Vrăjitorii bănăţene

Jun 13th, 2017 | By admin | Category: Cronica de carte

Nu mai ṭin minte cum scria pe vremuri Andra Mateucă. În prefaṭa la ”Duminica e o poză cu tine” (Editura Diacritic, 2015), Eugen Bunaru aminteṣte că ea se număra printre tinerii furioṣi douămiiṣti de la cenaclul timiṣorean „Pavel Dan”. Nimic din aṣa ceva în cel de-al doilea volum al ei. Acum, aṣa cum observă ṣi prefaṭatorul, sunt mânuite mai curând armele seducṭiei ṣi nici dintre acelea cele mai periculoase. Mai degrabă descopăr aici o poezie ritualică ṣi magică peste care se aṣterne o feminitate când jucăuṣă, când tandră.

Muzica silabelor este iarăṣi un condiment esenṭial în procesul de vrăjire a cititorului: „la o gură de ceai s-au strâns toṭi oamenii pădurii/ lângă foc în tihnă fiecare cu toporul lui/ care mai de care mai mândru ṣi mai încrustat/ cu flori frunze poveṣti spuse pe-ndelete/ la o gură de ceai băută pe frig bărbaţii sunt fraţi/ şi se îndeamnă unul pe altul să-şi arate puteri nebănuite/ să se roage să primească răbdare/ să stea cu faţa cât mai aproape de flăcări până când/ le vor cădea celelalte chipuri/ şi ei vor merge curaţi/ fiecare la el acasă/ fiecare/ bărbat”.

Tot ce ţine de maternitate şi de basm iniţiatic poate fi găsit în poemele acestea foarte des nedirecţionate de vreun titlu: „desfă-te ca să ies/ copilul înghesuit în zăbrele împinge şi zgârie varul/ decojit acesta naşte monştri şi lighioane/ ce împresoară pântecul bolnav/ el se naşte cu o stea în frunte şi cu palmele luminate/ dă-mi şi mie ce nu ai tu ca să te nasc/ şi lasă-mă să-mi odihnesc călcâiele pe iarba ta/ cuminte”.

Poetica Andreei Mateucă nu se bazează pe versuri memorabile, sclipitoare. Întreg poemul e o pastă ce induce o stare. Nu sunt poeme care să te pună pe gânduri, ci pasteluri urbane, psihologizate şi uneori deschise către estetica urâtului: „sunt un fluture diform/ fără aripi/ cu un pântec uriaş în care ascund/ toată murdăria oraşului tău/ mucurile de ţigară cu urme de ruj/ şi păpuşile stâlcite ale copiilor tăi/ mi se spune singuraticul dar eu ştiu/ că o să zburăm cândva împreună/ elena” (eu şi elena).

Impresia este că poeta lucrează cu arhetipuri într-un areal al adevărurilor eterne. Spectrele vrăjitoreşti dereglează perspectiva clară, generând o ambiguitate de efect maxim: „femei frumoase fără sâni ce-şi hrănesc/ copiii cu gura şi alungă duhurile rele” (omul care a cunoscut fântâna). Cele zece ilustraţii ale lui Sorin Bechira, executate cu generoasă infuzie de pastă, urmăresc îndeaproape imagistica poemelor şi insistă mai cu seamă asupra unor hore şi şerpuiri aeriene de extracţie barocă.

Funcţionează şi simbolistica, dar nu ca intenţie primordială, ci ca o sofisticare rafinată prin care sensurile sunt obliterate. Un fel de zoom in cu efect de perspectivă: „eu mă închid la rădăcina copacului/ sunt fiu de poet şi/ arunc seminţe pe cer să încolţească îngeri/ sunt fiu de mamă şi-o privesc cu ocheanul în pântece/ la casa cu poartă pentru oaspeţi/ tatăl a făcut semn/ copilului să crească”. Cum bine formulează poeta, unele texte într-adevăr devin „o rugăciune fără virgule”.

Una dintre tehnicile favorite este concentrarea. Procesul de esenţializare poate împinde poemul până în pragul haiku-ului: „pe scaun/ vesta cu scame/ nemişcată ca pânza de păianjen”. Doar că atmosfera unora este încrâncenată şi nu are ca scop crearea unui context care să predispună la reverie ori contemplaţie: „în pântecul ei se sparg sticle/ se aruncă mucuri de ţigară/ şi se îmbie oaspeţii cu cântece/ şi vin”.

Mi se pare interesantă pendularea între instantaneele urbane îmbibate de estetica urâtului, şi cele extravilane, caline şi proaspete: „floarea-soarelui/ cu creştet de copil/ pe umărul din care muşc/ ca dintr-o pară”. Poate că sinteza este realizată într-un vers dintr-un alt poem, chintesenţă a ontologiei poetei: „s-o înjur şi s-o iubesc moale ca o omidă”.

Evoluţia între aceste coordonate ar putea împinge discursul în periferii patetice ori chiar isterice. Însă, din fericire, acest lucru nu se întâmplă datorită faptului că scriitoarea îşi stăpâneşte perfect adjectivele şi figurile de stil mai complicate. Simplitatea este cuvântul de ordine: „să beau o cafea cu tine înseamnă:// o vizită în parc/ o plimbare cu barca/ un film prost la cinema/ o cină în aer liber/ înseamnă mai mult decât o excursie” (să beau o cafea cu tine). Şi suprimarea conectorilor contribuie la eficienţa poemelor: „ca şi când noi/ a venit vara” (noi).

Primitivismul acestei poezi, întemeiat pe prospeţime, seducţie, dar şi pe reacţie drastică, este calitatea ei principală, dătătoare de carismă: „să-ţi creşti amintirile cu siguranţa zilei de mâine/ animal frumos/ rămas în târg printre oale oameni/ şi haine second hand”.

Felix NICOLAU

vizualizari: 702


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro