Caligrafie peisagistică

May 6th, 2016 | By admin | Category: Cronica de carte

Versată în subtilităţile textului literar, nu doar în creaţia dezlănţuită, ca mulţi alţi poeţi, Flavia Teoc produce o scriitură sobră, elegantă şi atemporală, dar cu momente metaforice explozive ori cu gesturi simbolice puternice sau rafinate. Poezia ei este una a peisajului interior, în care nu simţurile ori intelectul dau tonul, ci emoţia şi viziunea. Volumul ”Fiord” (Editura Limes) este structurat într-un cadrilater cu grupajele ”Fiordul de sticlă”, ”Experiment la circ” şi ”Sâmbăta catifelată”. Nu putem şti la ce s-a gândit poeta când a ales acest titlu, dar ştim că fiordurile ascund intrări misterioase, lagune fragile, precum şi că se avântă în hăul mării cu energia unor dinţi ce stăruie în muşcătură până ce valurile le erodează smalţul.

Poeta începe în notă abraziv-stilistică şi cu clocoteli expresioniste: „Mă prăbuşisem pe culmea gorganului ca o dihanie cu botul de grindină” (Lejre). Peisajul închipuie o geografie a interiorităţii mitizate, fără nicio conexiune cu maşinismul contemporan: „Lumânările îşi schimbau în Kattegat corăbiile între ele” (Ploaie în Kattegat).

Treptat, lava poetică se solidifică în forme aproape geometrice şi textul devine o dictare cu tonalităţi ferme. Copenhaga apare ca o sinteză şi o decantare a celor ştiute despre, nu văzute în oraş: „Străinul e fiinţa persecutată a cărei trecere/ Prin geometria oraşului dislocă o cantitate infimă/ De aer”. Descriptivismul este cvasi-anulat, cum e şi confesiunea. Fără să recurgă la referinţe culturale, această poezie este profund intelectuală. Sfâşierea, tăieturile şi înfigerea persistă ca acţiuni revelatorii, cu atât mai poetice cu cât tonul poetizării se calmează şi se descarcă de stilistica protuberantă: „Cu precizie chirurgicală/ Zâmbetul tău/ Deschide o copcă/ In ceaţa dimineţii” (Zori).

Pe lângă aceste bijuterii minione, există şi pandantive de ceremonie, în care poeta dovedeşte că poate ţine sub control imaginaţia, construind structuri elegante şi minuţioase. Ordinea şi haosul, palpabilul şi abstractul se întrepătrund fluent. Prin sertarele cu „agrafe şi ceasuri” făptura meditativă îşi face loc cu unghiile „în geometria lor inutilă” (Uranienborg).

Nu toate poemele sunt capabile să poarte însemnate încărcături simbolice ori melancolii sfâşietoare (sau ambele), dar multe dintre ele sunt adevărate fântâni către alte dimensiuni. Cerboaica compune un portret neînfricat unui eu feminin apăsat de neştiute maladii: „Era vară uscată boli sufleteşti se-agăţau/ De hainele mele/ Le desfăceau cu săbiile prelungi ale frasinilor/ Vedeam duhuri vrăbii împletite în aţele rochiei”. Vechi fiind ingredientele poemului, moderne sunt tăieturile de vers şi juxtapunerile de realităţi.

Cum spuneam, rareori răzbate în texte imaginea vreunui obiect tehnic şi atunci devine un suport pentru înţelesuri paratehnice, ca un vapor scufundat ce ajunge vizuină fiinţelor subacvatice: „Fiordul meu s-a rupt dintr-un alt fiord,/ In ploaia care netezeşte toate curburile/ Şi insulele se ciocnesc între ele.// Aici autobuzele înaintează drept/ Tăind noaptea cauciucată cu farurile lor albastre/ Acolo te prinde răul de mare numai gândindu-te/ La atâta întuneric” (Primul pescar).

Pe lângă fineţurile aproape prerafaelite, sunt şi versuri ghilotină, care echilibrează fericit formulările perifrastice: „Grădina se deschidea ca o taină fata luă satârul şi o sparse” (In grădină). Acţiunea ciobirii perfecţiunii este nichitiană, cum ştim. La Flavia Teoc, însă, în pofida multelor tensiuni, ritmurile exterioare, cel puţin, îşi regăsesc constant simetria: „Furnicile roşii tăiau cifre şi litere pe pereţi. Era la echinocţiu/ Cerul făcea o gimnastică liniştită umflând şi dezumflând norii” (Vitraliu). Dezordinile încrâncenate şi sublimarea în geometrie ori în stări paradisiace se intercalează, iar acest meşteşug face bine artei, pentru că o salvează atât de afectarea profunzimii, cât şi de superficialităţile jubilaţiei. Pe lângă caligrafia fără cusur a trăirilor reflectate în peisaje, se face simţit tot timpul un firesc al existării. Acest bun-gust deloc leşinat şi tern cum e la unii minimalişti, se menţine până şi în versurile axiomatice: „Vara e respiraţia electrică prin care ciripesc/ Fără să fiu pasăre” (Mai).

Reuşitele vin în ordinea fineţurilor de acuarelă şi a cvasi-sinesteziilor care smulg din cotidian simţurile noastre tocite: „Imi plăcea să trag cu urechea/ La felul tăcut în care mă bronzam” (Troia). Acestea nu apar foarte des, poeta preferând vârtejurile cu reverberaţii simbolice – mari aglomerări turbionare ce pot fi o marcă a unei ramuri a poeziei feminine; adevărate vântoase ce se liniştesc uneori în ţurţuri cristalini cu clinchet divin. De altfel, poeta şi previne cu privire la abordarea poeziei: „Nu citiţi poemul transparent de la prima zvâcnire/ Logica lui o va lua înaintea sunetelor/ Şi cuvintele lăsate la voia întâmplării se vor întoarce împotriva/ voastră precum cristalizarea semantică a unui blestem îndepărtat” (Toate intenţiile). Aşadar, grijă la aluzii, muzicalităţi şi nuanţe. Flavia Teoc pare o răstrăneapoată a poetului Parmenide, cel care scria despre elemente şi adora neînţelesurile.

Felix NICOLAU

vizualizari: 836


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro