“Ţările din Balcani însoţesc, în dezbaterile ONU, vocea unitară a Uniunii Europene”

iun. 20th, 2017 | By | Category: Postcard

Jurnalista Maria Dobrescu a trimis, pe adresa redacției AgențiadeCarte.ro, un interviu cu Petru Dumitriu, membru al Corpului Comun de Inspecție al sistemului Organizaţiei Naţiunilor Unite şi fost Ambasador al Consiliului Europei pe lângă  ONU. Vă prezentăm interviul în rândurile de mai jos.

Traseul dvs. diplomatic atât de interesant relevă faptul că aţi reprezentat România şi Europa în forurile internaţionale cele mai importante. Cum se vede de la înălţimea ONU lumea noastră frământată de crize politice, sociale, economice?

Chiar şi „de la înălţimea ONU“, este nevoie de o anumită prudenţă atunci când încercăm să caracterizăm în puţine cuvinte lumea actuală. Trebuie să rezistăm tentaţiei de a dramatiza crizele actuale şi de a supralicita semnificaţia lor doar pentru că le suntem contemporani. Este mai înţelept să ne detaşăm puţin de emoţia şi tensiunile actualităţii şi să privim lucrurile dintr-o perspectivă mai îndelungată. Desigur, actualele valuri migratorii, proliferarea unor forme iraţionale de terorism, schimbările climatice, invazia haotică a aplicaţiilor tehnologice în vieţile noastre personale se produc de o manieră dramatică, iar impactul lor asupra existenţei cotidiene este într-adevăr foarte puternic. Durerile şi problemele oamenilor nu sunt mai puţin acute doar pentru că sub diverse forme ele au mai existat. Crizele, de orice natură, au făcut întotdeauna parte din viaţa societăţilor. Faptul că le resimţim cu mai mare intensitate decât alte generaţii pe ale lor se datorează în bună măsură şi faptului că suntem mai des informaţi. Atenţie, am spus mai des, nu mai bine!

De exemplu, migraţiile generate de cauze economice sau de conflicte au existat dintotdeauna şi de multe ori au avut ca direcţie Europa. Şi nu mă  refer doar la mişcările «populaţiilor migratoare» din mileniul I care au contribuit la dezmembrarea unei organizaţii statale care părea esenţa civilizaţiei, raţionalismului şi pragmatismului – Imperiul roman – ci la evenimente mult mai recente. Da, suntem contemporanii tragediei Siriei şi  altor regiuni din Orientul Mijlociu care îi împing pe oameni spre zone mai stabile şi prospere! Dar sunt aceste mişcări mai dramatice decât, de pildă,  cele ale armenilor la începutul secolului XX? Au emigrat în Statele Unite mult mai mulţi englezi, irlandezi, italieni şi foşti supuşi ai Imperiului Austro-Ungar decât sirienii sau somalezii zilelor noastre spre Occidentul european. Elveţia este gazda a numeroase grupuri de refugiaţi din Ungaria, Ruanda sau Bosnia-Herţegovina, alungaţi de evenimentele din 1956, 1994, respectiv 1992. Criza economică din 1929-1933 a fost mult mai profundă decât crizele financiare din zilele noastre. Epidemiile erau mai numeroase şi mai devastatoare în secolele anterioare, foametea avea spaţii de incidenţă mai vaste etc.

Acestea fiind spuse, pentru ONU toate crizele sunt importante şi actuale, şi toate sunt pe agenda sa într-o formă sau alta. Iar dacă există o schimbare fundamentală adusă de secolul XX, aceasta este tocmai existenţa ONU spre care se îndreaptă aşteptări şi speranţe niciodată însoţite de toate mijloacele necesare.

Ca om al cărui destin profesional a fost exclusiv legat de ONU pe tot parcusul carierei sale diplomatice, eu văd şi altceva decât i se arată publicului de către politicieni demagogi şi de mass-media de vocaţie comercială. Creşterea speranţei medii de viaţă, reculul dictaturilor, cvasi-dispariţia războaielor inter-statale, conştientizarea vinovăţiei acţiunii umane faţă de degradarea mediului şi a necesităţii acţiunii individuale şi colective  de protejare a naturii, afirmarea drepturilor civile, politice, economice,  sociale şi culturale ale omului, expansiunea confortului personal, creşterea uriaşă a posibilităţilor indivizilor din aproape toate categoriile sociale de a călători, masificarea recursului la educaţie şi a accesului la artă, şi multe altele. Aceste evoluţii pozitive, de care se bucură şi românii, prevalează în raport cu problemele reale cu care ne confruntăm acasă sau dincolo de fruntariile ţării.

Este globalizarea o cauză a acestor schimbări în geopolitica mondială?  Conflictele armate, religioase, interetnice, criza apei, atacurile teroriste pot fi soluţionate de cele 193 de state membre ale ONU, prin legitimitatea pe care o au de a asigura pacea mondială, respectarea drepturilor omului, cooperarea internațională și respectarea dreptului internațional? Sau nu?

Nu, eu nu cred ca globalizarea ar fi o cauză, în sensul de predeterminare subiectivă sau al unei agende politice sau sociale create anume ca să declanşeze programatic schimbările din geopolitica mondială. Globalizarea este un termen generic, convenţional pe care l-au creat ştiinţele politice pentru a descrie ansamblul de consecinţe declanşate de schimbările  produse de galopul transformărilor economice, politice şi sociale, accelerate de progresul tehnologic. Neîndoielnic, există şi o conduită activă, un set de politici asumate de forţe mai mult sau mai puţin legitime, care generează, instrumentează şi amplifică efectele globalizarii:  dereglemetarea, privatizarea,  liberalizarea oarbă, atacurile indiscriminatorii asupra rolului statului, sacralizarea individualismului în detrimentul valorilor colective, adâncirea polarizării bogăţiei, cultivarea dependenţei excesive de tehnologii ca o formă asumată de dezumanizare. Dar nu toate acestea sunt forţe ale răului, globalizarea fiind însoţită de numeroase valenţe pozitive precum expansiunea libertăţii, a democraţiei, comunicării, cunoaşterii,  prosperităţii şi confortului.

ONU este o organizaţie de cooperare internaţională, cu vocaţie universală, dotată cu maximum de legitimitate pe care îl poate avea o instituţie creată în circumstanţe speciale, cu anumite caracteristici inerente. Dar ONU nu este un Profesor, un Doctor, un Legislator, un Protector sau un Judecător Universal, deşi este câte puţin din toate acestea.

Gândiţi-vă că aproape nimic din sferele de interes ale societăţii umane şi a interacţiunii dintre state nu lipseşte din panoplia de responsabilităţi a ONU: rezolvarea conflictelor, operaţiunile de menţinere a păcii, sănătatea, meteorologia, comunicaţiile, alimentaţia, migraţiile, protecţia mediului, energia atomică, spaţiul cosmic, fundul mării, drepturile omului, asistenţa refugiaţilor şi multe, multe altele. Pentru a se ocupa de toate aceste domenii, ONU depinde de mijloacele financiare pe care i le pun la  dispoziţie statele membre. Pe măsură ce au apărut probleme internaţionale  de rezolvat, acestea i-au fost puse în sarcină. ONU este o organizaţie  interguvernamentală, care nu are competenţe suprastatale, altele decât cele atribuite de Consilului de Securitate în condiţii limitate şi strict definite. ONU nu are o armată ca să-şi impună voinţa, ci dispune doar de armele dreptului internaţional şi ale cooperării. Fără îndoială, ONU simbolizează  voinţa comunităţii internaţionale, bazată pe valori politice şi morale şi pe forţa dreptului, dar voinţa sa nu se poate manifesta ca atare în acţiune, ci doar în măsura în care statele membre îi validează mijloacele şi îi susţin autoritatea. Iar bugetul său ordinar, pentru tot acest univers de oameni şi de probleme, era comparabil la un moment dat cu bugetul unităţii de pompieri din Tokyo.

Este iluzoriu să credem că, în aceste condiţii, ONU trebuie şi poate soluţiona, pe cont propriu, problemele contemporane. Dar, fără îndoială, organizaţia mondială oferă cadrul cel mai propice de armonizare a poziţiilor statelor, prin expertiza institutională în materie de negocieri multilaterale, autoritatea sa morală, instrumentarul său de norme de drept internaţional, precum şi legitimitatea sa acceptată la nivel de principiu de toate statele,  chiar dacă voci izolate de lideri politici iresponsabili o pun în discuţie. Din această perspectivă, ONU este o organizaţie unică şi de neînlocuit ca instanţă de dialog, de coagulare a legalităţii internaţionale şi de coalizare a acţiunii colective în numeroasele sale domenii de competenţă.

Domnule Ambasador, cum sunt văzute şi abordate ţările din Balcani, în contextul apărării păcii şi securităţii, a negocierii lor pentru aderarea la Uniunea Europeană, a respectării convenţiilor internaţionale? Există o monitorizare a acestei regiuni, mai ales că se resimte o influenţă din ce în ce mai evidentă a Turciei şi religiei islamice în această parte a Europei?

Aşa cum este percepută la ONU, imaginea ţărilor din Balcani, cu toate problemele inerente unor transformări politice, economice şi sociale atât de profunde, este mai curând pozitivă şi liniştitoare, în comparaţie cu situaţia  altor regiuni ale lumii, afectate de conflicte interne, de sorginte economică  sau religioasă. Ţările din Balcani care nu sunt încă membre ale Uniunii Europene sunt văzute în siajul acesteia şi a consecinţelor care decurg din  statutul de candidat. Sunt constatate eforturile sistematice în consolidarea democraţiei şi în afirmarea drepturilor omului, în conformitate cu standardele impuse de apartenenţa la Consiliul Europei şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi cu cele decurgând din condiţiile impuse în procesul de negociere a aderării, în ciuda persistenţei anumitor tensiuni politice sau etnice, sau a efectului otrăvitor al corupţiei asupra evoluţiilor democratice. De altfel, ţările din Balcani însoţesc, în dezbaterile ONU, vocea unitară a Uniunii Europene, care rămâne, în ciuda tribulaţiilor  recente, un exemplu de integrare fără precedent.

Cu alte cuvinte, la nivelul ONU, nu se pune problema unei monitorizări a regiunii Balcanilor ca atare, prin alte mijloace decât cele prevăzute pentru alte ţări din lume, ca de exemplu Examinarea Periodică Universală a drepturilor omului sau prezentarea de rapoarte în virtutea obligaţiilor asumate prin tratate. Unele dintre ele s-au evidenţiat şi pe alte paliere de afirmare pe scena internaţională, accesând în Consiliul de Securitate, la preşedinţia Adunării Generale, în fruntea unor organizaţii din sistem cum ar fi UNESCO sau Comisia Economică a ONU pentru Europa. Afirmarea unor ţări pe plan regional, atâta vreme cât se face prin mijloace paşnice, nu constituie o problemă pentru ONU.

Se spune că România are mulţi specialişti în cadrul ONU. Cum se aude vocea României în ONU? În acest context, rememorez un moment tulburător pe care l-am trăit la intrarea în sediul ONU din Geneva şi pe care-l evoc cu emoţie. Pe banda rulantă de control a bagajelor, aluneca rucsacul meu mic, ce avea legată o bentiţă tricoloră. Doamna ofiţer care supraveghea controlul mergea paralel cu rucsacul, eu, la fel, de partea cealaltă a benzii, ea nedezlipindu-şi ochii de pe el. La un moment dat, o văd cum mângâie cu afecţiune şi blândeţe tricolorul călător. Ne-am privit în ochi şi ne-am zâmbit. După ce m-am depărtat, am auzit încet, o voce caldă: “Succes!”

Din punct de vedere numeric, Romania este prezentă de o manieră satisfăcătoare în rândul personalului ONU din toate domeniile de activitate, dacă avem ca reper aşa-numita “cotă de reprezentare”, un indicator neoficial care ţine cont de mărimea cotizaţiei la bugetul regulat al ONU şi ponderea demografică, ca expresie a principiului reprezentării geografice echitabile impus de Cartă. Uneori, depăşim această cotă, ceea ce este pozitiv având în vedere creşterea numărului de state membre şi faptul că  îngheţarea cvasi-generalizată a bugetelor organizaţiilor din sistemul ONU lasă foarte puţin loc pentru noi angajări de personal. O bună parte a personalului de origine română lucreaza în sfera IT, serviciilor financiar-contabile, activităţilor logistice, deci de natură administrativă. Dar există şi functionari internaţionali români bine apreciaţi în domenii politice, de sinteză sau control.

Din păcate, românii nu prea sunt prezenţi la nivele superioare, de decizie – de la gradul de director spre vârful ierarhiilor – decât într-un număr foarte mic. Dacă ar fi să fiu maliţios pe tema aceasta, aş spune că sistemul bizantin de promovare a cadrelor, care este foarte eficient în ţără, nu este productiv în organizaţiile internationale. În general, nu există o voinţă reală şi o manieră sistematică de formare şi promovare a valorilor individuale din  România pentru funcţia publică internaţională, în ciuda declaraţiilor de bune intenţii. Cei mai mulţi dintre cei care au reuşit să acceadă în poziţii semnificative au făcut-o strict pe baza efortului propriu, fără sprijin oficial, uneori chiar în pofida unor reprezentanţi ai instituţiilor oficiale. Alţii au reuşit  după ce şi-au demonstrat valoarea prin intermediului programelor şi fondurilor ONU care au acordat asistenţă României, cum ar fi UNICEF şi  PNUD.

Ceea ce aţi remarcat la Geneva este o notabilă excepţie. După ce în anii 1990, România s-a afirmat ca un important contributor la operaţiunile de menţinere a păcii, la Bucureşti a fost înfiinţat un Centru de pregătire al personalului de pază şi protecţie al reprezentanţilor ONU aflat în misiuni de  pace. Nu este de mirare că acest efort naţional a permis organismelor onusiene să cunoască potenţialul şi calităţile agenţilor români din această branşă de specialitate, ceea ce îi face acum prezenţi nu doar la Geneva şi  New York, ci şi în numeroase operaţiuni în teren.

Într-o lume atât de complexă şi de interdependentă, interesele naţionale nu  se mai apără doar prin poziţii naţionale individuale, extrase din ansamblul valorilor şi principiilor pe care le promovează anumite organizaţii internaţionale la care statele aderă atât din interes cât şi din convingere. Folosirea normelor de drept international şi a principiilor Cartei ONU, disponbilitatea spre dialog şi cooperare internaţională într-un cadru multilateral, pot fi mult mai eficace pentru apărarea intereselor naţionale ale unor ţări mici şi mijlocii decât protagonismul individual.

În încheiere, aş vrea să ne spuneţi care este ţara, după România, în care vă simţiţi “acasă” şi de ce?

Din punct de vedere raţional şi profesional, am un respect deosebit faţă de Elveţia, ţara gazdă a atâtor organizaţii din sistemul ONU, pentru vocaţia sa excepţională, pentru dreptul umanitar, drepturile omului, protecţia refugiaţilor, rezolvarea pe calea paşnică a conflictelor, asistarea ţărilor vulnerabile, guvernarea Internetului şi altele. Sprijinul pe care Confederaţia Elveţiană şi Cantonul Geneva îl acordă organizaţiilor internaţionale este cu adevărat fără egal. Geneva şi-a pus o amprentă indelebilă asupra istoriei umanităţii prin sprijinirea necondiţionată a Societăţii Naţiunilor, primul mare laborator al colaborării între state la nivel global, de care se leagă pagini glorioase din istoria diplomaţiei româneşti, datorate lui Nicolae Titulescu şi Vespasian Pella, dar nu numai. Elveţia este sediul celor mai vechi instituţii  specializate din sistemul ONU: Uniunea Poştală Universală, Uniunea  Internaţională a Telecomunicaţiilor şi Organizaţia Internatională a Muncii. Prin urmare, ca diplomat, Elveţia este a doua ţară pentru mine, servind aici de trei ori în calităţi diferite: ca reprezentant permanent adjunct al României  la ONU, ca Ambasador şi observator permanent al Consiliului Europei şi acum, ca Inspector al sistemului ONU.

Desigur, hazardul joacă rolul său! Poate că m-a ajutat întâmplarea că printre lecturile mele din (prima) tinereţe am fost marcat de o culegere de texte despre Societatea Naţiunilor ale marii Geneviève Tabouis, istoric şi ziarist, una dintre personalităţile cele mai lucide ale epocii interbelice, care a anticipat mai bine decât orice lider politic al vremii, consecinţele re-înarmării Germaniei naziste. Sau că, la examenul de admitere la facultate, fragmentul literar pe care trebuia să-l comentez la proba eliminatorie venea din Jean-Jacques Rousseau, “Les rêveries du promeneur solitaire”, având ca scenă împrejurimile înverzite ale Genevei, din care multe mai sunt verzi şi acum.

Personal, ca individ subiectiv, cu propria sa sensibilitate şi percepţie a lumii, Franţa este a doua mea patrie de suflet, în care mă simt acasă oriunde m-aş afla. Franţa este o ţară pe care o iubesc în înţelesul adevărat al cuvântului, care îmi creează energie pozitivă şi continuă să mă hrănească  spiritual. Explicaţia este simplă, limba străină pe care o buchiseam la  şcoală cu un încăpăţânat şi incompatibil accent moldovenesc, a fost franceza. Literatura franceză, chiar prin fragmentele disparate pe care le studiam la şcoala generală şi la liceu, de la medievalele “chansons de geste” la Corneille şi Racine, de la Verlaine şi Baudelaire, la Aragon şi Prévert, de la Hugo la Anatole France, au lăsat o amprentă afectuoasă în mintea mea, într-o vreme în care nici nu puteam visa să ajung vreodată în Franţa.

Căile Domnului fiind nebănuite, acesta avea să-mi răsplătească mult mai târziu tandreţea mea instinctivă faţă de Franţa. Când am ajuns prima data la Paris, în mai 1992, ca student al Academiei Diplomatice din Malta, aflat în vacanţa de Paşte, nu am avut nicio clipă senzaţia de străinătate. Tot ce vedeam mi se părea cunoscut, erau fotografiile afective a ceea ce îmi rămăsese în sertarele prăfuite ale memoriei din lecturile de adolescent ignorant, dar sârguincios. De atunci, pentru mine, cel puţin în privinţa Parisului, oraşul descrie cărţile, nu cărţile oraşul!

Casetă

De la 1 ianuarie 2016,  dr. Petru Dumitriu este membru al Corpului Comun de Inspecție al sistemului Organizaţiei Naţiunilor Unite. Anterior a fost ambasador și observator permanent al Consiliului Europei pe lângă Oficiul Națiunilor Unite și alte organizații internaționale cu sediul la Geneva (2011-2014 ). Reprezentantul României în Comitetul Executiv al UNESCO (2010-2011) şi coordonator național al Alianței Civilizațiilor a Națiunilor Unite (2008-2011). A lucrat la Misiunea Permanentă a României pe lângă ONU la Geneva, ca reprezentant permanent adjunct (2001-2005) și New York (1994-1998). A fost membru al Comitetului consultativ internaţional al democrațiilor noi sau restaurate (2006-2009). Cu ocazia primului său post diplomatic în exterior, a fost ales vicepreședinte al Comitetului executiv al UNICEF (1995), al Comisiei ONU pentru dezarmare (1997) și al Comitetului special pentru politică și decolonizare (1997). Cărțile sale emblematice sunt „Sistemul Națiunilor Unite în contextul globalizării. Reforma ca voință și reprezentare (în limba română)” și „Diversitate în unitate. Capacitatea de negociere a Uniunii Europene în cadrul Comisiei ONU pentru drepturile omului” (în limba franceză). Recompensat cu premiul internaţional “Knowledge Management Award 2017” pentru contribuţii la promovarea gestionării cunoaşterii în sistemul ONU.

Dincolo de realitatea riguroasă a diplomaţiei, Dr. Petru Dumitriu este un împătimit de literatură şi artă, de fotografie, fiind el însuşi autorul unor lucrări sensibile, luminoase şi calde, aşa cum dovedeşte blogul dumnealui intitulat, cum altfel, “Lumea privită cu bunăvoinţă”.

Interviu realizat de Maria Dobrescu

Număr de vizualizări :922


2 Comments to ““Ţările din Balcani însoţesc, în dezbaterile ONU, vocea unitară a Uniunii Europene””

  1. Diana spune:

    FABULOS!!!

  2. Cristian spune:

    Un interviu foarte frumos! Felicitari!

Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro