Lume arhaică, lume modernă. Revelații ale prozei lui Ioan Cărmăzan

Mar 31st, 2016 | By admin | Category: Cronica de carte

În categoria cărților care spun multe, inclusiv arată la un mod autentic, literar vorbind, imaginea – parodiată sau nu – a realității, se înscrie ”Mica Țiganiadă” (cu o postfață de Gheorghe Jurma, Reșița, Editura Timpul, 1998, 184 p. și ilustrațiile remarcabilului Ștefan Câlția). E o carte antinomică, la urma-urmei, dar ea evocă, între aparițiile editoriale din acei ani, virginalul. Fiindcă, mai ales, dacă realitatea ar fi o formă idilizată a utopiei, până și în paradisul de neatins atâtea neliniști ale ființei, vibrând în priza tuturor voluptăților, s-ar întâmpla maculări ale ordinii firescului.


Excepțional priseur al realismului, regizor pe care l-a urmărit peste tot „ghinionul” iscat de invidia profesională într-o promoție altminteri fastă a genului la noi, Ioan Cărmăzan, autorul acestor proze de cadențe fals-clasicizante știa de mult că ora universalității nu vine așa, nitam-nisam, că radiografia critică a vremurilor în care trăim iradiază entuziasm humoral cât cuprinde și generează discursul și confesiunea pigmentărilor epice în jucatul histrionism al efervescențelor cotidianului. De aceea e un țipăt existențial în toate povestirile cărții și (tot de aceea) intuim strategia unui roman de dispensă conotată ca rectificare la o realitate mult prea concavă în gravaminele ei ca să fie segmentată într-un manierism-hibrid, ca al textualiștilor, într-un edificiu fără frontispiciu. O comuniune directă a povestitorului cu personajele sale, o rețetă comună de raportare la ritualul idealităților convenționale se întâmplă, deci, într-un ciudat anotimp al frivolităților narative. Îi este dată (ca și nouă) autorului o societate epicureică, așezată de un timp în urma sau înlocuind absența perspectivei și totuși nu chiar așa de ușor de deformat numai cu delirul în vrie al simțurilor contemplativului dacă nu ai și chemare (iarăși literar vorbind). Cărmăzan nu și-a supus scrisul (și nici filmele) nici unei dogme. A manifestat o receptivitate sensibilizată față de destinele oamenilor care i-au populat existența, a știut să scoată proză redutabilă până și din tăcerea germinatoare a eroilor discreți, neinteresați de fascinația verticalului, mulțumiți de ei și de calendarul vieții lor. Arta tatuajului pare o confesiune abia șoptită dar proza aceasta nu e o efemeridă, ea dă târcoale revelației atâtor convertiri la care suntem supuși, uneori în spațiul aceleiași zile. Gyula din tinerețe se prosternează pentru Estera  în fața unei revelații neștiute. Dar ea, de fapt, nu e plăcerea, nu e nici bucuria tatuajului plasat în zona cea mai teribilistă a trupului pentru un bărbat, este tristețea, jocul secund al întâmplărilor vieții de zi cu zi, pe care o purtăm în noi, e spectacolul dintotdeauna ascuns de cortina pictată a bucuriei, ajunge doar să tragă cineva cortina și certitudinea eliberării devine stigmatul. Din acest motiv ezitările, fuga de memorie asigură transferul irecuperabil din existența asumată în existența mimată și toate seamănă cu un suicid anunțat, omul este câteodată eroul sintagmei obscure.

Proza lui Ioan Cărmăzan e rezultatul unei resorbții directe a realului, realul nu e  retușat cu emfaza fotografului bântuit de candori și nici pictat cu edulcorările celui caligrafiind vetustețea unei firme. În povestirile cărții avem un real vidat de retorisme, semnificant în toate ale lui ca un protest virulent față cu voința de supraviețuire a individului și a colectivității. Mai lirică ni se pare Câmpia Pâinii, cu revizitarea istoriei, în insertul final, teren ușor de sentimentalizat, memoria imună e, însă, o cortină zdrențuită chiar dacă pe aici nu pătrunde încă vântul mistificației livrești. Dar nici nu avem o imagine parodiată a realității. Asta pentru că ironia mustește de peste tot, din fraza naratorului și din încrâncenarea  eroilor (Doru, „născut pe câmp, la seceriș” și tatăl lui, ciudatul Mihai, cu o biografie protectivă de „ilegalist” și alta idilizată). Iar vocea povestitorului e așezată în magma textului ca o mască de apă, eul auctorial vrea să tăinuiască punctul vulnerabil, infirmitatea lumii în absența memoriei care este blazonul. Frenezia dionisiacă a vieții se resimte în fiecare din paginile cărții, între sonorități găunoase și intervertiri de planuri, deghizamente ornate cu viață, vanități și himere, acțiuni blamabile și alte demistificări, mituri ale cotidianului susurând în proză ca niște răni încă necicatrizate. Unii eroi sunt „devoratori” sartrieni ai propriului protagoneism într-o lume suspendată în tragic. Tâlva ferigii e o adăstare în mitul „culiselor” existenței. Și numai monstrul dramei cotidianului sfărâmă cătușele mitului, eul narator/narativ fiind, aici, chiar în miezul poveștii, un fanatic al realismului „eternizat” în metafora tragicului. Tinerețe fără bătrânețe este un reportaj fetișizând tonalitatea solemn-oraculară a omului așezat, eliadesc, „între timpuri”. Un vector eliptic se pliază ca o paralaxă peste geometria discursului epic, în timpul perimat stă ascuns elogiul vieții. Dar vraja spiritului dionisiac o regăsim, puternică în toate nuanțele ei, în dialectica particulară a prozelor pe care intuițiile eului ni le livrează ca posibile scenarii de film. O cristalină aplicație bergsoniană este această profundă Pământul și cerul, cu personaje (Buru-tatăl, Monoson-fiul, Rozalia) ușor comutabile

în lirismul cogitativ al baladei unde un adversar real, dragostea, e contrapus altui adversar, idealist-agnostic, fatalitatea. Eroul pleacă din el însuși (Blaga și Ernest Bernea) dar nici o fidelitate nu poate răsplăti credința. Istoria și prezentul sunt genericul unor rectitudini ca într-o vânătoare inițiatică. Dar inițierea e începutul exilului omului, între „pământ și cer”. Lirică, provocând o răsturnare neașteptată în spațiul ordinii clasice a scenariilor filmice (autorul fiind, într-un fel, anticipatorul „fenomenului românesc” al genului, astăzi, foarte mulți din mai tinerii noștri regizori multilaureați reușind ca și cum i-ar re-vizita lui Ioan Cărmăzan filmele de dinaintea lui 1990) este În fiecare zi Dumnezeu ne sărută pe gură. Spectacolul epic e construit între memorie și uitare, viața și moartea, pușcăria și libertatea suspendând iar nu uzurpând metafora deșertăciunii. În Pe vremea când noi toți eram Ceaușescu suportul afectiv este eminamente umoristic. Dar textul nu supraviețuiește în ironie și epicitatea își arată chipul grațios în acest paradis pe care-l edifică El și Ea, ei și lumea, refulați inoculați pentru totdeauna cu virusul poveștii în poveste, imperativul fanteziei fiind și aici copleșitor iar perfuzia de absurd kafkian într-o lume anapoda deschide alte înțelesuri pentru o proză sensibil-gravă chiar și în stranietatea sa humoral-anteică.

Proza lui Ioan Cărmăzan aduce foarte multe surprize de structură, însăilând atitudini și nevroze, alăturând într-un mimat mojar apocaliptic elemente ale destrămărilor noastre zilnice, lumini și umbre, aritmetica sentimentelor și masca idilică, toate aduse în prim-plan, pe o scenă aglomerată unde explozii de realism și momente de insolit ceremonial orfic amestecat cu violente dezarticulări suprarealiste definesc un autor original în legătură cu care ar trebui să aibă mari emoții alcătuitorii de podiumuri false în lumea literară de la noi și ar trebui să fie tot mai neliniștiți criticii de casă diriguitori ai falselor clasamente, cu câștigători deciși înainte de a începe turnirul. Măria este o operă de gesticulație ritualică evidentă, subiectul femeii care „a mers să moară printre bărbați și jucând jocul de-a bărbatul” fiind unul de substanțializare  a unei teme întâlnită și la alți autori. Dar la Ioan Cărmăzan subiectul capătă o turnură înverșunată, precum în fața unui pericol leviatanic, eroina și ceilalți trăiesc nădejdile unui serafism previzibil, persistă un pesimism vagant și, lucru interesant, eroii par să fie „oaspeți” ai lumii în care s-au născut și în care trăiesc. Milica e o povestire amplă în care construcția realului epic e urmată de re-construcție. Raportarea la realitate e mai degrabă intuitivă, strategiile eului auctorial experimentând cu succes colocvialul polifonic. Aici, lumea indivizilor e modelul moral și arhetipul dar tema eroului-personaj e numai extrapolarea obsesionalului. Textul curge „pe nerăsuflate”, sunt arhaități și subdialect pe lângă epicul de prospețime, alert și supus meticulozității eului scriptor, atent la glisările de clivaj temporal, colocvial-dialogal, la a reda artistic-estetic, literar actele trăite individual de aceste personaje ale sale. Epicul este abundent, intarsiat pe corpusul poveștii brodate ca semn al revoltei în impasul generalității, al neantului. Bine construită e și Tăcerea, sunt destule resorturi metafizice în construcția textului acestuia, prozatorul izbutește, ca un bun psiho-caracterolog o structură interiorizantă retractilă într-un personaj care supraviețuiește în propria pecete idiomatică iar locul, Beharea (apare peste tot, aproape în povestirile lui Ioan Cărmăzan) e reprodus cu voluptate narativă, un început și sfârșit al lumii, între firesc și nefiresc, spațiu defulant și perimetru uneori prohibit, cel mai adesea configurativ ca emblema unei entități pentru care povestea are avers și revers. Minunat scrisă, cu o dozare maximă a lucidității naratorului asupra nuanțelor, într-o descendență manierist-barocă a mijloacelor stilistice, e povestirea Pătru și Pavel unde o feminină, Rozica, supusă virtuozității narative a autorului, cum mai subliniam, arată un personaj mai mult decât introspectiv între o viață scâlciată de eșecuri și angoasa existențială ispitind un subconștient al abandonurilor. Lumea „normală” e dezarmant de sadică față cu astfel de sălășluitori efemeride iar parantezele eului auctorial, dincolo de a lămuri cu adevărat că ne aflăm în preajma unuia din autenticii noștri prozatori postbelici, arată că și registrul parabolei, fluidul epic, poate substitui tema mult revizitată a labirintului.

Proza lui Ioan Cărmăzan oferă la un mod original o imagine antologică a lumii și oamenilor. Fantezia poate fi miza jocului dar discursul narativ, departe de senzaționalita textualistă, se mișcă dezinvolt între „anotimpurile istoriei”, trecutul devine prezent continuu iar prezentul se transformă în melancolie schizoidă a unui trecut al seducțiilor tematice. Sunt de notat și destule nonconformisme, melanjul oniric-utopic face o bună reclamă epicului maculat de activitate „zgomotoasă”, de forfotă și vitalități, de caustic și subversiv, realism avortat în clepsidra torturii deconstructiviste și proză șarjată pe prioritatea vieții. Uneori, această „lume arhaică” în care „explodează simțurile”, cum notează Gheorghe Jurma în postfață, e re-vitalizată subit, e încastrată în actualitatea devoratoare, înghițită de aceasta, confiscată de-a dreptul. Sindromul acestui ciudat prezenteism e depistabil în „romanul tehnic” (asta e, curios foarte, sub-intitulația) Degetul în nas. Evenimentele, clasate ori neclasate, reale ori visate intempestiv, stări dominante, oricum, în economia textului, sunt actele dramei într-un spectacol unde li s-au dat foc lozincilor, toată lumea își consumă zvârcolirile într-un timp al tuturor și într-un loc mereu demolat și mereu refăcut, apocalipsă și facere/re-facere concentrând inocențele lumii și spaimele ei, eroii fanatismelor de zi cu zi și personajele aceleiași obsesii, marii obsesii, par să-și glorifice un singur deziderat, supraviețuirea: Antonie Popescu dar și Arhipal și Despina, Pepi și Dorina, Joseph Wolla, John Ittu. Lume demonizată și lume doar abulică în intemperanțe, de-convenționalizată dar schimonosită, biografii autozeflemisindu-se masochist; și caligrafia, impecabilă, a unei narațiuni de un pitoresc suculent, un text cu realitatea re-branșată la istorie și deopotrivă la actualitate, cu implicare afectivă și eroi perseverând într-o oralitate ce-i augmentează ca veritabile eșantioane ale convertirilor și reconvertirilor caracterologice. Un aproape la fel de „grațios” scenariu dedică previzibilului și freneziei poveștii chiar proza care dă și titlul cărții. Calpul și idila sunt luate la refec, melancolia e tăvălită și luată în captivitate de ireverența cronicarului ironist sadea, neverosimilul devine verosimil și toți se mișcă și toți se prind de realul marilor derive, nu=i scapă nici o revărsare, nici un vis, nici o paradigmă, toată lumea trăiește stările tranzitoriului și fiecare crede, nu doar nea Gigi sau Adela, Marinuș sau Victor, sau Teo, că poate decoda vânzoleala aceasta la care participă cu aplomb și care se numește destin.

Mica Țiganiadă e o carte importantă pentru evoluțiile prozei postbelice românești.

Ionel BOTA

vizualizari: 848


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro