Cândva, un nume

sept. 16th, 2016 | By | Category: Postcard

George Bacovia, un nume plutind printr-acest univers (cum singur şi-ar fi dorit) sau „un cuib de inimă” – în inima iubitorilor de poezie?!  În mod cert, George Bacovia rămâne pentru fiecare iubitor de poezie – un prinţ al tăcerii şi-al intimităţii singularizate. Retras (din proprie voinţă) în propriul turn de fildeş sau ivoriu (dar cu o conotaţie ceva mai specială), negreşit, el auzea vocea propriei conştiinţe, care-i şoptea, adeseori: „Singurătate, ochiul tău priveşte îngheţat în ochiul gândului neîmpărtăşit”.

Foarte posibil, precum un Publius Ovidius Naso, exilat în propriul turn-cuib, îşi va fi şoptit, doar pentru sine (n-avem a şti vreodată, dar mă-nclin – a crede): „Ipse mihi – quid enim faciam? – scriboque legoque…”/ „Scriu şi-mi citesc mie însumi…” (Tristele, Cartea IV, Elegia I), despre propriile propriile împliniri – şi – multele neîmpliniri, pe care le-a înecat în vers… sau în cupa lui Bachus…Sau (de ce nu?!), precum înaintaşul său…„Saepe etiam lacrimae me sunt scribente profusae, / Umidaque est fletu littera facta meo…” (Deseori am vărsat lacrimi când am scris / Şi am udat scrisul cu plânsul meu…).

Trăirile fiinţei le putem doar intui, însă, ceea ce este sigur, băcăuanul poet şi-a dorit a plăsmui propria lui legendă, precum urbea sufletului său din Moldova de Mijloc. „Ca şi legenda Bacăului, am şi eu legenda mea”, rostea c\ndva, doar pentru sine.

Strălucirea sa este total interiorizată. Privea mereu înspre trecut, dar sondând prezentul, conştient, se pare, de trecerea sa (existenţială), precum „mânjii din poveşti”.

Şi-ntr-această trecere, tronează simbioza unor sonante care s-au numit ne glasnice – la origine, dar care, în viziune poeticească pot dărui acel melos care ne-ar putea aminti chiar de-acel divinatoriu  τεριρεμ, „cuvânt necuvânt”, „te-ri-rem, te-ri-re-rem”, trăire care coboară în interiorul fiinţei, înţelegând – în ceea ce-l priveşte pe poet – dorinţă arzătoare a fiinţei de a se armoniza cu propriul eu. Doar astfel ne explicăm de ce uneori, transpare pân-la noi, o şoaptă strălucindă: „Ce linişte crepusculară este azi!”

Da, şi-avem a reţine, că ori de câte ori îi vom lectura versurile, paginile de proză sau de jurnal, din mantia amurgului plumburiu, va străbate, unduind înspre noi, şi-o firavă, dar binefăcătoare linişte crepusculară. Astăzi, acum – la 135 de ani de la naşterea sa – şi-ntotdeauna!

Să-ţi rămână amintirea floare înmiresmată în crepuscularul înnobilării!

Livia Ciupercă

Număr de vizualizări :599


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro