Angela Baciu lansează ”4 zile cu nora”, la Librăria Humanitas Kretzulescu

feb. 1st, 2016 | By | Category: Agenda de carte

Vineri, 12 februarie 2016, ora 18.30, la Librăria Humanitas Kretzulescu (Calea Victoriei, Nr.45, București), va avea loc lansarea cărții ”4 zile cu nora”, de Angela Baciu. Cartea a apărut la Editura Charmides. Invitați: Nora Iuga, Daniel Cristea-Enache, Marin Mălaicu Hondrari, Tudorel Urian.

Cartea “4 zile cu nora”, o formulă tip proză-interviu este dedicată de autoare scriitoarei Nora Iuga, cu ocazia împlinirii vârstei de 85 ani.

Afiș realizat de: Adquest Image

Partener media: LITERATURA de AZI

Intrarea liberă!

***

„…Nu mai vreau decât să scriu. Când scriu… mănânc, când scriu… dansez, fumez, beau vodcă, fac dragoste, urc pe Caraiman, mă dau în Riesenrad, în Prater la Viena, dau mâna cu Regele Mihai… Nu mai vreau decât să scriu, fiindcă timpul s-a făcut scurt şi nici nu mai curge în mine, curge pe lângă mine…”

“…Bunica mea, adică mama mamei mele, s-a născut în acest oraş, împreună cu surorile ei, deci… străbunica mea, pe nume Chiriachiţa, era gălăţeancă. De fapt, era bulgăroaică, măritată cu un grec pe care îl chema Dumitro Daniol. Ce amintiri mi-ai răscolit, dragă Angela, credeam că le-am uitat… Bunica mea, Eufrosina Cornelia, avea două surori: pe tanti Marie şi pe tanti Irina, se spune că erau foarte frumoase. S-au măritat repede şi au avut copii; fetiţa Irinei avea un nume neobişnuit pentru vremurile de azi: Saviana. A murit de tuberculoză. Nu o ştiam decât dintr-o poză, parcă era o arătare din altă lume, o plăsmuire… Pozele astea vechi mi-au trezit încă din copilărie un fel de nostalgie, o stare pe care nu mi-o explicam pe atunci… şi mai erau şi poveştile Eufrosinei Cornelia, amorul ei cu un căpitan de vapor, care-i cânta „La Paloma”. Cred că la începutul secolului XX se iubea altfel decât azi… Când mama mare împlinise deja 60 de ani, de câte ori auzea la radio „La Paloma” lăcrima. Iertaţi-mi acest scurt interludiu, dar vroiam să vă arăt dumneavoastră celor de acum, cât kitsch se ascunde în romantism… şi ce mult îi datorează uneori un artist acestui kitsch romantic…”

“Prima dată am fost la Berlin cu Nino, amintirile pălesc, dar rămân. Nino al meu nu mai este – îi spuneam Nino de la Almosnino, ceea ce în spaniolă ar putea însemna intr-o traducere aproximativă, „copilul sufletului”, poate i se şi potrivea intr-un fel. Era un om foarte bun şi blând şi un mare poet. Poeţii de azi l-au redescoperit. Ceea ce e o raritate. Din păcate, a murit tânăr, avea doar 58 de ani. Au fost momente când aş fi vrut să fie şi Tiberiu cu noi, să comentăm impreună meciurile Herthei Berlin, cum comentam în trei altădată meciurile Rapidului.”

“Cred… în munţi – pentru mine munţii sunt zeii la care mă închin – dar, sigur, fiecare are credinţa lui, unul poate să aibă o credinţă păgână, şi credinţa mea e mai aproape de păgânism. Mi l-aş putea reprezenta pe Dumnezeu în soare, ca faraonul Akhenaton, singurul bărbat care mă atrage dincolo de orice cunoaştere.”

“Când vrei să defineşti poezia totul începe „volens nolens” să semene cu visul, să scrii ca în vis, să laşi poezia să curgă de la sine ca şi cum ţi-ar fi dictată „de o străină gură”. Spuneam că a fost o perioadă de neuitat, i-am cunoscut pe acei poeţi inegalabili: Mazilescu, Dimov, Turcea, din păcate au murit toţi şi au fost uitaţi repede. Mă gândesc, iată şi la Ivănceanu care plecase ulterior la Viena, am aflat de curând că a murit şi el acum câţiva ani, un poet excepţional, ştiam nişte versuri de ale lui, să-mi aduc aminte: „Heleno, n-am avut onoarea/ cu sânii tăi să mă-ntalnesc/ pe buză nu-mi pocneşte sarea/ din ochiul tău împărătesc/ şi părul galben ca un galben/ părul albastru părul roşu… .” am uitat (râde) ce să fac, ne uităm versurile că şi oamenii se uită… şi când te gândeşti că toţi erau cu cel puţin zece ani mai tineri decât mine…”

“Între 5 şi 6 ani am trăit intr-o dictatură acerbă (vorbesc acum de anii 1936 – 1937) o perioadă pe care n-o pot uita şi nu vorbesc de România. Eram în turneu cu părinţii în Germania, Hitler venise la putere. Era un regim de mari privaţiuni. Alimentele se dădeau pe cartelă… trecătorii nemţi care mă vedeau pe stradă, mă ciupeau cu simpatie de obraz şi mă întrebau: eşti evreică sau ţigancă? Dar, intr-o noapte, a trebuit să fugim cu o maşină neagră până la gară, fiind urmăriţi. Nici până azi n-am aflat ce se întâmplase în noaptea aceea…”

”Eram tânără, aveam 29 de ani, era prin 1960 primăvara, început de aprilie. Parcă a fost ieri. Cred că era chiar în 13 (!) pentru că peste zece zile a fost Sf.Gheorghe, ziua lui şi ne-am permis să bem un vin la o cârciumă în „Tei”, acolo locuiam eu. Ne cunoscuserăm la o şedinţă de cenaclu, la Casa de Cultură „Magda Isanos”. L-am ascultat citind, mi-a plăcut mult poezia lui, scria altfel decât se scria la noi pe atunci… citise poezie spaniolă şi sud americană. Chiar era sefard de adevăratelea! Îl adora pe Federico Garcia Lorca, citea mult, îi plăceau filozofii antici şi lucra pe un şantier de construcţii. Dumnezeule, era atât de sărac!…Un tânăr smead, palid, foarte slab, o faţă foarte prelungă, semăna cu personajele lui El Greco sau cu Gauguin. În crîşme ţiganii ne chemau la masa lor. Îi spuneau „Don Pictor”. Lucra, cum spuneam, pe un şantier ca salahor. Pentru că tatăl lui fusese director la Telefoane, să fi fost prin 1956, făcuse şi 2 ani de puşcărie fiindcă ar fi trădat, chipurile, secretul de stat. Nino a fost dat afară din facultate, înaintea examenului de diplomă… a fost un „coup de foudre”, o atracţie instantanee. Parcă eram în Lady Chatterley: eu, Doamna şi el, Pădurarul. Din momentul în care ne-am cunoscut, ne vedeam în fiecare zi, de obicei ne întâlneam seara. La aproape o săptămână s-a mutat la mine. Legătura mea cu Nino s-a bazat mai mult pe simţuri şi intuiţie, culmea, mai puţin pe cuvinte, el era un om foarte tăcut. Totdeauna am iubit numai ce-i neobişnuit! Şi el era din categoria neasemănătorilor. Nu avea prieteni, cum nici eu nu prea aveam, eram destul de retraşi, însă ne aveam unul pe celălalt şi ne ajungeam….Nici măcar radio nu aveam, n-aveam nimic. Mergeam uneori pe Str.Inginerilor unde era un difuzor în piaţă şi ascultam acolo muzică, aveam noroc să ascultăm mai mult Prokopiev şi Haciaturian decât muzică populară românească. La scurt timp, chiar după un an de zile am rămas însărcinată, niciodată nu am trăit o fericire mai mare! Închipuiește-ţi, ne-am cumpărat cel mai ieftin aparat de radio. Dansam zilnic singuri în camera noastră, până în ziua când m-am internat să nasc. Mă gândesc că poate de asta am făcut un balerin. Nu ne-am gândit nici o clipă că n-o să avem ce să-i dăm de mâncare copilului. În viaţa noastră nu ne-am făcut niciodată calcule. Cât a trăit el am fost săraci tot timpul şi tot timpul fericiţi, fiindcă nu ne-a interesat situaţia materială, nici politică… şi am scos-o mereu la capăt.”

“Rapidul seamănă cu noi. E artist. Idealist. Şi totdeauna în opoziţie. Şi acum comentez meciurile cu băiatul meu şi mă bucur de câte ori câştigă Rapidul. Am o ţicneală. Ştiu că mă fac de râs dacă spun asta, dar aş vrea ca lumea să îmi cunoască toate feţele: când joacă Rapidul iau poza lui Nino şi o aşez pe masă în faţa televizorului. Poate am mai povestit asta. Îi spun: „Nino, ai grijă să bage Pancu sau Herea gol, că tu poţi!…”

Şi de multe ori mi se îndeplineşte dorinţa. Am auzit că până şi Pancu a părăsit echipa… dar ţi-am spus că eu cred în miracole…”

(citate din cartea “4 zile cu nora” de Angela Baciu)

Număr de vizualizări :739


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro