Cu modestia care stă bine oricărui poet, Violeta Craiu îşi asumă de la moto-ul din Jan Skácel, condiţia de mediator, de autor de omilie, după cum spunea şi un Tarkovski. Iată versurile din moto, ale poetului ceh Jan Skácel: „Poeţii nu inventează poemele/ Poemul e undeva, acolo, înăuntru/ De foarte, foarte mult timp, el e acolo,/ Poetul nu face decât să-l dezvăluie”… Poetul este doar atent la „dictarea” misterioasă a demonului, în acest caz o divinitate a unei altfel de Delte, intrată deja în marea literatură prin scrierile unui Panait Istrati sau Fănuş Neagu… Pe cărări de gânduri, „tainice gânduri din nicăieri”, aparent nicăieri, tărâm misterios ( „ce mister admirabil”!) al imaginarului, dându-ne, printre altele, un Neverland al zânelor şi al lui Peter Pan, Violeta Craiu, „ca într-o poveste neterminată”, „operează” cu „îndoieli, amintiri, deziluzii”, Nostalgia ca o mare zeiţă a negurilor şi a cuvintelor incandescente, luptând pentru tărâmul nimănui dintre o Lumină şi „altă lumină”!
Într-un fel, poemele de aici sunt schiţele tuturor poveştilor pe care nu le-a mai scris (pe scriitoarea Violeta Craiu am cunoscut-o la început ca prozatoare, prin romanul „Anemona”, lansat cu fast la Biblioteca V.A.Urechia cu ani în urmă, dacă nu mă lasă memoria), despre care scrie în poemul „Tăcere”, prima strofă având aparenţa unui poem-tanka: „Luminişuri irosite de soare/ peste cuvinte/ şi peste toate poveştile/ pe care nu…”
Risipind „monotoniile vieţii/ în bucurii” lirice, Violeta Craiu resuscitează un pastel metafizic aproape uitat sau mai greu de regăsit în puzderia de producţie lirică contemporană… Substanţa materialo-spaţială pe care o foloseşte, asupra căreia se poate medita blagian-băncilăscenian, este, după cum vă daţi seama din titlul volumului, Insula Mare a Brăilei… Rătăcirea este tot una metafizică sau a-fizică, pentru tot ceea ce nu s-a întâmplat, dacă vreţi, dar un zâmbet pare a-şi revendica un înger: „Pentru ceea ce nu am făcut/ speranţa zâmbeşte/ printre lacrimi şi jocuri false.” (p.11, nu voi exagera cu paginile, dar citatele sunt din cartea doamnei Violeta Craiu).
Realitatea este, într-un fel, pretext pentru a scrie despre… Inexistent, Neştiut, „mările pe care nu le-am colindat”, despre toate minunatele lucruri sau fapte care, aşa cum scriam mai sus, nu s-au întâmplat. Sunt poeme şi despre cioburi colorate, hesseniene sau nu, din „inexistente vieţi paralele”. Poemele îi sunt „stranii urcuşuri” care se alimentează din „flacăra subţire// inefabilă”, poate dor, poate suflet… Apropo, focul are vreo greutate, sau tot 21 de grame? Exagerez desigur, impresionist sau nu, dar Violeta Craiu ar fi subiect preferat pentru un Gaston Bachelard şi… reveriile Dunării şi ale Deltei sale: „Dunărea săpa adânc şi nemilos/ anafoare/ pământ şi ape şi eternităţi.”
Analiza eternităţilor, de ce n-ar fi mai multe, după fiecare univers posibil, adică plurivers, nu este posibilă fără întovărăşirea cuvintelor, deşi, într-un fel, cele ale poetei „au un trup devorat/ de neîncredere”, deşi sunt „regine ale nopţii”, „devin tot mai rare” pentru… a scrie despre singurătate, aşteptare, rătăciri, atingeri, aproape obsedante tăceri şi Tăcere. Cuvinte pentru a renaşte o lume în care hamalii dănţuiesc, dănţuiesc, vânturile aduc prafuri de şerbeturi uitate şi fine, dinspre Istanbul, vapoarele ruginesc în „neîncepute ape”, o lume în care „ceva nebunesc se naşte/ şi pătrunde tot mai adânc:/ lut, lut, lut…”
Poate este o lume promisă, după cum aflăm dintr-un „Cântec” (p.20), învecinat pe pagină cu nişte „zori viclene” care sting vise omeneşti, atât de omeneşti. Doar „echilibrul insomniilor e în derivă”!
Poezia Violetei Craiu aşteaptă, sau pare că aşteaptă, la un moment dat, mâinile de lut ale unui Omar Khayyam („iluzie rebelă/ învăluită în umbre/ te regăsesc în trupul meu de lut.”), care poate ar spulbera ameninţarea vremii când poemul nu va mai adăposti omul care mai are forţa de a visa „sub alte dimensiuni”… Patetismul, existând uneori, este asortat de miresme exotice şi, desigur, imagini florale, banalitatea spunând uneori adevăruri după care tânjim: „Dacă are vreo importanţă/ scriind chiar te iubeam…”
Asta apropo de cum iubesc uneori scriitorii. Dar astfel de texte, cum este cel de la pagina 25, te transpun în pielea de cerneală şi hârtie a celui care citeşte jurnale, nu neapărat transfigurate calofil. Sau, mai exact, artistic. Se schimbă situaţia când apar literele „legate cu fir de mătase”, dincolo de orice retorism… Alergatul printre poeme, titlu de altfel, chiar şi „schilodită de o dragoste” care deja nu mai este dragoste dacă a trecut la astfel de măsuri, are ca premiu trecerea într-un curcubeu a fiinţei umane, poate curcubeul şi omul visând concomitent teribilul ultim, adevărat ultim „Te iubesc!”
Întoarcerea (nu întotdeauna disperată, chiar dacă un text este „Cântec disperat de singurătate”) către un modernism nostalgic, dacă este într-adevăr o întoarcere, a Violetei Craiu ( „Înfrântă, mă întorc în trecut” sau… „tu veneai din trecut”), nu este, categoric, o înfrângere la propriu, ci chiar o literă de foc înscrisă prin cerneluri de somn pe inima fiinţei, prinsă de lacrimi uscate pe ziduri fragile, lacrimi căutând împietrirea pe care o capătă sau nu mântuitor (cum este în cazul în care are loc… venirea: „Când te văd venind”)…
Cuvintele Violetei Craiu au săpat adânc, chiar şi în scorbura sângelui (ca în poema „Iubirea, o culoare”), deseori găsind „Dansuri de nouri” peste „oboseala ternă a aşteptărilor”, întuneric de degete, câte un râu de stele coborâtoare…
Dar, într-adevăr, „perfecţiunea iubirii/ rămâne de nerostit”, mai ales când Dumneaei, iubirea, rămâne „între gânduri/ ca o metastază diagnosticată”… Chiar dacă, agonia, înţeleasă ca luptă, continuă, lacrimile din palme şi nu numai ele părând a fi gata pregătite pentru „marea împărtăşanie” (p.44)…
Astfel, pe la mijlocul volumului, are loc o pendulare, fără a se insista, înspre religiozitate: „las icoana să-mi umple sufletul/ de iertare”. Aceasta neînsemnând că la început Violeta Craiu s-a prezentat ca o amazoană în misiune… în ţara altor femei. Dar, pentru că aşa este în „Ultimele picături”, „versurile împletesc cuvinte care dor/ nu mai există speranţă şi nici alinare/ umbrele noastre se sting/ într-o ramă argintie/ şi doar himera din strigăt/ adoarme la marginea realului/ singurătatea este un eşafod/ soarbe ultimele picături/ din roua vieţii/ pe scaunul vechi/ doar o haină de mire.” (p.47)
Poemul care dă şi titlul volumului mai alungă senzaţia de disperare, de apăsare a condiţiei umane, dând senzaţia că mai poate exista şi detaşare, poate chiar relaxare arhetipală, chemând „cuvinte nerostite, uitate”, un erotism deloc oarecare, ce erotism poate fi astfel?, zbătându-se împreună cu amanţii „între adevăr şi tristeţe”, „sub ferestre oarbe” în prezenţa măreţiei heraclitiene a fluviului care pare să ducă muza uitucă într-o clepsidră spre amurgul fiinţei:
„Linia destinului nu mai valsează nimic.”
Un „Dor de poem” apare la pagina 55, un dor de un vers pe pagina următoare! Un înger prăbuşit, în poemul „Nu mai aştept”, un strigăt de „Ajunge!” mai apoi, însoţit de o melodie nepământeană care acoperă inima, viaţa e la un pas de colaps, ascunderea în poeme pare a fi un joc la care Violeta Craiu ştie regulile, dar este un joc periculos, devine captiva poemelor („vreau să evadez din poem”, p.62), dilemele (p.63) par a fi fără rezolvare, hoţul de vise „biciuit de versuri” vine şi pleacă, parcă mai repede şi mai rar, totul pare a sta sub semnul lui „A fost odată”, dar decorul şi personajele sunt din „Frumoasa din pădurea adormită” a Bălţii Brăilei, un regat în care domneşte o cenzură care nu este a consolării, după cum rezultă din textul „Nişte vise” (chiar dacă acolo suntem la o mare, nu ştim cât de neagră!), ci a unui somn bun frate cu un coşmar aproximativ, amintind de „Anul trecut la Marienbad”, dar în grădina lui Apollo (din „Pas de deux”, p.67) mai este doar o săgeată şi Amor pare să organizeze o licitaţie oarecare, atmosfera pare să fie, să devină obsedantă precum cea dintr-un album de Sébastien Tellier sau, propune poeta, un tablou de Braque (cine ar vrea să fie închis într-un tablou ca „Le Jour”, din 1929?), nimic nu se mai poate vinde, punctele cardinale nu mai sunt ce-au fost, rătăcirea nu mai este doar în acea baltă mitologizată, jobenul magicianului este dus şi el de Dunăre la vale, un copac al poeţilor se iveşte la sfârşitul acestei insule, poemele vor să imite viaţa, „poeţii plâng cu un ochi de cristal” (p.69), cerul pare atât de străin, apare dorinţa de a se pune trecutul într-un plic şi de a fi trimis „într-o ţară de care nici nu am auzit”, „Brăila” poetei „pare mai posomorâtă şi pustie an de an// sub piatra vulcanică/ istoria şi poezia” nu ajung la nici un armistiţiu ( „nu voi permite istoriei să se repete/ pot/ să schimb universul…”, p.86), invocarea lui Paul Verlaine este aproape inutilă, „poetul nu mai vrea nimic” (titlul poemului de la pagina 75), dar nimicul poate fi uneori atât de darnic, chiar şi cu câte o muză sau o rugăciune, cu goliciunea literelor din alfabet ( din „Poezia se scrie tulburător de încet”, p.76), cu orice poet…
Bref, de fapt, Violeta Craiu a scris un mic manual de supravieţuire (metafizică) în insula misterioasă (la fel de metafizică) a Brăilei, când „Încătuşate sunt vorbele” (textul de la 78) şi peştii nu cad, când unii mai dau cu bâta în baltă, muzele „nu mai au puterea să moară” (dar nici să inspire sau să iubească, tot mai triste şi mai năluci) şi scriu pe bărcile vechi, din care unii fac cruci pentru morminte închipuite, epitafuri precum cel din „Oare?” („Poetul ştie/ mileniile/ şi singurătatea.// N-a fost iubit!” – p.80). Damnare sau condamnare pentru dezvăluitor (nu numai al lui Skácel)?
Violeta Craiu – Versuri rătăcite în Balta Brăilei, Ed. Pim, Iaşi, 2014.
Adi George Secară
