Volumul cel mai de curând al Marianei Gorczyca este mărturisirea unui (vorba lui Sorescu) “om de interior”, care călătorește cu un ochi iscodind la ce se vede și cu altul, în străfundurile gândului-simțirii. Care cutreieră lumea și timpul într-o formulă izbăvitoare: “Să iau cuvintele cu mine”. Naratorii masculini sau feminini din cele șapte proze scurte rătăcesc, de “Luni” până “Dumincă”, prin aeroporturi străine, pe străzi cosmopolite, prin cafenele sau prin săli de conferințe… Mereu altundeva – în țări europene (Franța, Italia, Olanda, Islanda, Norvegia) ori în tărâmuri exotice amețitoare ca cel de “Marți”, al trondheimnezilor. Mereu suprapunând, într-un flux neoprit al conștiinței, fragmente de viață intimă, recentă ori (mai) veche, celei trăite în prezentul narativ. Mereu căutând în oglinzile multiplicate ale sinelui, (și) dincolo de ce arată popasurile într-un loc neștiut. Uneori, cu dorința deslușirii a ce / cine ești, a cum și când ai ajuns astfel – asemenea lui PI (Popescu Ioan), care pleacă “Luni” la Paris și revine în țară la sfârșitul săptămânii, mai nelămurit, poate, în ale vieții, după întâlnirea pasageră cu o tânără excentrică (ucraineanca Lolita-Masha) și după atentatele din Franța. Alteori, este vorba despre strădania unei dezintoxicări erotice, așa cum cred că i se întâmplă “Vineri” unei Marii sensibile, îndrăgostite dintodeauna și iremediabil de suedezul Peter Johansson (alt PI!) și care călătorește alături de un jurnalist egocentric. Sau despre o călătorie de „Marți”, prin lumi de cuvinte (la propriu!) – după mine, cea mai reușită, artistic, din tot volumul.