”Relațiile strict virtuale nu sunt în fapt relații cu adevărat, sunt doar exerciții de imaginație”

Dec 12th, 2017 | By admin | Category: Studioul de carte

Mirela Pop este medic primar de recuperare medicală, medic homeopat și psihoterapeut de orientare cognitiv-comportamentală. De asemenea, ține cursuri în cadrul formării psihoterapeuților de orientare cognitiv-comportamentală. Atât în experiența sa clinică, dar și în articole și lucrări de specialitate promovează o abordare bazată pe echilibrul fin dintre corp și psihic. La editura Herald, în 2013, i-a apărut volumul ”Homeopatie în psihoterapie – remedii în terapia cognitiv-comportamentală” (Colecția ”Psihoterapia”- cartea s-a bucurat de un real succes, cunoscând mai multe ediții), iar în 2015, ”Doctore, mă doare viața!”( Colecția ”Alter Ego”). Simona Ioniță a dialogat, în exclusivitate pentru AgențiadeCarte.ro, cu Mirela Pop despre volumul  ”Doctore, mă doare viața!” și despre fascinanta călătorie în lume interioară a fiecăruia dintre noi.

A fost o reală bucurie să descopăr cartea ”Doctore, mă doare viața!”. Scrieți într-un mod rezonant și  pe înțelesul tuturor despre emoții și despre lumea interioară a fiecăruia dintre noi. Cartea este împărțită în patru capitole:  ”Mă doare sufletul!”, ”Mă dor ceilalți!”, ”Mă doare mintea!”, ”Mă doare viața!”. Ce îi sfătuiți pe cei care își sabotează emoțiile cu ”judecăți” mentale negative de genul ”nu trebuie să simt asta!”, ”ceva e în neregulă cu mine!”?

Judecățile mentale negative ale emoțiilor și gândurilor noastre se numesc metacogniții (,,nu ar trebui să simt asta, nu trebuie să mă gândesc la asta”, etc), și ele constituie mecanismul prin care o emoție negativă, care în mod normal este de scurtă durată, devine pervazivă sau se transformă într-o altă emoție negativă, deseori mai nocivă pe termen lung. Specialiștii în mindfulness spun că acesta este modul în care o ,,durere” este transformată în ,,suferință”.

Este foarte important să înțelegem că emoțiile și gândurile noastre apar spontan și sunt folositoare, ele având rolul de a ne face să adoptăm comportamente importante pentru supraviețuire. De exemplu: tinerele mame care își îngrijesc nou-născutul în primele lui zile de viață, pot experimenta o teamă intensă și imagini mentale cu copilul accidentat sau bolnav.  Acestea sunt modalități prin care creierul le setează un nivel crescut de atenție, necesar pentru îngrijirea copilului. Dacă însă tânăra se gândește că această frică sau imaginile mentale neplăcute sunt greșite, inadecvate, că nu ar trebui să simtă sau să gândească așa, atunci va considera că ceva este în neregulă cu ea, că este ori o mama rea ori pe cale de a-și pierde mințile, ceea ce va duce la escaladarea fricii. De altfel aceste ,,metacogniții” sunt implicate în apariția atacului de panică, dar și al multor alte probleme psihologice de tipul depresiei sau al compulsivității (,,nu ar trebui să fiu deprimat sau trist, nu ar trebui să mă simt rău că sunt respins,  nu ar trebui să mă simt furios , nu ar trebui să îmi treacă prin cap ideea că aș putea să înjur sau să lovesc pe cineva, etc.”)

Soluția corectă pentru gestionarea emoțiilor noastre negative este acceptarea, observarea lor cu un pic de detașare. Iar această acceptare vine din schimbarea convingerii ,,nu ar trebui să simt/gândesc asta”, în convingerea corectă că mintea noastră gândește de multe ori singură, iar emoțiile noastre apar spontan, așa că nu putem împiedica apariția lor. Ceea ce putem modifica este modul în care gândim despre ele și modul în care acționăm sub imperiul lor; nu apariția furiei- de exemplu- poate fi în controlul nostru, ci modul în care ne comportăm sub acțiunea ei.

Sunteți psihoterapeut de orientare cognitiv-comportamentală. De ce ați ales această orientare sau de ce a avut această orientare mai mult sens  decât celelalte pentru dumneavoastră?

Psihoterapia cognitiv-comportamentală nu a fost prima formă de psihoterapie cu care am venit în contact, ci cea psihanalitică freudiana clasică, apoi cea neofreudiană, terapia adleriană, cea umanistă, tranzacțională și altele. Toate aceste forme de terapie au idei foarte bune, tehnici creative și sisteme de gândire coerente însă, în ceea ce mă privește, le găsesc un pic prea metaforice, prea puțin structurate, consumatoare de timp și imposibil de cercetat științific. În schimb, psihoterapia cognitivă m-a cucerit de la început, poate și pentru că prima mea profesie este cea de medic iar terapia cognitivă este strâns legată de neuropsihologie, neurofiziologie și neurochimie, adică de cercetările științifice (dacă vreți ,,medicale”) despre mintea și creierul uman. Eric Kandel, laureat al premiului Nobel pentru medicină spunea că: ,,Lucrul cel mai incitant din psihologia cognitivă de azi și care va fi și mai incitant în viitor este fuzionarea psihologiei cognitive și a neuroștiințelor într-o disciplină unitară, pe care o numim neuroștiintă cognitivă.”

Neuroștiințele au schimbat în bine psihoterapia, adăugând tehnici noi și chiar înlocuind   tehnici care s-au dovedit ineficiente. Ca să dau un singur exemplu: cercetările recente au demonstrat că retrairile excesive ale evenimentelor din trecut, deseori recomandate de terapiile psihodinamice, întăresc conexiunile neuronale care s-au activat în acel context, ceea ce duce la  sporirea șanselor ca noi să reacționăm sau să gândim la fel într-o conjunctură similară. În schimb, modificarea modului în care interpretăm la nivel mental o situație și schimbarea intenționată a comportamentului, principii care stau la baza terapiei cognitive, duc la inhibarea vechilor circuite neuronale (în engleză această capacitate a creierului se numește ,,pruning”), ceea ce favorizează schimbarea modului în care ne comportăm în acel tip de conjuncturi, sub acțiunea acelor stimuli.

Integrarea cercetărilor din neuroștiințe în cadrul psihoterapiei a dus la schimbarea multor atitudini și idei din psihoterapie, ceea ce a îmbunătățit net eficiența  și a scurtat  durata psihoterapiei de la câțiva ani (cât durează o cură psihanalitică) la 2-3 luni, cum este cazul psihoterapiei cognitiv-comportamentale. În plus, tehnicile și principiile folosite în psihoterapia cognitiv- comportamentală sunt mult mai ușor de obiectivat, prin experimente psihologice organizate riguros și validate din punct de vedere științific. Aș spune că psihoterapia cognitiv-comportamentală este o ,,medicină a minții” …

Cu toții ne dorim un echilibru emoțional, însă de multe ori pare a fi ceva greu de realizat, poate chiar imposibil. Cum ne putem dezvolta inteligența emoțională pentru a atinge starea de echilibru? Cum am putea identifica, înțelege și gestiona mai bine propriile emoții? Este psihoterapeutul un ghid către acest drum al cunoașterii de Sine?

Inteligența emoțională- definită astfel de Daniel Goleman – s-a dovedit a fi mult mai riguros legată de de succesul profesional și personal decât inteligența abstractă, cuantificată prin acel IQ (coeficientul de inteligență) despre care am auzit cu toții, fiind deci foarte importantă pentru fericirea noastră.

Inteligența emoțională este abilitatea de a recunoaște emoțiile noastre și ale celor din jur, de a le identifica și de a le gestiona. Din păcate, spre deosebire de inteligența abstractă care este o capacitate în mare parte determinată genetic, inteligența emoțională nu este ceva cu care ne naștem, este o abilitate care se dobândește, se antrenează pe parcursul vieții și mai ales în copilărie. Oricât de simplu ni s-ar părea să știm în fiecare moment ce simțim, lucrurile nu sunt chiar atât de facile. ,,Cunoașterea de sine” este un deziderat mult mai dificil decât am crede, pentru că emoțiile pot fi confundate iar gândurile noastre pot fi ,,subliminare”, adică destul de greu de conștientizat dacă nu acordăm o atenție sporită minții noastre.

Emoțiile sunt modificări ale funcției organelor noastre determinate de eliberarea unor neurotransmițători în creier și în corp, substanțe care se eliberează atunci când organismul se află într-o situație anume în care are nevoie- pentru supraviețuire- să adopte anumite comportamente și să își modifice anumite funcții. Ceea ce numim emoție este o etichetă pe care noi o punem ansamblului de modificări ale organismului nostru într-o anumită conjunctură. De aceea Antonio Damasio, un celebru neurolog care are o contribuție excepțională în dezvoltarea neuropsihologiei spunea: ,,Un sentiment este o idee despre corpul nostru, în anumite condiții. Emoțiile joacă pe scena corpului, sentimentele joacă pe scena minții.”

De exemplu spunem că ,,ne este frică” atunci când simțim că inima ne bate mai tare, picioarele ne tremură, respirăm mai rapid și mai superficial, simțim un gol în stomac, etc. Din păcate, aceleași modificări ale corpului cărora le-am pus aticheta ,,frică” se întâlnesc și în alte situații, ceea ce ne poate duce la confundarea emoțiilor. Un experiment psihologic în care subiecții de gen masculin erau acostați de o domnișoară pe un pod suspendat a arătat că, atunci când aceștia au fost acostați la jumătatea podului s-au considerat mult mai atrași de acea domnișoară decât atunci când au fost acostați la marginea podului. Cu alte cuvinte, frica produsă de hăul de sub ei a fost confundată de subiecții acestui experiment cu atracția față de acea tânără. Este un exemplu clasic de ,,confundare a emoțiilor”, motivul fiind asemănarea schimbărilor fiziologice ale celor două tipuri de emoție: frica și atracția. De altfel cine nu știe că dragostea presupune frecvent ,,gol în stomac”, la fel ca și teama?! Și cine nu a observat că băieții ,,le trag de codițe pe fetele pe care le plac”, confundând atracția cu iritarea?!

Și senzațiile corporale determinate de adaptarea la anumite condiții fizice externe pot fi confundate cu anumite emoții. De exemplu atunci când intrăm într-o cameră aglomerată, încălzită și fără oxigen, inima noastră începe să bată mai tare (ca să ducă mai rapid sângele sărac în oxigen către țesuturi), respirația se accelerează, iar aceste simptome, care reprezintă adaptări la un anumit context fizic, pot fi interpretate greșit ca fiind ,,frică”. Iată deci că recunoașterea propriilor emoții sau senzații poate fi supusă erorilor.

În plus, inteligența emoțională presupune nu doar să îți recunoști emoțiile, ci și să știi să le gestionezi cât mai profitabil. Una dintre greșelile de management emoțional este interpretarea negativă a apariției emoțiilor negative, despre care vorbeam mai devreme. Dar și alte tipuri de erori mentale pot duce la un management greșit al emoției, cum ar fi ideea că putem să evităm orice emoție negativă, așa că ar fi bine să evităm toate situațiile în care sunt șanse să ne simțim neapreciați, să greșim, să ne enervăm, etc.

Și dacă să înțelegem și să gestionăm propriile emoții nu este o sarcină foarte ușoară, să înțelegem și să gestionăm emoțiile celorlalți implică și mai multe posibile greșeli. De exemplu convingerea că ceilalți gândesc și simt la fel ca noi într-o anumită conjunctură este deseori greșită și- în terapia cognitivă- această eroare de gândire se numește ,,ghicirea gândurilor”.

Toate aceste dificultăți care privesc recunoașterea și gestionarea emoțiilor noastre, fac ca inteligența emoțională să fie o abilitate care are nevoie să fie antrenată. Cel mai bun antrenament se face în copilărie, iar antrenorul cel mai important este părintele. Observând emoțiile copilului, oglindindu-le, folosind ,,etichete” verbale cu o acuratețe cât mai bună pentru fiecare situație prin care trece copilul nostru, îi vom putea antrena inteligența emoțională. Este foarte important să nu îi spunem ,,iar ești supărat?”, de fiecare dată când observăm că are o stare negativă, ci să nuanțăm permanent etichetele emoționale: ,,ești dezamăgit?”, ,,bănuiesc că ești frustrat”, ,,pari furios”, sau ,,iritat”, etc. Și la vârste mai înaintate se poate antrena inteligența emoțională, (niciodată nu este prea târziu), chiar dacă sunt șanse mici ca un adult care nu a avut o educație bună în domeniul emoțional să devină un maestru… O îmbunătățire cât de mică a acestei abilități este însă aducătoare de multe beneficii în viața noastră emoțională și socială, așa că merită oricând efortul de a ne-o antrena.

Desigur, în acest demers putem fi ajutați de un psihoterapeut, dar aceasta nu este singura cale: există grupuri de suport, grupuri de autodezvoltare, cărți, conferințe și cursuri de tot felul. Ideea de bază este să căpătăm obișnuința de a ne observa pe noi înșine, de a ne observa mintea și corpul fără prejudecăți, de a accepta și a ,,consemna”modificările din corpul nostru, imaginile care ne trec prin minte, gândurile ,,subliminare”, comportamentele și conjuncturile în care le adoptăm, precum și consecințele comportamentelor noastre. Așa cum ne antrenăm musculatura și ne menținem starea articulațiilor făcând mișcare, tot astfel antrenarea minții noastre, a disciplinării ei, ar trebui să fie un obicei pe care să îl practicăm fiecare dintre noi, zi de zi…

Există pași de urmat, un traseu de viață și de comportament, pentru a nu mai fugi de propriile noastre emoții, pentru a ne putea împrieteni cu emoțiile noastre negative, pentru a nu ne mai lupta cu ele?

Cred că drumul cel bun începe cu o convingere importantă: aceea că nu suntem ,,greșit” construiți, că orice simțim este pertinent din punctul de vedere al minții noastre care nu face altceva decât să încerce să ne țină în viață, să ne ajute să supraviețuim. Mintea noastra este- așa cum spunea Freud- un slujitor al nostru, dar nu este totul, nu este ,,sinele” nostru. Dovadă faptul că putem să nu fim de acord cu anumite gânduri care ne trec prin cap, sau cu anumite imagini care ne apar spontan în minte. Această ,,defuziune cognitivă” (A. Beck), adică înțelegerea faptului că mintea este doar un organ și nu noi înșine , ne ajută să acceptăm și să nu judecăm intransigent nici funcționarea ei (gândurile noastre) și nici emoțiile- adică schimbările din organism – pe care ea le produce. Dacă ne considerăm răi, slabi sau incontrolabili atunci când simțim diverse emoții negative sau ne trec prin cap anumite gânduri, este ca și cum am considera că, dacă inima ne bate prea repede înseamnă că suntem niște oameni groaznici! În anumite condiții un ritm cardiac rapid este foarte bun, reprezintă adaptarea organismului la o schimbare din mediu, chiar dacă noi nu am perceput la nivel conștient acea modificare a mediului. În alte situații, poate reprezenta o reacție exagerată și deci ar trebui reajustat dar, încă o dată, asta nu înseamnă că suntem niște oameni răi, sau slabi, sau nemeritorii…

Emoțiile și gândurile noastre apar spontan dar apariția lor nu este ceva care ne va determina în mod implacabil să avem niște comportamente reprobabile sau defectuoase. Este alegerea nostra dacă le urmăm sau nu, căci emoțiile sunt ,,sfaturi” date de inconștient. Alegerea comportamentului potrivit îi revine însă unei alte instanțe a minții noastre, îi revine conștientului care are drept de veto (,,veto-ul liberului arbitru”), așa cum a demonstrat Benjamin Libet prin studii făcute cu ajutorul electroencefalogramei. Conștientizarea unei emoții este modul în care putem percepe sfatul inconștientului, iar acest ,,consilier” este foarte important pentru supraviețuire. Comportamentul pe care îl vom adopta nu este însă alegerea inconștientului decât atunci când nu înțelegem că avem mai multe posibilități, sau atunci când ,,trăim inconștient”, când reacționăm spontan la ceea ce simțim fără să ne fi dezvoltat cu adevărat ,,conștiența”- sau ceea ce specialiștii în mindfulness numesc ,,observatorul”.

Dezvoltarea ,,conștienței” începe prin observarea cumva neutră (non judgemental) a modului în care ne funcționează mintea, a gândurilor și imaginilor pe care ea le produce. Atunci când mintea noastră ne bombardează cu gânduri și emoții negative ar fi bine să înțtelegem ce anume ne sfătuiește să facem apoi, luând în considerare acele sfaturi, să hotărâm dacă și cum îi vom urma sfatul.

Spuneți că opusul atracției este frica, antonimul unei relații nu este cearta, ci distanța, iar opusul iubirii nu este ura, ci indiferența.  Cum se conturează, din imaginar spre imediata realitate, comportamentul omului din epoca rețelelor și a consumismului din punctul de vedere al relației cu Celălalt?

Eu fac parte dintre cei care nu consideră că umanitatea involuează ci dimpotrivă, cred că suntem din ce în ce mai dezvoltați la nivelul conștienței și conștiinței. Dacă în urmă cu două mii de ani regula de conduită era ,,dinte pentru dinte și ochi pentru ochi”, acum am ajuns la ,,a întoarce și celălalt obraz”; dacă pe vremuri copiii erau considerați ,,mână de lucru” și exploatați de la vârste fragede, acum am înțeles că ei sunt daruri pentru care părinții ar trebui să fie recunoscători universului; dacă în trecut animalele erau agresate și chinuite în gospodăriile oamenilor sau în laboratoare, în ultimele decenii am învățat să le respectăm și să le protejăm, și așa mai departe. Tendința fiecărei generații de a considera că noile generații greșesc și sunt cumva degenerate se datorează unor mecanisme psihologice care îi fac pe oameni să se identifice mai mult normele cu care sunt obișnuiți, mai ales dacă ele au fost însușite în perioada în care ei erau tineri. În mod asemănător, multe persoane din generațiile mai vârstnice privesc în mod negativ tendința umanității de a dezvolta tehnologii și modul în care societatea se modifică tocmai pentru că integrează acele tehnologii, inclusiv la nivelul relațiilor interumane.

Trebuie sa observăm însă că, pe vremuri, când oamenii abia ieșeau din satul natal, locuiau alături de părinți până la bătrânețe și intrau în contact cel mult cu vecinii și rudele lor, relațiile sociale erau mult mai sărace decât sunt azi când putem cunoaște foarte multe persoane, când ne putem alege grupurile sociale din care vrem să facem parte bazându-ne pe interesele și afinitățile noastre. Robin Dunbar spunea că omul este ființa cea mai socială de pe Pământ și că gradul de dezvoltare al creierului unei specii este proporțional cu sociabilitatea ei. Grupul social al omului are aproximativ 120 indivizi, adică acesta este numărul de oameni pe care îi cunoaștem la un moment dat după nume și pe care i-am saluta pe stradă. Și dacă aceasta este valoarea optimă a grupului social, limita minimă poate fi oricât de mică, dovadă că există ,,sihaștri” care aleg să trăiască singuri în vreo pădure… Din păcate, cu cât limitarea grupului social este mai mare, cu atât avem șanse mai mici de a fi fericiți și împliniți.

Probabil că mulți dintre psihologii și sociologii din ziua de azi se tem că în viitor relațiile sociale se vor limita treptat, datorită faptului că noile tehnologii de comunicare virtuală, la distanță, le vor transforma în relații virtuale, mai puțin autentice și profunde. Ce-i drept, ,,relațiile strict virtuale”nu sunt în fapt relații cu adevărat, sunt doar ,,exerciții de imaginație”, așa cum sunt jocurile pe calculator sau relațiile pe care fiecare cititor le poate dezvolta în mintea lui cu personaje din cărți sau filme. Suntem mult mai ușor dispuși să rănim în mesaje decât am fi dispuși să o facem față în față… Repingerea sau agresivitatea sunt mai ușor de exprimat virtual tocmai pentru că empatia este mult mai scăzută atunci când nu îl privim, când nu intrăm în contact direct cu Celălalt. De aceea relațiile pur virtuale sunt ,,surogate”, pentru că în ele este vorba doar despre noi și necesitățile noastre (de a fi admirați, apreciați, respectați, de a ne exprima furia, etc), și mai puțin despre Celălalt, ceea ce este valabil și pentru partenerul de ,,relație virtuală”. Până la urmă, relația strict virtuală este un fel de dialog al surzilor, fiecare se raportează la el însuși, folosindu-l pe celălalt doar pe post de spectator. Nu e de mirare că marea majoritate a acestor relații sfârșesc fie de la sine, fie atunci când cele două persoane ajung să se cunoască în realitate… (Există, desigur, și excepții, dar acestea sunt excepții…).

Dacă tehnologia este folosită că un surogat al unor relații sociale ,,reale”, atunci da, ea poate fi dăunătoare. În schimb, folosirea tehnologiei pentru păstrarea relațiilor ,,reale”, adică a relațiilor pe care le avem în viața de toate zilele, în realitatea obiectivă, este un lucru bun într-o lume foarte grăbită, în care facem extrem de multe lucruri în fiecare zi.

Regulile din comunicarea reală, față în față, se aplică și comunicării virtuale: ,,ignore” sau ,,seen”, pot fi aproape la fel de dureroase că întoarcerea spatelui la propriu unei persoane…. Până la urmă orice tehnologie (de la fuziunea nucleară până la manipularea genetică), ca și orice forță sau energie (de la cea calorică la cea electromagnetică sau cuantică), pot fi folosite într-un scop bun sau într-unul rău, în mod eficient sau defectuos. Să înfieram focul doar pentru că pe lume există piromani și incendii, nu este o atitudine foarte rațională… ,,Rețelele” sunt și ele niște instrumente, la fel cum este orice tehnologie și la fel cum este și mintea noastră. Ele pot fi extrem de utile dacă sunt folosite judicios și pot fi într-adevăr nocive dacă le folosim pe post de surogat al unor relații sociale reale.

Sunt mai deschiși românii când vine vorba de psihoterapie sau au rămas la ideea că ”nu merg la psiholog, că doar nu-s nebun!”? Ce fel de tipuri de personalitate vă calcă mai mult pragul cabinetului?  Care sunt curajoșii?

Observ că sunt din ce în ce mai deschiși, ceea ce este un lucru normal căci umanitatea evoluează la nivel de conștientă și conștiință, lucru care este valabil și pentru poporul român în particular. În plus, deschiderea către lumea civilizată, dezvoltată, de care ne-am bucurat după revoluția din 1989, ne-a accelerat ieșirea din modelul închistat de gândire în care am fost captivi pe vremea unui dictator care nu avea niciun interes să ne dezvolte conștiința…

”Curajoșii” care vin la psihoterapie sunt fie oameni care au ajuns în situații din care nu mai văd ieșire (deci nu știu dacă sunt curajoși sau disperați), adică persoane care suferă de depresie, atacuri de panică, anxietate generalizată, etc., fie persoane care vor să se dezvolte mental și emoțional, oameni care aparțin nucleului ,,conștient și cu conștiința” al umanității, și pe care i-am putea numi ,,curajoși” dacă nu ne-am gândi că pentru ei cunoașterea de sine nu este un risc ci o nevoie internă sau o dorința. Nu spun că oamenii care vin la psihoterapie nu sunt curajoși, ci că cei care nu vin nu sunt neapărat lași. Cred că motivul pentru care mulți români nu se adresează unui psihoterapeut în situații dificile de viață este același cu cel pentru care nu se prezintă la timp la medic: fie nu sunt informați și nu știu ce beneficii ar avea făcând psihoterapie sau consiliere, fie nu au resursele financiare necesare (Casa de asigurări de sănătate nu decontează, așa cum face în țările civilizate, serviciile de psihoterapie decât în cazuri absolut speciale), fie sunt într-adevăr tributari ideii absurde că ,,te duci la psiholog atunci când ești nebun și, dacă aș fi nebun, tot nu m-aș duce pentru că asta ar însemna că recunosc că sunt nebun, ceea ce ar fi o rușine. ” (Mă amuză puțin ideea asta dar mă și nedumereste, pentru că ,,nebunul nu știe că e nebun” și- dacă o persoană își pune problema că ar fi nebună, atunci are toate șansele să fie cum nu se poate mai normală… În plus, ceea ce numim ,,nebunie” este o ,,psihoza”, adică o boală care nu este cu nimic mai rușinoasă decât oricare altă boală… Îi este cuiva rușine că suferă de litiază biliară? Sau de hipotiroidie?)

Tipologia românului este, de cele mai multe ori, un construct imaginar și unul socio-psihologic. Din experiența cu cei pe care îi aveți sub cercetare și terapie, la ce fel de emoții sunt românii mai toleranți și ce fel de emoții nu sunt tolerate sub nici o formă? Există frici comune cu care se confruntă românii?

Cumva mă întristează întrebarea dvs… Mă întristează pentru că din păcate noi, românii, avem un profil socio-cultural care ne predispune la multe probleme care se văd pregnant zilele acestea. Desigur că fiecare popor are slăbiciunile lui, la fel cum fiecare om are anumite trăsături de caracter sau de personalitate care în anumite conjuncturi îl avantajează iar în alte conjuncturi îl defavorizează. ( Rigiditatea nemților i-a ajutat să aibă o țară prosperă, dar tot ea a favorizat ascensiunea fascismului; narcisismul american a propulsat SUA spre leadership-ul politic și militar mondial, dar tot el predispune la abuzuri și intruziune în relație cu alte state; modestia și simțul de comuniune socială al popoarelor asiatice le dă ascendentul grupului dar le știrbește individualitatea și tot așa…)

În ceea ce privește poporul român, eu cred că avem o tendința la toleranță care ne-a făcut să nu avem niciodată dorințe expansioniste (știți dvs: ,,Eu îmi apar sărăcia/ Și nevoile/ Și neamul…”) dar care ne face să tolerăm excesiv abaterile de la morală, să privim ,,cu amuzament” (cum scria cândva Regina Maria) derapajele și compromisurile excesive ale celor care ne conduc, ale celor care ar trebui să fie un exemplu de rigoare și valori etice. Toleranța excesivă se manifestă nu doar în relația cu ceilalți ci și cu noi înșine, îndemnându-ne să adoptăm pagubosul dicton ,,lasă că merge și-așa…”, regulă de viață care a dus la tragedii ca cea de la Colectiv. E un fel de ,,resemnare mioritică” ce înăbușă acțiunea, ce amortizează și relativizează principii și valori, anulând astfel firavul avantaj pe care l-am avut poate în istorie urmând zicala ,,capul plecat sabia nu-l taie!”. Când sunt supărată pe noi înșine, pe români, îmi spun că această toleranță sună mai degrabă a lașitate… Căci lașitatea și curajul sunt sentimente complementare, adică au la baza aceeași emoție: frica. Diferența dintre ele este modul în care manageriem la nivel mental frica: în cazul lașității încercăm să evităm teama fugind din situațiile care ne-o activează, pe când curajul implică hotărârea de a o înfrunta și de a acționa în ciuda ei …

Iar atunci când sunt și mai supărată, îmi amintesc de un alt sentiment dominant al nostru: invidia. Invidia și admirația sunt sentimente care au și ele la baza aceeași emoție: atracția pentru ceva, pentru un bun, o abilitate sau un avanataj. (Nu putem fi invidioși pe cineva care nu are ceva ce noi ne dorim.) Diferența dintre ele este din nou managementul mental al emoției: în admirație ne propunem să creștem și noi o capră mai lăptoasă, să ne ridicăm pe noi înșine, să câștigăm ceea ce ne dorim, devenind la fel ca celălalt prin evoluția, ,,upgrade”- area noastră. În schimb în invidie, vrem să ajungem la același nivel cu celălalt prin pierderea pe care cel favorizat ar trebui să o sufere, prin ,,moartea caprei vecinului”. Nu emoția, dorința pentru ceva anume ( o locuință, o diplomă, un talent, o relație, etc) sau frustrarea de a nu avea acel lucru este defectuoasă și trebuie schimbată sau reprimată, ci modul cum gândim și ne raportăm la dorință și frustrare, mai exact încercarea de a scăpa de frustrare prin pierderea avantajului celuilalt și nu prin efortul nostru de a obține acel lucru. Această încercare de evitare a unui efort necesar îndeplinirii unei dorințe, ar putea fi oare numită… lene?! Sau o lipsă de incredere în propriile noastre puteri si abilități?!

Poate că doar suntem obosiți și poate că o jumătate de secol de totalitarism ne-a făcut victime ale ,,neajutorării invățate”… Din fericire noile generații, tinerii de azi, par din ce in ce mai curajoși și mai hotărâți să facă eforturi, din păcate în afara țării…

vizualizari: 3146


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro