„Săptămâna Patimilor, epilogul postului mare. Postul mare, prilej de curăţie trupească şi sufletească pentru Înviere. În ziua de Florii, seara, încep deniile.În seri liniştite, cu-n cer cenuşiu, în adierea răcoroasă a vântului de desmorţire primăvăratecă, unit c-o aprinsă sete de viaţă ce cuprinde ca prin farmec întreaga fire, în îngânarea zilei cu noaptea, clopotele a mii de biserici de pe cuprinsuri îndepărtate vor suna deodată, în soboare lungi, ca nişte puternice trâmbiţe de mobilizare, vestea pătimirii Fiului lui Dumnezeu, despre care ne vorbeşte Cartea Sfântă.
Ele vestesc trezirea conştiinţei creştineşti şi trebuinţa unei reculegeri sufleteşti în această Săptămână Sfântă de post, când ne amintim de patimile Domnului, al căruia Har a luminat noroadele şi al căruia cuvânt a străbătut veacurile de a ajuns până la noi curat şi neschimbat.
Şi ce frumoase amintiri trezesc în sufletele noastre, aceste seri de denii din Săptămâna Patimilor!… Ele alcătuiesc un strat de flori în grădina copilăriei noastre, când sentimentul religios creştea în sufletele noastre la lumina slabă a candelelor colorate, la auzul frumoaselor şi armonioaselor cântări, cu: IATĂ, MIRELE VINE! şi CĂMAŞA TA, MÂNTUITORULE!.
În acest întuneric tainic prin care se încrucişau săgeţile de lumină de la mucurile de lumânări, noi băteam mătănii pe lespezile de piatră, lipeam fruntea de ele şi ne rugam pentru minte, pace şi belşug, aşa cum ne învăţase mama acasă – din curăţenia şi frăgezimea sufletului nostru de copil…Dar, acele vremuri fericite pentru noi, au trecut şi, nu ne-a rămas decât doar amintirea lor scumpă pe care deniile de acum au darul să ne-o împrospăteze.
Săptămâna Patimilor ne aminteşte prin slujbele ce se fac în biserică, şi bucăţile din Evanghelie ce se citesc la denii, chinurile suferite pentru neamul omenesc de Acela, pe care nimeni niciodată nu l-a putut vădi de păcat. De 2000 de ani creştinătatea îşi aminteşte de suferinţele sale – în această săptămână, mai ales – fără însă ca să se fi putut pătrunde pe deplin de sublimitatea învăţăturilor sale pe care în practică atâţia de puţini le pun!
Trădare pentru 30 de arginţi! Judecată nedreaptă şi condamnare la moarte… Scuipări, palme, loviri, huiduieli, adăpat cu fiere, cunună de spini, sceptru de trestie şi, peste toate, povara crucii pe drumul greu al Golgotei.
Spre locul osândirii îl conduceau acei care, cu câteva zile înainte îl întâmpinară cu stâlpări în Ierusalim şi care i-au aşternut veşmânt, strigându-i: OSANA! Pe locul Căpăţânei răstignit între doi tâlhari şi după moarte străpuns cu suliţa!… Nimeni şi niciodată n-a îndurat un chin mai groaznic decât al Mântuitorului.
Spre Golgota suferinţii unde s-a ispăşit străvechiul păcat prin vărsarea pe cruce a sângelui nevinovat, să privim din nou cu toţii, astăzi, în această Săptămână a patimilor. Atâţia dintre creştinii de acum se aseamănă cu Iuda vânzătorul! Câţi nu sufăr de iubirea de argint? Câţi nu dau sărutări înşelătoare diavoleşti? Câţi nu împart veşmintele celui drept şi sărac? Câţi creştini nu s-au certat cu morala şi poruncile Bisericii? Câţi nu dispreţuiesc cele sfinte?
Încătuşaţi de patimi şi plăceri, cu gândul numai la cele ale trupului, ridicaţi-vă pleoapele obosite şi priviţi sus, pe deasupra Golgotei, unde s-a pecetluit pentru totdeauna de către Fiul Omului, păcatul, nedreptatea şi minciuna! Înfrânaţi-vă, pocăiţi-vă, iertaţi-vă, iubiţi-vă şi nu dispreţuiţi jertfa răscumărării Domnului Hristos! Aţipească măcar acum păcatele şi poftele în această Săptămână a Patimilor! În noaptea vieţii sclipirile de lumină într-un suflet sbuciumat sunt adevărate binefaceri”.1
1. Neculai V. Hodoroabă – Săptămâna Patimilor („Opinia”, joi, 1 aprilie 1926, p. 1, 3)
Preot iconom Neculai V. Hodoroabă (Hânţeşti-Dorohoi, 17 februarie 1888 – 6 ianuarie 1949, Bucureşti) a fost paroh la Biserica „Sf. „Atanasie şi Chiril” din Iaşi. La sfârşitul activităţii de preot militar confesor – în timpul Primului Război Mondial – , la Regimentul 69 Infanterie şi Brigăda a X-a Artilerie, se va retrage la vatră cu gradul de căpitan asimilat. Lucrarea sa, Din Războiul de Reîntregire. Note şi impresii de campanie: 1916-1918 (Bucureşti, 1923), va fi premiată de Academia Română şi de Societatea Scriitorilor Români. A deţinut mai multe funcţii ierarhice în cadrul Mitropoliei Moldovei şi Sucevei.
Cei care l-au cunoscut (rude sau prieteni), rog pe această cale, să ofere relaţii despre partea finală a vieţii acestui preot, deopotrivă, scriitor şi jurnalist, un patriot, iubitor de neam şi ţară, pentru a aduce completări la monografia ce i-a fost dedicată (şi care va fi publicată, în curând).
Cu recunoştinţă, Livia Ciupercă
