Exerciții pentru resuscitarea sistemului de educație românesc

Nov 13th, 2017 | By admin | Category: La Țintă!
Îmi place mult să lucrez cu copiii, indiferent de vârsta lor. Și pedagogia, și psihologia copilului mi s-au părut interesante în facultate, ca teme de studiu, dar nici măcar o secundă nu mi-a trecut prin cap să intru în sistemul educațional român, din cauză că mi se pare mult prea bolnav, într-o fază terminală chiar. Știu, educația alternativă, cluburile pentru copii și elevi, atelierele de creație, taberele, și lista poate continua, sunt variante bune, cu scop și rezultate, în care oamenii ca mine pot lucra cu adolescenți și copii, fără a fi de fapt ”în sistem”. Dar ce te faci cu învățământul obligatoriu, în care profesorii adevărați, cei cu chemare, sunt din ce în ce mai rari? Și ce faci cu cei care își asumă cu adevărat acest rol, de formatori, dar într-un mediu care îi descurajează aproape constant? Sunt mulți care au ales să nu se (mai) implice după ce li s-au pus bețe în roate și asta lasă loc pentru cei care nu ar avea ce să caute în domeniu. Dar locul elevului unde este?


Știu, discuțiile pe tema învățământului sunt lungi și de multe ori fără urmări. Dar toți ar trebui să avem cel puțin unul sau două unghiuri din care putem privi problema, pentru că este complexă și ne afectează pe toți.

În primul rând toți am fost elevi și studenți, la un moment dat, și acesta este primul unghi din care ar trebui să privim și să judecăm. Îmi aduc aminte că destul de devreme, în școală, mi-am dat seama care sunt profesorii adevărați, cu vocație, și care sunt niște simpli angajați, pentru care școala este doar un loc de muncă sau, mai rău, este singurul loc de muncă pe care l-ar putea avea, fiindcă nu au reușit să se angajeze în altă parte. Și țin minte că pe aceștia din urmă, ca elevă, îi ”taxam”. Nu îi respectam ca profesori și îi corectam cu voce tare, ostentativ, și nu pentru că aș fi fost vreun geniu, ci pentru că unii făceau greșeli flagrante, se contraziceau sau contraziceau informațiile din manuale. Nici pe cei care veneau și ne citeau din cărți nu îi plăcea nimeni. Adică ne simțeam luați de proști. Din manuale puteam citi și singuri! Și tot din postura de elev vă spun că, indiferent cât de răzvrătiți, rebeli sau răutăcioși puteam să fim datorită vârstei, tot ne erau simpatici profesorii adevărați, oamenii care veneau cu drag la școală și își lăsau problemele personale la ușa clasei.

Al doilea unghi din care am văzut toată treaba a fost cel de la catedră. Am organizat, ca voluntar, ateliere de creație și pentru persoane cu handicap, de toate vârstele, dar și pentru copii și tineri. Dar am avut ocazia (strict ca experiență) și să țin câteva ore în școală, la un liceu vocațional, de artă. Concluzia mea este una simplă și de bun simț: copiii nu sunt proști, nu îți poți bate joc de inteligența lor și nici de nevoia lor de a avea încredere în cei care trebuie să îi formeze. Și apoi, din păcate, relația profesor – elev nu este singura de care profesorii trebuie să se ocupe. Ați participat vreodată la împărțirea catedrelor și a orelor? La întâlnirile organizate de inspectoratele școlare? Să vă ferească Dumnezeu!

Un al treilea punct de vedere este cel al părintelui. Copilul meu este mic acum, încă bebeluș, dar peste câțiva ani ar trebui să intre deja în sistemul public de învățământ și lucrurile nu par să se rezolve între timp. Ba din contră. Și atunci stau și mă gândesc cât de viabilă este varianta școlarizării acasă. Deși sunt multe argumente și pro, și contra, cel mai important (și alarmant) este faptul că unii părinții se gândesc la asta ca la singura soluție, îngroziți de ce se întâmplă în unele școli. Evident, însă, foarte puțini sunt cei care își pot permite o asemenea variantă, deci nu este o soluție de masă. Rezolvarea ar fi resuscitarea sistemului. Cum? Când? De către cine?

Întâmplător am acces la un al patrulea punct de vedere: cel al formatorului de formatori, profesorul profesorilor. Într-o discuție avută cu o prietenă, lector universitar care pregătește viitori profesori de arte, ceața a început să mi se ridice de pe ochi și creier: meseria de profesor trebuie văzută ca ceea ce este, o meserie în sine, nu o soluție de compromis către care se îndreaptă cei ”nerealizați” în alte domenii.

Tu cum ai reacționa dacă profesorul de limba română al fiului tău ar fi primit nota 3 la examenul de titularizare și apoi ar fi venit să îi predea la clasă? Sau dacă ai afla că profesoara de desen a copilului tău predă și sport și muzică la o altă școală, pentru a-și completa catedra?

Dorina CIOPLEA
vizualizari: 223


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro