BACOVIA: POEZIA CA MOD DE SUPRAVIEȚUIRE

mai 22nd, 2017 | By | Category: Postcard

Se împlinesc 60 de ani de la moartea lui George Bacovia (22 mai 1957). Originar din Bacău, George Vasiliu își ia numele urbei moldave, latinizându-l, cel patern părându-i-se banal. Individ hipersensibil, instabil, suferind, capricios, cu o psihologie fragilă, a extremelor. Viața lui e compusă din începuturi, renunțări, eșecuri și reluări, într-o pendulare continuă între Bacău și București.

Începe Dreptul la Universitatea din București, renunță după anul I, se înscrie, din nou, la Drept, la Universitatea din Iași, termină facultatea, dar nu profesează în domeniu. Îndeplineşte, pentru a-şi câştiga existenţa (trăită la limită), slujbe minore: suplinitor, copist, funcționar, bibliotecar etc. Colaborează la publicații literare, editează, la Bacău, revistele „Orizonturi Noi” și „Ateneul Cultural”. O vreme este șomer, iar, din 1932 până la moarte, primește o pensie lunară de la Societatea Scriitorilor Români. În București, locuiește pe o străduță din  preajma Cimitirului Bellu. Duce o viaţă marginală și agitată, de om care nu-și găsește locul niciunde, hăituit de suferințe fizice și psihologice, prigonit al unui destin capricios și al unei firi de extremă fragilitate. Poezia constituie, pentru el – tip original de „poète maudit” –, confesiune, act de auto-exorcizare de stihiile și fantasmele interioare, mod de supraviețuire.

Bacovia este unul dintre marii poeți ai literaturii române din secolul XX și din toate timpurile, un nume din galeria interbelică de genii ale poeziei: Arghezi, Blaga, Barbu, Bacovia. Cel mai mare poet simbolist român,  el scrie, în codul estetic al simbolismului decadent (în continuarea unor Baudelaire, Rimbaud, Jules Laforgue etc.), o poezie a suferinței ontologice inexpiabile, a presimțirilor morbide, a agoniei și disoluției eului, a decompunerii și a morții, într-un cadru existențial ostil, bântuit de neant. Este o poezie a crizei, o criză interioară care se proiectează asupra lumii din jur, obiect, ea însăși, al unui proces de destructurare. Bacovianismul ca stare psihologică își are suportul liric în bacovianismul poetic, un mod stilistic și estetic cu totul particular de traducere a stării și ideii în text, de metamorfozare textuală a poeziei. Bacovia practică o scriitură simplificată, denudată de figuri și artificii poetice, construită pe simboluri, pe forța semantică și referențială a cuvintelor. Poemele lui sunt experiențe lirice concentrate, de mare intensitate, sintetizate într-un limbaj poetic esențializat. Bacovia scrie relativ puțin (în comparație cu Arghezi ori Blaga, de pildă) și inegal. Ciclul de referință, prin care se afirmă ca mare poet și rămâne în conștiința estetică a literaturii române, este „Plumb” (1916). În următoarele, poezia pierde în intensitate, substanța poetică se diluează tot mai mult. Rămân din Bacovia câteva capodopere, care fac din el un mare poet al literaturii noastre: „Plumb”, „Lacustră”, „Decor”, „Pastel”, „Nevroză”, „Cuptor”, „În parc”, „Rar”, „Tablou de iarnă”, „Poemă finală”, „Ecou de serenadă”, „Nervi de primăvară”, „Nervi de toamnă”, „Toamnă murind” și altele. Câteva strofe emblematice din poezia bacoviană:

„E toamnă, e foşnet, e somn…

Copacii, pe stradă, oftează;

E tuse, e plânset, e gol…

Şi-i frig, şi burează.
Amanţii, mai bolnavi, mai trişti,

Pe drumuri fac gesturi ciudate –

Iar frunze, de veşnicul somn,

Cad grele, udate.

Eu stau, şi mă duc, şi mă-ntorc,

Şi-amanţii profund mă-ntristează –

Îmi vine să râd fără sens,

Şi-i frig, şi burează.”

*

„Buciumă toamna

Agonic – din fund –

Trec păsărele

Şi tainic s-ascund.

Ţârâie ploaia…

Nu-i nimeni pe drum;

Pe-afară de stai

Te-năbuşi de fum.

Departe, pe câmp,

Cad corbii, domol;

Şi răgete lungi

Pornesc din ocol.

Tălăngile, trist,

Tot sună dogit…

Şi tare-i târziu,

Şi n-am mai murit…”

*

„Afară ninge prăpădind,

Iubita cântă la clavir, –

Și târgul stă întunecat,

De parcă ninge-n cimitir.
Iubita cântă-un marș funebru,

iar eu nedumerit mă mir:

De ce să cânte-un marș funebru…

Și ninge ca-ntr-un cimitir.
Ea plânge și-a căzut pe clape,

Și geme greu ca în delir…

În dezacord clavirul moare,

Și ninge ca-ntr-un cimitir.

Și plâng și eu și tremurând,

Pe umeri pletele-i resfir…

Afară târgul stă pustiu,

Si ninge ca-ntr-un cimitir.”

*

„Amurg de iarnă, sumbru, de metal,

Câmpia albă – un imens rotund –

Vâslind, un corb încet vine din fund,

Tăind orizontul, diametral.

Copacii rari şi ninşi par de cristal.

Chemări de dispariţie mă sorb,

Pe când, tăcut, se-ntoarce-acelaşi corb,

Tăind orizontul, diametral.”

Sorin IVAN

Număr de vizualizări :556


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro