Deloc obosită Linda Maria Baros! Aceleaşi grenade şi aruncătoare de flăcări metaforizate şi în ”Înotătoarea dezosată. Legende metropolitane” (Cartea Românească, 2015). Abordarea este inductivă: de la macadam până la acoperişurile pariziene. Atmosfera metropolei occidentale este încă chagalliană, doar combustibilul levitaţiei provine din alte surse. Femeia dominatoare şi fragilă iese pe stradă înlănţuită de îngerul ei, în timp ce bărbaţii clocotesc de sexualitate. Oraşul e un lupanar, o bolgie din romantismul infernal: „Pe unde trec, şmenuiesc baştanii, îşi fac veacul şmanglitorii,/ ţeparii cu gândul la pârnaie şi potol” (”Cineva acţionează la ordin”).
Nicio legătură cu hiperminimalismul actual al cotidianului plat şi înviorat doar de niscaiva aroganţă livrescă. Linda Maria Baros se menţine strănepoată a lui Lautréamont şi străverişoară a poeţilor damnaţi. Arta ei nu suportă clima temperată – încălzirea globală îi prieşte. Poezia are fierbinţeli algeriene şi zimţi ca un briceag multifuncţional al armatei elveţiene.
Exuberanţa barocă, împinsă uneori până la expresionism ori suprarealism, este armată teoretic cu ideaţie feministă şi multiculturală. În alt context, o asemenea armătură ar fi fastidioasă, aici, însă, ea susţine unele texte ce-şi trag răsuflarea într-un vid stilistic, după atâtea jerbe, dar le susţine şi pe cele prea metaforizate. ”Marele colecţionar de întuneric vaginal” derulează femei-simbol: „În urma lor, plouă cu lichid de frână./ Ele însele par îmbrăcate într-un vârtej de sare,/ ca divinităţile” şi bărbaţi consumaţi, neputincioşi şi frustraţi, nişte ginecologi plângăcioşi cu fesele „reşapate”.
Aceste legende metropolitane îşi au rădăcina în citadinismul simbolist, în timp ce tulpina adună frunze contemporane: plasticul, consumismul, hiperexcitaţia, intoleranţa, ipocrizia şi existenţa clonată.
Stilistica volumului include şi figuri consacrate, deci riscante, cum ar fi metafore genitivale cu contrafort epitetic: „ogarii violeţi ai neoanelor”. Mai utile sunt metaforele simplificate, cu vocabular actual, plasate în context interlop: „arzoaicele, pe douăzeci,/ îţi vâră-n pantaloni/ gingii de glaşpapir şi flex” (”Spre Obelix”).
În general, scriitorul român nu se poate detaşa de prestigiul cultural al Parisului şi când ajunge acolo, vede cu mintea, cu memoria. Deja pariziană pe jumătate, L. M. Baros şi-a extirpat complexele/afectările culturale şi este în stare să perceapă Parisul contemporan, cam diferit de cel de acum jumătate de veac. O fi decăzut urbanul în sub-urban, dar substanţă pentru poezie este din belşug. Pentru cine nu se rezumă la viziunea aseptică asupra artei a lui Ortega y Gaset, care dispreţuia figurativismul şi antropomorfismul, Parisul à rebours, arghezian, e fântână de inspiraţie: „femei înalte, cu elice, devastează trotuarele,/ scanează strada, […]/ De pe terase turiştii le retează genunchii/ cu o bancnotă de-o sută” (”Aşteptând turiştii”).
Imaginarul năvalnic, cotropitor, al poetei s-ar putea dispensa fără griji de punctuarea ireproşabilă a poemelor. În foarte multe cazuri, ochiul poetic transformă fabulos decorul natural ori artificial – hiperbole şi litote la tot pasul: „cerul bine vascularizat”, „ceaţa vocaţiei ejaculatoare”, „ogiva pelvisului tău” (”Nici un bărbat nu te-a apărat”). Generatorul de imagini este aşadar impetuos, încât e păcat că unele dintre ele nu sunt editate şi apoi comprimate cu ajutorul unui elementar crop.
Al doilea grupaj, ”Zidurile”, expune ”Realitatea touchscreen”, flexibilă şi superficială. Obsesiile maniacale ţin loc de comunicare, de generare de sens. În ”Mănânc şi dorm, bărbatul care oferă plăceri”, nu iubitul, mângâie sexul femeii până acesta devine carne vie. Deşi tristă şi plastifiată, această lume alienată este agitată de o energie revoluţionară buimacă. Feminitatea este singura componentă imponderabilă într-o lume morbidă şi isterizată: „Genunchii i se ridică singuri deasupra patului,/ ca nişte bule de aer, şi o dau peste cap./ Pubisul ei bombat luminează feeric tavanul. Pubisul/ şi, dinlăuntru, fosforescentă,/ vezica natatoare” (”Înotătoarea, côté lingual”).
Pe lângă stufosul baroc, odată cu ciclul al treilea, ”Acoperişurile”, devine mai evident un romantism amniotic, al plutirii purificatoare, chagalliene. Cele patru valuri de feminism au sfârşit pe plaja redescoperitei feminităţi, acum conştientă de rolul ei nobil: „Poţi să le zăreşti copiii ascunşi sub buric./ Îi vezi cum luminează ca nişte becuri de tungsten” (”Dumnezeul acoperişurilor”).
A nu se înţelege că poeta este în slujba vreunei ideologii anume ori a unei pshihanalize consolatoare, de extracţie elinistă. Ceva din devoţiunea pentru alteritate a lui Levinas se găseşte în versuri, mixată, însă, cu un nemilos elitism sartrian. Teoriile subiacente sunt suportabile pentru că edificiul poetic este thymique, cum ar spune Herman Parret, în criză şi suspensie: „Doar eu tremurând aici,/ cu mâinile prinse de streaşină” (”Alergarea pe acoperiş”). Imponderabiltatea actantului feminin-poetizant este contrabalansată de mineralitatea şi scepticismul altora. Contrarii dezechilibrate, expresie a unei lumi cadaverizate: „pe marele bulevard, se desfăşoară/ vechiul basorelief pe care aleargă soldaţii greoi de granit./ Aleargă şi au pe buze înjurături de granit,/ îşi înăbuşă vorba cenuşie, străină, în piatră./ Luptă-n granit şi mor,/ duc tot mai greu drapelul./ Din mers, trecătorii-i decorează cu flegme prelungi” (”Fotonii se aşază cuminţi pe acoperişuri”).
Şi cum Parisul îşi seduce turiştii plutindu-i pe ”bateaux mouches”, există şi un grupaj poetic al ”podurilor”. Figuri ale translucidităţii predomină aici: ”meduza” şi ”vezica”. Urmează trei cicluri şi ele intense: ”Subteranele”, cu o apăsătoare simbolistică sexuală, ”Periferiile” şi ”Drumurile periferice”, cu navetişti, femei acvatice şi prunci avortaţi aruncaţi în gunoaie.
Intensă şi violentă ca poezia Angelei Marinescu, teoretizantă şi combativă ca cea a Mirunei Vlada, poezia L. M. Baros este mai vizuală, mai exuberantă. Deşi acest volum este o tomografie a Parisului, prin mai acuta conturare a imaginilor şi mai ferma dirijare a imaginarului, poeta încă ar putea să aprofundeze bestiarul ei parizian fără teamă că ar deveni previzibilă. Hiperrealism, mitologie urbană şi ”radical stripping” sunt coordonatele pe care ea şi le fixează; evoluează între ele impetuos şi cu forţă, chiar dacă uneori calcă în afara terenului de bătălie, purată de volbura adrenalinei.
Felix NICOLAU
