Amintiri imaginare despre rezistenţe la sistem

Jan 20th, 2017 | By admin | Category: Cronica de carte

O romancieră cu respiraţie largă şi răbdare inifinită este Doina Jela. ”Villa Margareta” (Polirom, 2015) etalează fineţuri psihologice şi sofisticării narative, caracteristica romanului mainstream fiind ambiţia evidentă. Scrierea se asamblează din diverse manuscrise, epistole şi documente de arhivă; rezultă o carte de peste 500 de pagini care ţinteşte, pe cât posibil, metaliteratura şi estomparea prin analiză a suspansului. Incipitul atenţionează cu privire la această manie/soartă a acumulării şi translatării: „De când mă ştiu, car bagaje. Trag de valize, geamantane burduşite, cutii de carton, cufere, saci cu cărţi…”. Frazele se descolăcesc proustian şi îşi aranjează mereu ţinuta pentru a evita orice crâmpoţeală. Alt aspect definitoriu este cosmopolitismul indirect, adică obţinerea din reflectări ale unor corespondenţe în engleză şi franceză; indirect şi pentru că funcţia de localizare se fixează mereu pe un sat dunărean şi şcoala generală de acolo.


Dacă aruncăm un ochi pe ”Cronologia evenimentelor petrecute la (sau legate de) Villa Margareta”, vedem că fapte există, însă ele sunt pitite sub analize şi luări de poziţie. Tehnica este cea care primează. Ansamblul se constituie într-un dublu jurnal (de editură şi de lectură a materialelor primite la editură, recte jurnalul lui Rafael), cu toate trucurile ştiute încă de pe vremea iluminiştilor, plus alte câteva noi, care ţin de strategii şaptezeciste/optzeciste. Manuscrisul lui Rafael ocupă prim-planul, iar comentariile care îl flanchează au o fineţe ironică şi contrastivă comună anilor `60. Ceva ceva din realitate iese la suprafaţă: „Bucureştiul arată în fiecare zi ca şi cum ar fi sfârşitul lumii, dar asta e altă durere a mea”. Însă şi aspectele îmbibate de o estetică a urâtului funcţionează ca panouri de ricoşeu înspre amintiri, disecări, referinţe culturale.

Personajele sunt mai puţin vizualizate, cât ascultate. Discursul lor este apoi absorbit în forul interior al ascultătorilor, unde este întors pe toate părţile. Astfel, Profesorul N de la Paris suferă de un „idilism meliorist pedagogic”, iar naratoarea se ascultă pe ea însăşi, fără a se îndrepta („Preţioasă şi eu, cu franţuzismele mele”). Esenţialismele sunt ironizate la tot pasul, insight-urile şi „evantaiul eurilor noastre” colaborează la o polifonie bahtiniană, în timp ce puzzle-ul manuscriptic este câteodată acoperit, pentru limpezire, cu diverse reviste literare, conştiincios numite.

Cele două parţi ale romanului, Corespondenţă de război şi Jurnal de lăsare la vatră îl au ca motor pe Vlad Cernescu, figură complexă şi contradictorie. Focalizarea externă este cea care defineşte personajul acesta ce se exprimă eliptic, reacţionează imprevizibil şi stârneşte ataşamente ori antipatii drastice. Vlad este ginerele generalului securist Neagu, pe care îl și cotonogeşte la un moment dat, dar funcţionează şi ca profesor la Şcoala generală „Alexandru Vlahuţă” din Topalu, Hârşova, unde este printre puţinii curajoşi care o contrazic/ironizează pe directoarea comunistoidă. Totodată, Vlad cântă la chitară, pescuieşte, vehiculează teoriile economice ale lui Kaoru Ishikawa, se deplasează cu motocicleta şi intră în conflict public cu Securitatea (după ce anterior fusese caftit de securişti) când afişează la ferestre 8 cearşafuri, după o ceartă cu morganatica lui Letiţia, „diriginta omenirii”. Tot Vlad va avea parte de publicarea unui volum de versuri propriu, dar şi de o înmormântare fictivă cu ocazia Revoluţiei. Ar fi vorba, aşadar, de un fel de haiduc intelectual şi de un erou scrâşnit în maniera lui Charles Bukowski.

Durata intrigii este cuprinsă între 1967 şi 2013, când la Villa Margareta moare Vlad, „ultimul martor al acestui trecut”. Naratoarea, pe lângă trierea şi analizarea masnuscriselor, notelor informative şi a jurnalelor, mai ridică şi problema exilului, ea însăşi fiind o diasporică bântuită de incongruenţe.

Firul roşu principal este cultura, iar cel de-al doilea politica. Haotica garsonieră din provincie a lui Vlad conţine, de exemplu, un desen propriu pe care el scrisese „Gaston Bachelard pregătindu-se să-l înfunde pe Sigmund Freud”. Amintirile sunt mereu tremurate, în ideea că aşa vor părea mai autentice. Desenul precis al Gabrielei Adameşteanu din ”Dimineaţă pierdută” este evitat aici, unde funcţia de aide-mémoire a jurnalului este contestată.

Mai clare sunt opţiunile politice: în timpul comunismului, populaţia era formată din „scrumbii putrede”, la şcoala din Topalu sunt două categorii de populaţie: băştinaşii şi exilaţii, iar după Revoluţie pesediştii sunt fiare cumplite, detestate de intelectuali; în schimb, figura incipientă a lui T. Băsescu se conturează cu simpatie. N-aş putea spune că aceste contururi clare în analiza politică aduc un plus cărţii.

După cum spuneam, reuşita romanescă este vizibilă la nivelul construcţiei, adică al montajului. Planurile sunt forfecate şi întrepătrunse constant. Dat fiind că romanul are înclinaţie analitică şi de înregistrare a detaliilor semnificative, fluenţa lecturii nu are de suferit. Un fluviu enorm de fine observaţii curge alene, pe ici pe colo iţindu-se aisberguri cu vârf sclipitor. Spre pildă, Vlad se numeşte într-un poem „lordul greşelii perpetue”, iar când o variază pe Letiţia cu câte femeie ce încearcă să-l posede spălându-i rufăria in extenso, el ascultă la nesfârşit, beat fiind, Capriciul nr. 13 al lui Paganini, supranumit Râsul diavolului (suntem în faza terminală a comunismului, deci toată lumea bună asmilează produse culturale strict mâna-ntâi). La Topalu se găseşte şi o fabuloasă coleţie de 228 de capodopere ale pictorilor români. După cum se vede, oriunde se adună două personaje, acolo sigur se va întâmpla ceva cultural imens, indiferent că e vorba de nu ştiu ce cătun. Poate că acesta şi era paradoxul comunismului: dezrădăcinarea şi înrădăcinarea aiurea, prin cultură: „irealitatea s-a <<realizat>> şi, în acelaşi timp, s-a transfigurat, rămânând reală, de o consistenţă densă, fără fisură”.

Suntem în plin epistolar rafinat radupetrescian, la care se adaugă poate cea mai puternică latură de psiholog a Doinei Jela: cunoaşterea sufletului feminin (ori, mai precis, a sufletului feminin descris de bărbaţi). Dincolo de mini-peroraţiile despre libertate şi natura românismului, m-a încântat uşurinţa cu care autoarea jonglează cu registrele limbii. Judecăţile şi vorbirea masculine îi reuşesc 100%. Generalul îi reproşează ginerelui „parazit” şi impertinent: „Te-a cules fie-mea de pe drum, pe bază de pulă, ai venit aici la de-a gata, cu cârpa din cur şi aia ruptă…”.

”Villa Margareta” poate fi o delectare pentru rafinaţi şi subtili, ca şi pentru cei cu opţiuni ferme în anumite domenii.

Felix NICOLAU

vizualizari: 409


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro