficientă împotriva disperării decât, să zicem, ordinea făcută în camera ce poate ascunde fotografii „cu tine şi frate-tu/ cînd eraţi copii/ şi să realizezi că de fapt/ el a murit acum trei săptămâni”.

De mare efect este şi reinventarea microistoriei prin cultivarea anacronismelor: „ISTE ROMVLVS PERVERSVS SPECIALIS: STOICUS”. Abstracţiunile sunt aşa fel înclinate încât să rezulte imagini grandioase: „să visezi că şezi la capătul/istoriei cu picioarele atîrnînd/ în abis”. Totodată, realitatea este golită de evidenţe, reţinute fiind doar atributele ce corespund mai multor substanţe. Cinismul postmodernist invadează orice altă dispoziţie sentimentală şi rezultă binecunoscuta poezie a demitizării, derealizării şi suspiciunii logice. Concocţiile lui R. Bucur rezistă şi în lipsa vitaminei umoristice. Retorica implicată în această ars poetica postmodernistă încă poate etala devoalări interesante: „mestecenii din faţa teatrului/ (cu toate referinţele lor livreşti)”, ori „de parcă un plus de detalii reale/ ar spori greutatea cernelii/ pe hârtie” (EXAMENUL).

Chiar dacă în doc williams se spune că „poezia e în orice limbă/ violon d’encre” – turnură textualistă a expresiei consacrate, inteligenţa şi aciditatea poetului nu lasă spaţiu larg de manifestare poeziei limbajului. Captivat de acrobaţiile sofiste doar până la un punct, scriitorul nu rezistă tentaţiei tranzitivităţii şi face stânga-mprejur în faţa monoteismului” „poezia e ceva despre lucrurile trecătoare/ altfel te-ai aşeza în faţa unei pietre/ şi ai sta/ şi ai sta/ până ai deveni totuna cu ea”. Un spirit american, aşadar, dispus la negocieri cu un spaţiu vital destul de restrâns.

Felix NICOLAU

vizualizari: 568


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro