Luminița Amarie lansează “Cărbune de fum”

mart. 31st, 2016 | By | Category: Agenda de carte

Sâmbătă, 2 aprilie 2016, de la ora 15.00, în Music Pub din Suceava (str. Mihai Viteazu nr. 48) va avea loc lansarea volumului “Cărbune de fum” al poetei Luminița Amarie. Apărut în 2015, la editura Brumar din Timișoara, volumul va fi prezentat de Ana-Manon Pițu și Florin Dan Prodan.

Luminița Amarie s-a născut la 20 ianuarie 1987 în Dorohoi și a copilărit în comuna Ibănești. Locuiește la Londra. A publicat patru volume de poezie: Lacrimile, dinții albi ai durerii și Chintesența de a fi la editura Eminescu, Fericirile care Dor, editura Blumenthal și Cărbune de fum, editura Brumar. Poemele sale au apărut în revistele Convorbiri Literare, Luceafărul, Conta, Hyperion, Sintagme Literare, Oglinda Literară, Litere, Arca, Urmuz, Bucovina literară.

“Luminița Amarie se lasă în voia tradiției trubadurilor și truverilor, ce evocau sentimentul ca pretext poetic, dând muzicalitate unor trăiri ce se propagă în ritm de baladă. Nu de puține ori, versurile Luminiței Amarie amintesc mâhnirea superioară  a sonetelor shakespeariene; acea nedomolită tristețe creativă ce se privește în oglinzi imaginare “ (Traian T. Coșovei).

lumina mâinilor

nu credeam că va sosi momentul acesta

ieșirea mea din scenă, tăcerea ta monahală.

toate niște acte ratate

târzii și iluzorii.

îmi amintesc cu frică

locul din care n-am putut să mă rup

o groapă din care nimic nu crește

loc blestemat de îngerii nordului meu.

realizez abia acum că nu mi-am plâns

morții în liniște

aș fi putut iubi, da, aș fi putut și eu să fiu

o femeie fericită

doamne, cât de tristă este ziua aceasta…

cer să pleci și te implor să rămâi – scriu tăcut.

nu credeam că va veni momentul acesta.

scriu despre iubire și literele mele devin cruci.

***

prima oară când am descoperit moartea

aveam 6 ani și am crezut că e o sărbătoare.

a doua oară aveam 13 ani

abia devenisem sânge pământului

copila din mine adormise

femeia nu știa gesturile trecătorilor

cu o privire castă mi-am luat rămas bun.

pesemne că trebuia să plâng în fața tuturor

eu însă pe ascuns

am mers în spatele casei și am ars bucăți de lumânări

culese de pe marginea sicriului.

am ars lumânări în pământ

până unghiile mi-au devenit cenușii.

m-au găsit dormind și nu au înțeles nimic.

a treia oară moartea a venit în liniște

m-a privit în ochi, m-a mângâiat.

am implorat-o să nu mă lase singură;

ea a zâmbit și mi-a spus că nu mă vrea.

biografie

sunt viață. sunt eu.

un om cu privire. o simbioză a simțurilor.

un răcnet, tandră iluzie. sunt singurătatea,

sunt tot ce nu pot spune.

realizez acest lucru când îmi privesc mâinile.

mă privesc în oglindă doar noaptea.

fără să mă uit la ceas mă întreb de ce e atât de târziu.

mă pot îndrăgosti, dar nu am iubit niciodată.

când mă privește el

simt cum trece prin mine și fug.

îmi împart tăcerea cu pereții.

cu acest poem pe care

îl scriu și mă gândesc la cât de mult

am vrut să mă îmbrățișeze sălbăticia ochilor lui.

acum îmi spun că visul de aseară a însemnat această durere

ce îmi împovărează privirea

cu o tristețe nemărginit de curată.

nu ascund nimic.

aștept o ploaie de toamnă, iertarea pietrelor și uitarea.

uitarea care nu vine. uitarea care nu iartă. uitarea,

această mult cerșită alinare ce recunoaște iubirea,

adevărul și nu vine în noi.

sunt o ființă, iată. inima mea bate și picioarele mele

ascultă de ea.

pot să beau apă și să gust pământul.

pot să fiu tot ce îmi imaginez. cântecul meu ajunge acolo

unde văile păzesc castitatea verdelui.

mistreții cunosc singurătatea dealurilor de unde m-am rupt.

un doliu alb încoronează casa noastră.

de-aș ști până unde duce drumul acesta…

de-aș ști, ți-aș scrie și eu o scrisoare despre omul

ce poartă crucea altcuiva.

am rămas singură privindu-mi urmele.

să vină moartea întâi

bărbatul acesta este foarte trist

numai eu îl pot vedea

în fiecare noapte citește aceeași scrisoare

bea din același pahar

deschide aceeași fereastră

apoi uită de timp

pesemne că iubește aceeași femeie

numai mie mi se poate destăinui

numai eu îi văd rănile și îi știu căile sângelui

este singur

singur și foarte departe de ziduri

uneori privește în gol

alteori în ochii străinilor ca și cum ar vedea în ei lumina aceea

pe care toți o

căutăm așteptăm iubim și ucidem

are mâinile frumoase și triste

știe că iubirea nu vine din această fericire

strălucitoare și grea

noroioasă și blândă

care plutește prin lume

iubirea se naște abia atunci când moare tot

iar el, el a murit demult.

Număr de vizualizări :903


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro