Cartea albastră a identităţii culturale a Dunării

iun. 15th, 2016 | By | Category: Postcard

Agățate pe firul Dunării, așezările românești de pe brațul stâng al fluviului se înșiră prin văile munților Almajului și Cernei ca un colier multicolor de case și ulițe mici. Sunt vechi sate de gospodari ale căror ocupații au fost dintotdeauna păstoritul, creșterea animalelor, mineritul și exploatarea pădurilor. Ele au constituit porți de intrare și ieșire către lumea balcanică și așa se face că pe aici au trecut sau au rămas definitiv greci, bulgari, sârbi, cehi, turci, germani, croați ș.a. Este locul prin care Dunărea se strecoară prin defileul dintre masivele muntoase ale României și Serbiei pentru a ajunge la Porțile de Fier și pe unde romanii și-au construit drumuri către Sarmizegetusa și minele de aur din Apuseni. Pe-aici, mai jos de Cazanele Mari și Mici, oștile Imperiului Otoman traversau fluviul în campaniile de cucerire și supunere a noi teritorii, iar mai târziu, în perioada comunistă, Porțile de Fier așterneau noi căi ale bunei vecinătăți și prieteniei. Această lume balcanică, pestriță și îmbietoare ca un bazar de mirodenii, și-a pus sigiliul asupra destinelor fiecărei localități din regiune, fie că o aflăm printre stâncile munților calcaroși ori risipită pe văile înguste, fie atârnate de malurile râului molcom. Așa a fost locul acesta, o construcție și o deconstrucție, un punct al memoriei în care istoria a înfipt definitiv stegulețul a ceea ce au fost cândva Ada Kaleh și pământurile străvechi pe care, azi, le veghează de pe munte chipul lui Decebal din apropierea Orșovei.

O operă cu smochini de Svinița și cruci ale grecilor severineni

Dunărea. Drum de tranzit pentru greci, romani, bizantini, otomani, a fost și este granița de nord a Balcanilor, loc al interferențelor mai multor imperii, un spațiu al intersecțiilor istorice și ciocnirilor ideologice. Însă, în ciuda plurilingvismului și diferendelor, aici s-a simțit întotdeauna ritmul unei respirații unitare care a dus la edificarea unui patrimoniu cultural cu totul deosebit. În identificarea și promovarea lui în întreg spațiul european, o echipă de jurnaliști, însoțită de experți ai DRI (Departamentul pentru Relații Interetnice), a pornit pe firul Dunării preț de câteva sute de kilometri, prin satele și orașele locuite de minoritarii stabiliți aici, începând din Craiova, Drobeta-Turnu Severin, Orșova, Eşelniţa, Dubova, Eibenthal și terminând cu Reşiţa. Trebuie să reamintim că acțiunea s-a aliniat Strategiei UE pentru Regiunea Dunării, prin intermediul căreia țările riverane își promovează valorile și își pun în acord numeroasele inițiative pentru dezvoltarea în armonie a bătrânului continent. Așa se face că România contribuie la această inițiativă cu propriul său proiect intitulat „Cultură, turism şi contacte directe între oameni”, aflându-se acum în a treia etapă a derulării lui. El constă în documentarea patrimoniului cultural al țării cu scopul de a întocmi o „Carte albastră a identităţii Dunării”. După ce au investigat valorile spirituale ale minorităților din estul României, aflate pe teritoriul județului Tulcea, apoi pe cele din nord (județul Bihor), echipa de jurnaliști a radiografiat, în luna mai 2016, comunitățile din Dolj, Mehedinţi şi Caraş-Severin. Astfel, primul obiectiv din regiunea de sud-vest a Dunării, inserat în virtuala Carte a patrimoniului, l-a reprezentat Muzeul de Artă din Craiova care adăpostește lucrări ale lui Theodor Aman, Nicolae Grigorescu, Nicolae Tonitza, Ștefan Luchian, Gheorghe Petrașcu, Theodor Pallady, Ion Țuculescu, Gheorge Anghel, Dimitrie Paciurea. Desfășurând doar această listă restrânsă, cuprindem dintr-odată întregul tezaur spiritual românesc, indiferent de moștenirea etnică a personalităților sale. De departe însă, cele mai atractive opere ale Muzeului aparțin lui Constantin Brâncuși (Vitellius, Cap de fată, Cap de băiat, Fragment de tors, Domnișoara Pogany și Sărutul), care, de asemenea, sunt motiv de fală pentru toți cei care trăiesc de-a lungul Dunării și dincolo de ea. La Drobeta-Turnu Severin ne-au întâmpinat grecii pentru a ne arăta tot ce-au întreprins în acești 27 de ani de libertate în afirmarea valorilor și identității. Aflarea originii lor s-a produs… în cimitir, când prof.dr. Paula Scalcău a descifrat numele de pe crucile strămoșilor (negustori, dregători, artiști, intelectuali, mitropoliți etc.), pe a căror trudă s-a edificat în timp istoria comunității grecești severinene. Mergând înapoi pe firul istoriei și în arhive, ea a însuflețit trecutul prin cercetare și a reușit să-l aducă la aceeași masă cu secolul XXI. Astfel, în urma acestei întreprinderi, rude din România și Grecia, ale căror urme s-au pierdut în praful vremii, s-au redescoperit datorită inscripțiilor funerare. Patrimoniul din portul Severin este abundent în clădiri frumoase, cetăți, teatru, oameni, pe care Dunărea i-a modelat după chipul său. Ceva mai târziu, germanii din Orșova și Reșița, sârbii din Svinița, Dubova și Eșelnița, cehii din Eibenthal și croații din Carașova ne-au oferit stări de grație unice prin prezența, istoria și cultura lor. Sunt atât de multe de relatat, încât cele două-trei fraze ale noastre semnalează doar ca un filament frumusețea și unicitatea acestor povești. La Svinița, de pildă, Dunărea, pescuitul, tradițiile, dar mai ales smochinele au conferit o anume identitate comunei, al cărei nume, deși se traduce prin „satul dinspre vii”, a devenit faimos datorită smochinilor săi parfumați cum nici pe malurile Mediteranei nu se găsesc. Ca urmare, dulceața de fructe și Festivalul omonim au trecut demult hotarele Sviniței, ca și portul popular, dansurile, cântecele și graiul străvechi.

Cine bea apă din Dunăre…

Să nu uităm că peste 11 localități, printre care Orşova, Eşelniţa, Dubova şi Sviniţa, au fost strămutate în anii ʼ60 pe vetre noi, vechile așezări fiind acoperite de ape în urma construirii Porților de Fier. Însă oamenii – sârbi, români, cehi, germani -, după ce și-au luat mormintele și odoarele de la biserică, fotografiile și câteva cărămizi din casele părinților, și-au reeditat doar la câțiva kilometri depărtare întreaga istorie. Cine bea apă din Dunăre… nu va pleca de lângă ea.  Aici, oamenii s-au obișnuit atât de mult cu viața trăită în preajma Dunării, minelor de la Anina și Reșița, a Cheilor Nerei, Bigărului și Cernei, a Munților Semenic și Retezat, încât raiul nu poate avea decât aceste înfățișări ce seamănă ca  armonie cu ultimul cânt din Dante. Tot prin cele trei cânturi dantești au trecut și localitățile de pe malul sârbesc al Dunării, în marea lor majoritate românești, care au fost înghițite de ape și refăcute pe alte fundații. Oamenii au migrat la oraș pierzându-se în anonimatul asfalturilor și halelor industriale, dar alții au ales strămutarea. Așa a pierit un întreg patrimoniu – Ada-Kaleh – el nemaiputând fi reînviat niciodată, pentru că, deși s-a încercat o renaștere in vitro pe insula Șimian, metoda copy-paste nu a funcționat de această dată. Acum, Ada-Kaleh este un patrimoniu înscris în monografii, role de film și amintiri. Un fragment al memoriei ei ne-a fost dăruit de bătrânul Ahmet Engür din Orșova, ultimul (sau printre ultimii) supraviețuitori de pe Ada-Kaleh care, în ambianța unei cafele turcești, a povestit despre copilăria și tinerețea lui trăite pe limba de pământ de pe Dunăre. În prezent, singurul lucru de preț care i-a rămas de pe insulă este mormântul mamei sale, reînhumat pe Șimian. Povestea lui este răscolitoare, aceeași ca a tuturor celor plecați înainte de „Înecul cel mare” și care și-au sacrificat trecutul pentru viitorul monstrului hidroelectic. Despre cafea, drumurile de apă și bărci, despre iubirile de pe Ada-Kaleh, într-o altă relatare. Însă știm de la Ahmet Engür că el se învecina cu trei albanezi, negustori de bragă, halviță și înghețată, care și-au luat neveste de aici pentru că erau „mai albe și mai frumoase”.

Iisus îmbrăcat în straie românești. Învierea din Eșelnița

În muzeu, pe spatele unei fotografii care înfăţişează vechea biserică din satul Eşelniţa acoperit de fluviu, epitropul Toma Marişescu a scris: „Biserica veche, demolată în anul 1967. Mare plâns şi tânguire. S-au tras clopotele neîntrerupt trei ceasuri“. Sătenii din Eşelniţa veche, Ogradena veche, Tisoviţa şi Plavişeviţa au luat cu ei ce-au putut înainte de strămutare, iar în noua așezare au amenajat un muzeu cu icoane de la 1650 până la 1850 (în care una îl înfățișează pe pruncul Iisus în straie românești), cu cărţi de patrimoniu, o colecţie completă de Minee a Sfântului Andrei Şaguna, o colecţie de antimise etc. Muzeul reprezintă învierea Eșelniței de care oamenii sunt foarte mândri. De aceea, au mai înființat un muzeu etnografic, în care proprietarii casei, Doina și Teodor Grigore, au expus peste 1000 de obiecte de artă tradițională românească din zona Olteniei și Banatului Montan.

Colțul cel mai frumos din acest loc rupt din rai, fără a le discrimina pe altele, este acela în care s-au așezat cehii pemi din Eibenthal. Este singurul sat din lume unde nu se fură nimic, unde oamenii își lasă sacoșele și banii la poartă pentru ca șoferul de pe mașină, care trece marți, joi și sâmbătă, să le lase, pe lângă pâine, și restul de lei. Oamenii nu-și închid casele, iar poliția nu a avut niciodată de lucru pe-aici. Frumusețea oamenilor și a satului din vârful muntelui a transformat localitatea într-o destinație turistică și arie de cercetare lingvistică, datorită limbii pe care nu o mai vorbește nimeni, nici în Cehia. Însuși fostul ministru al Afacerilor Externe din Cehia și-a construit o pensiune în zonă, atras de natura locului, de aer şi de mâncare. Dar, cum spuneam, este o împietate să trecem în revistă ca din fuga trenului fiecare din aceste repere amintite aici. Ele merită imortalizate în zeci de reportaje, pentru că nici chiar o zi din viață nu se relatează doar într-o povestire ca o rețetă de mâncare. Vreau doar să amintesc că germanii din Reșița și croații din Carașova ne-au impresionat la rândul lor prin modul frumos cum și-au rânduit istoria, identitatea și biserica, momente la care vom face popas într-un articol viitor. Trebuie să pomenim un singur lucru, fundamental: regiunea Dunării din Banatul montan și al Porților de Fier a fost locuită dintotdeauna, vestigiile ei, din paleolitic și până în zilele noastre, aflându-se în biserici, muzee, limbi, case, oameni. Iar spațiul în care sunt conservate se află pe stânci, de-a lungul fluviului, în odăi răcoroase, în drumurile și potecile de munte, în lăzile cu veșminte și sertarele cu fotografii.

Dunărea. Acest Amazon al Europei adună în curgerea lui de la izvor până la vărsarea în Marea Neagră aluviuni poliforme și plurilingve ce grăiesc în aproape toate limbile străbunului continent. O mărturisire nesfârșită ce-și înscrie narațiunea în tomul început cândva de Jean Bart și continuat acum de guvernele țărilor riverane, volum care se va numi, cum altfel, Cartea albastră a identităţii culturale a Dunării. Iar noi cu toții, majoritari și minoritari, o scriem la fel de secole, dar în graiuri și grafii diferite.

Maria Dobrescu

Număr de vizualizări :2566


One Comment to “Cartea albastră a identităţii culturale a Dunării”

  1. Ioana spune:

    Ce cuvinte frumoase! Ce minunat sa iti redescoperi istoria si originile. Ce minunat sa ne aflam, inca, pe acest pamant al stramosilor nostri.

Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro