„L-am combinat pe Vlad Cernescu cu Anna Karenina…”

Jul 13th, 2016 | By admin | Category: Dialogul de carte

Doina Jela s-a născut în 1951. Este absolventă a Universităţii din Bucureşti, Facultatea de Filologie, editoare, prozatoare, publicistă, traducătoare, autoare a unui mare număr de eseuri, cronici, recenzii, interviuri, apărute în următoarele reviste: Tomis, Arta, Amfiteatru, România literară, Contemporanul, Familia, Observator (Munchen), 22, Vatra. A fondat Asociaţia Ziariştilor Independenţi din România, filiala românească a Asociaţiei Jurnaliştilor Europeni cu sediul la Bruxelles (AEJ). A contribuit la numeroase volume colective: Vânzătorul de enigme (1993), Analele Sighet (1997, 1998, 1999, 2001, 2002), Cum era? Cam aşa… (2006), Cartea cu bunici (2007), Războiul de 30 de zile (2007). În 1995, debutează la Editura Humanitas cu romanul non-fictiv Cazul Nichita Dumitru, răsplătit de Asociația Internaţională a Scriitorilor şi Oamenilor de Artă Români, cu sediul la Washinghton, cu premiul de onoare pe anul 1996. În 1997, publică la Editura Polirom volumul “Telejurnalul de noapte”. În 1998 îi apare în colecţia „Procesul comunismului“ volumul “Această dragoste care ne leagă”, desemnat „Cartea anului“ la Târgul internaţional de carte de la Timişoara. În 1999 îi apare, tot în colecţia „Procesul comunismului“, cartea “Drumul Damascului” (reeditată în 2002), iar în 2001 “Lexiconul negru, unelte ale represiunii comuniste”. Tot în anul 2001, regizorul Lucian Pintilie, inspirat de cartea “Drumul Damascului”, a realizat filmul “După-amiaza unui torţionar”. A mai publicat “Afacerea Meditaţia Transcendentală” (în colab. cu Cătălin Strat şi Mihai Albu, 2004), “Ungaria 1956: revolta minţilor şi sfârşitul mitului comunist” (coord. în colab. cu Vladimir Tismăneanu, 2006), “O sută de zile cu Monica Lovinescu” (2008). A tradus pentru Editura Humanitas “Antologia gândirii juridice” de Phillippe Maulaurie; pentru seria „Procesul comunismului“ a aceleiaşi edituri a tradus “Stalin” de Boris Souvarine, în colaborare, “Cartea neagră a comunismului”, coordonată de Stephane Courtois, “Sărută mâna pe care n-o poţi muşca” şi “O Americă înfricoşătoare” de Edward Behr şi, pentru editura Polirom, din italiană, “Omul grec” (culegere de eseuri). Grigore Şoitu a purtat un dialog cu Doina Jela, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro, despre cea mai recent carte a sa, „Villa Margareta”, apărută, în 2015, la Editura Polirom.

G.Ş.: Romanul Villa Margareta, lansat în anul 2015 la Târgul Gaudeamus, nu este o carte pentru cititorul leneş. Este un roman (aproape) interactiv, modular (aşa cum spunea autoarea într-un interviu), care te învaţă să gândeşti, care te ajută să-ţi reevaluezi reflexivitatea… Este prima carte de ficţiune a autoarei, o carte la care a lucrat aproape două decenii. Dragă Doina Jela n-o să te întreb de ce ai trecut de la nonficţiune la ficţiune, ci de ce ai trecut atât de greu (sau atât de târziu)?

D.J: Am trecut aşa de târziu pentru că acum am avut timp. Pur şi simplu! Înainte de revoluţie nu s-a pus problema, fiindcă am debutat în 1979 cu o proză scurtă în Luceafărul, o proză căreia nu ia mai urmat nimic, pentru că de câte ori trimeteam ceva, oamenii de la Luceafărul îmi spuneau să-ncerc să scriu luminos. N-am să uit toată viaţa chestia asta cu scrisul luminos! Li se păruse lor acea primă proză acceptabilă din perspectiva asta, sau nu, în orice caz n-am mai reuşit să scriu luminos şi n-am mai scris nimic decât amărâtul ăla de Telejurnal de noapte, pe care dacă mi-l găseau, lumea crede c-aş fi avut soarta lui Gheorghe Ursu. A fost singura literatură pe care am scris-o şi nişte proze, publicate sporadic în Revista Tomis. Eu cred că cenzura, autocenzura şi neîncrederea că trebuie să scrii cu orice chip, chiar dacă n-ai să publici decât peste o sută cincizeci de ani, ne-a marcat pe toţi şi ne-a sterilizat îngrozitor. Ne-a castrat, ce mai încolo şi încoace! Aşa că, primul lucru pe care l-am făcut după ce a căzut Ceauşescu a fost să-ncep cartea asta. Dar, după aceea au venit grămadă peste mine, după cum ştii, din celelalte cărţi ale mele, foştii deţinuţi politici cu toate mărturiile lor, care mai de care mai urgente, ca să zic aşa, şi care au împins cumva în derizoriu, preocuparea mea pentru literatură. Pe urmă a venit cartea, pe care Monica Lovinescu, fără să mă cunoască şi fără s-o cunosc, a recenzat-o atât de elogios, Cazul Nichita Dumitru, care este pe aici… Şi după această primă carte, foarte bine recenzată şi foarte premiată, mi-au venit o sumedenie de asemenea propuneri. Întâi, chiar dosarul mamei Monicăi Lovinescu, pe care mi l-a încredinţat mie şi a ieşit cartea Această dragoste care ne leagă. Apoi, torţionarul de la Giurgiu care a vrut să se mărturisească, şi a fost un lucru răvăşitor şi de o urgenţă extraordinară… Adică am scris cumva „la comandă”, cărţi după cărţi, fără să ajung vreodată să finalizez ceea ce, în trei săptămâni, sau o lună, scrisesem prin ’91, ’92, din această carte. Deci n-a durat douăzeci de ani scrierea cărţii ăsteia, că nu sunt … Lampedusa. Pur şi simplu, cele o sută de pagini, scrise atunci dintr-o suflare, le-am lăsat deoparte, şi când mai rămâneam puţin cu mine însămi şi mai făceam câte un pic de ordine prin documentele mele, spuneam asta e de păstrat sau de aruncat… , citeam cinci-şase pagini şi mă gândeam că parcă asta nu e totuşi de aruncat. După doi-trei ani, mai rafistolam la ea şi mai adăugam, şi pe urmă iarăşi o lăsam deoparte, şi-mi spuneam va trebui să o arunc naibii, şi-mi dădeam seama că nu e de aruncat, până în 2012 când am terminat ultimul proiect de felul acela, urgent dar oarecum exterior mie. Ajunsesem la un fel de saturaţie şi am zis stop, aproape mă şi intoxicasem de atâta literatură de detenţie. Am luat cele o sută de pagini, mi-am dat seama că le trebuie o ramă, ca să zic aşa, şi am conceput această lucrare de artă pop, un amestec de ficţiune şi de nonficţiune, plină de capcane, care nu mi-a luat deci, neîntrerupt, cum scrie un om normal, nu neîntrerupt zi şi noapte, trei ani şi ceva, nu mai mult…

G.Ş.: Cred că diagrama lui Ishikawa, care ne spune că toate deducţiile sunt provizorii, ar putea explica acea modularitate a romanului Villa Margareta. Modularitatea este, până la urmă, o formă inteligentă de provizorat… Sunt cel puţin două romane într-unul. Manuscrisul lui Rafael, care este un fel de madlenă a întregii povestiri. Urmează textul scris sub formă de jurnal (sau pretextul dezvăluirii manuscrisului lui Rafael). Aici intrăm în prezentul actantei, cel cu Doamna Mea de Miercuri, referatele pe care le aşteaptă C.C. la editură, abonamentul la Ateneu, etc. Şi ultimul, cel mai dur (sau care mi-a plăcut mie cel mai mult!), Jurnalul de lăsare la vatră. De ce un singur roman, în care postmodernizezi printre file de manuscris, note de subsol, fotografii ale personajelor sau locurilor din carte, şi nu două romane, sau o trilogie?

D.J: Nu ştiu ce să-ţi răspund la acestă întrebare… Dacă este construită bine această carte, şi mi sa spus că este bine construită, e ca şi cum m-ai întreba de ce nu ţi-ai făcut trei căsuţe şi ai făcut una singură? Nu ştiu. Ăsta este un răspuns la întrebare. Al doilea răspuns este că am un sentiment al urgenţei, şi-mi spun fă astăzi, pentru că nu ştii dacă vei mai putea face mâine, şi nu ştii nici măcar dacă mîine vei mai fi. Dar, pe de altă parte, m-am distrat foarte tare, m-am amuzat foarte tare să leg firele astea unele de altele, să dovedesc că între modulele astea există legătură şi să concep o arhitectură cât mai armonioasă şi valabilă. Dacă ai avut sentimentul că ar fi trebuit să fie două-trei cărţi, este vai de sufletul meu! Sper că nu…

G.Ş.: Vlad Cernescu, numit Ezoteristul (un nume de cod foarte inspirat, pentru un Dosar de Urmărire Informativă), este un personaj viu, foarte bine construit. Poate unul dintre cele mai credibile personaje pozitive din literatura noastră actuală. De ce l-ai scriptucis, în finalul cărţii (şi nu oricum, ci pe banda de scroll de la „Televiziunea Poporului” OTV!) ?

D.J: Cea mai comodă soluţie de a scăpa de un personaj este să-l omori. Nu puteam decât să-l omor, dat fiind că întâlnirea cu el se petrece după douăzeci de ani şi îl găsim foarte bolnav. Vlad Cernescu este un personaj cu destinul încheiat de la bun început. Trebuia să moară cândva şi, după cum spuneam, a fost cea mai simplă modalitate de a-i face pe oameni să nu se ducă să-l caute şi să se întrebe oare cum şi-ar continua el viaţa… Eli Bădică mi-a cerut săptămâna trecută o chestie foarte-foarte haioasă: să combin un personaj de-al meu cu un personaj din literatura universală. L-am combinat pe Vlad Cernescu cu Anna Karenina, pe care el o salvează exact când e gata să o calce trenul. El o ridică graţios ca la polcă, o depune pe peron, o urcă în tren şi o duce la el la Constanţa, promiţându-i că n-o deranjează nimeni… Eu Doina Jela, ştiind că Vlad Cernescu n-ar fi făcut aşa cu nimeni i-am trimis repede-repede un iphone şi un bilet de avion, pe ruta Sankt Petersburg – Constanţa, lui Vronski, şi i-am spus să-i dea un telefon şi să-şi ia repede femeia de aici, şi am rezolvat în felul ăsta problema. Dar, în cartea mea, Vlad Cernescu este un personaj care trebuia să moară, pentru că era cu un destin epuizat, la propriu… De ce la OTV? Pentru că, în 2012, chiar dacă nu mai era Televiziunea Poporului, pentru mine OTV, al cărei urmaş, al cărei avatar tot atât de pernicios este Antena 3, a făcut cel mai mare rău populaţiei din România şi, în consecinţă, nouă tuturor, şi cred că există o boală în naţia română, pe care au indus-o aceste televiziuni. L-am omorât pe banda de scroll de la OTV ca să duc în derizoriu această moarte, pentru că, azi, în potmodernism, oamenii nu mai cred în destine tragice şi măreţe, ca să zic aşa. Iar Vlad Cernescu n-are nimic măreţ, nu este un personaj pozitiv…

G.Ş.: Eu aşa l-am văzut. Un răzvrătit care luptă cu sistemul…

D.J: Lupta pe dracu’ cu sistemul, ca ginere de general de securitate… Îşi permitea, avea sub el o saltea, o plasă foarte solidă.

G.Ş.: Sunt câteva cuvinte/sintagme care te obsedează, şi le repeţi, pe parcursul cărţii, cum ar fi: „ca o fecioară din Liasons Dangereuseas”, „apteră”, „anluminuri”, „sulul de sopalin”, „Ostap Bender”, „Jacques Brel”, etc. Trecând peste aceste nevinovate ticuri lexicale, inerente unei asemenea construcţii narative, care sunt obsesiile unui scriitor adevărat? Care sunt obsesiile scriitoarei Doina Jela ?

D.J: Nu ştiu. Ce ştiu precis, şi asta spuneam în interviul pe care l-am făcut cu Eli Bădică pentru Suplimentul de cultură de la Iaşi, este că Borges, admirând un poet din cartierul lui, descoperă atunci când era foarte tânăr că centrul lumii este acolo unde te afli. Cred că faptul de a sta în România, o ţară care există de o sută cincizeci sau două sute de ani, cu ochii spre Occident, în special spre Franţa, riscăm să facă din literatura română o literatură de imitaţie anglo-franceză, aşa cum literatura latino-americană a riscat la începuturile ei, când era tot atât de tînără ca şi a noastră, să fie o imitaţie a literaturii franceze, pentru că tot Parisul era centrul lumii… Pentru ca să apară la începutul secolului, douăzeci-treizeci de foarte puternici scriitori care să spună: NU, centru lumii este în mizeria noastră de aici, în sărăcia noastră de aici, în cruzimea noastră de aici, în cuţitarii noştri şi despre ei trebuie să scriem. Ca să descoperi cine eşti şi ce obsesii ai, trebuie să îmbătrâneşti şi să mori. Eu m-aş întreba invers, caut să văd în mine care-mi sunt obsesiile şi partea cea mai autentică din tot ce pot povesti eu, şi numai eu, ca să povestesc aia şi nu să mă maimuţăresc sau să mă izmenesc, imitând nu-ştiu-ce scriitor anglo-american, francez la modă. Nu spun că-mi şi iese! Eu te-aş întreba, te rog frumos, spune-mi ce obsesii am, ca să mă ocup doar de ele.

G.Ş.: Este Villa Margareta un un roman total, care străluceşte prin calitatea construcţiei sau prin povestea extraordinară pe care o spune?

D.J.: Mă-ntreb… Chiar că nu ştiu eu prin ce străluceşte, trebuie să spună cei care o citesc. Eu m-am simţit în stare să fac o construcţie, pentru că în toată literatura mea nonfictivă de pînă acum am avut construcţii romaneşti. Sunt mulţi critici care au vorbit de „romanele” mele nonfictive. Şi cartea cu torţionarul a avut o construcţie romanescă, nu am pus cu furca şi la-ntâmplare capitolele alea acolo, le-am construit, există o arhitectură… Există o arhitectură şi în Cazul Nichita Dumitru. Există o arhitectură şi în Această dragoste care ne leagă. Cred că făcând literatură nonfictivă, au prins nişte bucăţi de real, nişte materiale prefabricate, ca-n construcţiile de case, singura mea contribuţie fiind felul în care le-am ales, le-am tăiat şi le-am asamblat. Şi aici, cred că este foarte rezistentă asamblarea acelor poveşti, pe de o parte. Pe de altă parte, însă, cred că o carte trebuie să nu te plictisească pagină cu pagină. Adică asamblezi, asamblezi, faci o cameră, o bucătărie, o baie, o magazie, un pod şi un subsol, dar, în fiecare dintre ele, omul, cititorul, trebuie să nu se plicitisească. Să-ncerci să-l faci să stea acolo, să-ntârzie acolo, în fiecare din încăperile alea, indiferent ce se află în ele. Cred că şi povestea contează. Atunci când te duci într-o librărie, deschizi o carte, indiferent unde o deschizi, pagina aia trebuie să te ţină. O mai deschizi o dată la întâmplare, trebuie să te ţină şi aia. Asta este miza. Încă o dată, nu ştiu ce mi-a ieşit. Cartea asta a apărut la sfârșitul lui noiembrie, deci acum trei luni, dintre care două au fost de petrecere, decembrie și ianuarie, şi una de dezintoxicare. Decembrie a fost cu sărbătorile şi ianuarie a fost cu dezbeţia. În februarie au început tot felul de certuri, în toate părţile, parcă au intrat demonii în noi, alegeri pe la universităţi, alegeri nu mai ştiu pe unde, aşa că n-am foarte multe semnale. Am primit treizeci de telefoane de la oameni care mi-au spus că e foarte bine, dar nu-mi dau seama ce este rezistent. Ce am simţit eu că mi-a ieşti foarte bine şi mi-a confirmat Adriana Bittel, în cronica ei, şi personal, este prietenia dintre cele două fete, nu povestea de amor. Dacă portretul lui Vlad Cernescu a ieşit OK, mă bucur pentru personajul meu, dar povestea de prietenie dintre cele două fete cred că este cea mai puternică literatură pe care am putut eu s-o scriu până astăzi.

G.Ş.: ”Mă gândeam la pânzele şi poemele şi romanele «cu albăstreală» ale atâtor umbre ale eşecului, salutate cu respect pe uliţele cu trotuare desfundate ale urbei noastre. Mă bucuram că viaţa artistică a unui mare oraş, ca Bucureştiul, va elimina, prin metabolismul ei natural, ultimii aburi ai iluziei mele, aducându-mă la realitate definitiv. Marele oraş, când vrea să arate lumii artişti în carne şi oase, sau pânze, îi arată pe cei adevăraţi.”, scrii, undeva, în Villa Magareta. Cât de mult a însemnat pentru scriitoarea Doina Jela, redactor la revista Tomis din Constanţa şi autoare a unui roman nonfictiv de debut, Cazul Nichita Dumitru, mutarea în marele oraş Bucureşti?

D.J.: Dacă mi-aduc aminte, eu te-am debutat în revista Tomis, eu i-am trimis manuscrisul volumului tău de debut lui Cistelecan. Este extraordinar să lucrezi la o revistă de cultură şi să vină la tine oameni talentaţi. Constanţa este oraşul meu, iubesc probabil Constanţa, despre ea am scris… Într-un oraş de provincie, însă, dacă scrii treizeci de propoziţii inspirate lumea te tratează drept Virginia Woolf sau Hortensia Papadat Bengescu şi ţi se poate urca la cap. Provinica ucide! Trebuie să fii foarte-foarte-foarte puternic şi foarte talentat ca să rezişti acolo. Nu cred că sunt foarte puternică şi foarte talentată. Provinica nu te lasă să te confrunţi cu tine şi nu te lasă să camuflezi această nelinişte. Nu am avut, din păcate, la Constanţa, ce spun aici în carte, un Vlad Cernescu extraordinar de talentat, în faţa căruia să-mi fie frică să-mi arăt producţiile. Trebuie să te confrunţi cu oameni mai tari ca tine ca să te poţi depăşi şi tu. Poate că nu este bine să spun chestia asta, pentru mine Constanţa nu a fost un loc în care să mă dezvolt. Puteau să mă bată pe umeri şi să spună băi, eşti foarte bună, ce mai, nu mai e nimeni ca tine, şi eu să mă uit în oglindă şi să zic nu-mi vine să cred cât de bună sunt şi să mă sărut pe amândoi obrajii, dar nu aşa stau lucrurile şi trebuie să-ţi iei tălpăşiţa, trebuie să tinzi să fii cât poţi tu de bun. Poţi să fii şi în fundul pământului, dacă eşti tu foarte bun de la Dumnezeu, dacă eşti aur curat, nimeni nu te poate opri, dar eu nu mă simţeam aur curat…

G.Ş.: Ai reuşit, până la urmă, să mergi destul de departe, încât să rămâi singură ? Care e fotografia de ansamblu, după ce punem cap la cap piesele acestui puzzle numit Villa Margareta?

D.J.: Nu am reuşit să rămân singură, aşa cum spune Vlad Cernescu. Sunt zece, cincisprezece, douăzeci, pe lumea asta, care au mers cu scrisul până au rămas singuri. Singur este Sabato, singur este Dostoievski, singur este Cervantes… Nu, n-am reuşit niciodată să rămân singură, tot timpul în coasta mea este cineva (Dostoievski este de dimineaţă şi până seara), tot timpul este cineva cu mine, sunt cei foarte-foarte mari. Şi acest deştept de Vlad Cernescu, care n-are nevoie să dovedească nimic nimănui.

G.Ş.: Cât de tradusă a fost Doina Jela, şi în ce limbi (mai ales cu romanele ei nonfictive, care au avut succes în România)? Întreb asta, acum, când Nobelul pentru literatură s-a dus puţin spre nonficţiune, şi a ajuns la Svetlana Alexievici, care a fost premiată „pentru scrierile sale polifonice, un monument dedicat suferinţei şi curajului în zilele noastre”.

D.J.: Răspunsul este simplu: nu m-am ocupat niciodată să-mi promovez cărţile ca să-mi fie traduse, o groază de lume a început chestia asta, n-am pile pe nicăieri, nimeni nu s-a grăbit să subvenţioneze cărţile mele pentru a fi traduse, am fost de fiecare dată în barca greşită, ca să zic aşa, nu m-a preocupat chestia asta şi este marea lecţie pe care mi-a dat-o Monica Lovinescu, care mi-a zis: scrie pentru cititorii tăi, acolo, lasă manageriatul propriei literaturi, traducerile se pot face şi după moarte, de scris trebuie să le scrii tu, acum! Nu cred neapărat c-a avut dreptate Monica Lovinescu, traducerile nu se fac decât rareori după moarte. Dar într-o privință a avut dreptate. Urgența mea era să scriu. Am scris vreo zece-douăsprezece cărţi, când n-o să mai fiu în stare să mai scriu niciuna, o să-ncep să umblu din uşă-n uşă şi o să mă ocup de traducerea lor. Nu s-a tradus niciuna dintre cărţile mele. Despre Svetlana Alexievici, pentru cartea aceea care s-a tradus deja la noi, cu Cernobîlul, ea s-a dus acolo unde aerul este atât de toxic încât nu se nasc decât plante monstruoase şi fiinţe monstruoase, a vorbit cu 3200 de oameni şi a selectat din alea 3200 de interviuri, mii şi mii de ore de discuţii, doar 140. Selecţia pe care a făcut-o ea acolo, este o selecţie de foarte mare scriitor şi nu, nu mă compara cu ea, că nu mă-mbăt cu această apă rece.

G.Ş.: Eu nu te-am comparat cu ea, încercam să sugerez cu totul altceva: dacă romanul nonfictiv Cazul Nichita Dumitru, apărut la Humanitas în 1995, ar fi fost tradus la timpul lui şi ar fi circulat măcar în Europa, eu zic că era cu totul altceva…

D.J.: Poate oricând să fie tradus! Dacă aia era vremea lui şi după douăzeci de ani este vremea lui, după mine. Nu cred că interesul pentru ceea ce s-a întâmplat în ţările care s-au aflat sub comunism se stinge astăzi, şi este ceva fără întoarcere… Pentru Villa Margareta s-a manifestat acum un oarecare interes şi eu am văzut chestia asta, că dacă un autor interesează printr-o carte, pe urmă vin editorii străini ca oile, şi indiferent cât de bună sau de puţin bună e cartea aia (nu vreau să rănesc pe nimeni!) traduc pe urmă tot. Nu ştii dacă zace cartea respectivă prin librării, dacă are o cronică sau două de stimă, acolo, şi dacă face sau nu gaură-n cer… Sunt foarte mulţumită că au fost citite cărţile astea aici, unde au alinat nişte răni şi au oferit o minimă compensaţie celor care au suferit. Şi, desigur, pe tinerii care le-au citit, au putut să-i facă să simtă că nu a fost deloc o glumă ce s-a întâmplat în anii aceia în România.

G.Ş.: Va reveni nonficţiunea după ficţiune? Ce ne pregăteşte Doina Jela după Villa Margareta?

D.J.: Nu cred că am să mă mai întorc la nonficţiune. Ce scriu acum este tot un roman, dar n-o să dau foarte multe detalii, n-o să spun decât neliniştea mea şi miza a ceea ce fac acuma, să nu fie mai prost ca ăsta. Eu când deschid o carte o fac pregătită ca să-mi placă, şi sufăr când nu-mi place. Chiar sufăr… Din păcate, există critici literari care citesc special (îi văd, şi-i nefericesc pentru chestia asta, pentru că e foarte greu să-ţi câştigi existenţa căutând hibe) ca să găsească greşeli, şi să jubileze pentru asta, dar este o jubilaţie tristă. Şi vreau să spun că neavând foarte mare încredere în mine, îmi este frică de criticii ăia. Mi-aş dori să mă bucur tot atât de mult cum m-am bucurat când am scris părţi bune în cartea asta. Mă bucur când scriu, dar scriu şi cu această grijă să-mi iasă măcar la fel de bine.

G.Ş.:Îţi mulţumesc mult pentru acest interviu!

A consemnat Grigore ŞOITU

Clubul Londophone, 2016

vizualizari: 1257


One Comment to “„L-am combinat pe Vlad Cernescu cu Anna Karenina…””

  1. am citit si pot sa va spun ca este o carte extrem de autentica si de substanta. o recomand cu mare drag.

Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro