Un subiect-tabu din ”Luceafărul” de M. Eminescu

ian. 14th, 2016 | By | Category: Postcard

Scriitorul și criticul literar George Neagoe a trimis, pe adresa redacției AgențiadeCarte.ro, un fragment dintr-o lucrare mai amplă dedicată poetului național Mihai Eminescu sau, și mai exact, poemului ”Luceafărul”. Neagoe este un colaborator permanent al AgențieideCarte.ro, fiind unul dintre scriitorii și cercetătorii tineri care demonstrează că literatura este vie. Vă prezentăm, mai jos, de ziua lui Eminescu și a culturii naționale, textul semnat de George Neagoe.

În pofida structurii aparent săltăreţe sau a prejudecăţilor savante (referitoare la peoni), prima strofă din ”Luceafărul” lui M. Eminescu este ilustrativă pentru îmbinarea, ca în nervul trigemen, între dinamică (metrică şi figurile retorice) şi miros (lexic). Ritmul devine coordonata esenţială a poemului. La o primă vedere, s-ar putea afirma că întâlnim o influenţă folclorică, mascată de rima încrucişată (din versurile 1-3, respectiv 2-4). Ştim că doinele şi cântecele bătrâneşti respectă fie rima împerecheată, fie monorima. Reţeta ”Luceafărului” se găseşte, integral, în versul întâi. Este vorba, probabil, de oscilaţia între sensul superior şi cel profan(at) al întâmplării şi al prezenţei feminine. Anticipând puţin, ar fi necesar să afirmăm că structura narativă a poemului sugerează trecerea lentă (dar inevitabilă) de la relatarea exemplară la o istorioară lumească. Legătura între Luceafăr şi aşa-zisa protagonistă este de neconceput. Hyperion cel nenăscut, deci fără trup, este invocat de o fiinţă care a cunoscut deja bărbatul. Relaţia lor nu are nicio rodire. Astrul îi rosteşte acest adevăr în ultima strofă:

„Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor și rece“.

Lucrurile sunt prestabilite. Cătălina şi Cătălin se conduc după legile trupului (îşi „trăiesc“ viaţa; se desfată), lăsându-se în voia inconştienţei (a „norocului“). În schimb, Hyperion îşi conservă legea firii, fiind înzestrat cu afecte („mă simt“). El locuieşte în cerul platonician al ideilor statornice, îngheţate, ferite de mişcare şi de moarte. Inerţia este echilibrul lui regăsit, fiindcă niciun corp nu-l mai tulbură. Spre deosebire de Hristos, care s-a coborât pentru a fi din sânge şi a depăşi, în numele nostru, pragul impus de biologie, Hyperion rămâne deasupra, într-o suspectă dezinteresare faţă de jerta pentru iubire, deşi este capabil să nutrească emoţii curate. Dar nu cumva el nu răspunde în cele din urmă, pentru că a priceput, graţie Demiurgului, că nu a primit chemarea de la persoana potrivită? Suntem încredinţaţi că o „chemare“ poate însemna o invitaţie gratuită, dar şi un subterfugiu sau un pretext.

Să citim strofa întâi:

„A fost odată1/ ca-n povești,2/
A fost ca niciodată1/,
Din rude mari împărătești,2/
O prea frumoasă fată1/“.

În acest catren întâlnim armonia între accente, constrângerile gramaticale şi stilistică: ”A fost odată ca-n poveşti”. Rima este internă, impusă de formula consacrată de basme: „A fost odată“. Aceasta din urmă atrage după sine completarea obligatorie – pe care o regăsim după cezură – „ca-n poveşti“. Neîndoielnic, o asemenea precizare semnalează distanţarea de modelul popular. De la oralitate se trece spre artizanat. O conştiinţă estetică matură, elaborată, se preface spontană. Dar chiar şi acei creatori anonimi aparţineau castei iniţiaţilor. Priceperea lor era confirmată de utilizarea câtorva convenţii, prin care atenţionau că s-a produs transferul din realul haotic înspre un sistem rostuit. Menţiunea eminesciană „ca-n poveşti“ – o comparaţie de tip intertextual – induce o grilă de lectură. Metafora şi fabulosul acoperă teritoriul. Aşadar, acel prozaic „A fost odată ca niciodată“, care delimita relatarea despre vicleniile unui vrăjmaş şi despre necesitatea apariţiei unui salvator, îşi modifică funcţia. Analogia cu timpul minciunii, acceptat(ă) ca atare de comunitatea ascultătoare, este departe de a respecta happy end-ul speciei folclorice. (Desigur, există şi situaţii neconforme cu schema, ca în ”Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”.)

Revenind la măiestria lui M. Eminescu în realizarea rimelor, vom observa, încă o dată, că precizarea „ca-n poveşti“ este intruzivă. Nu ar fi deloc exagerat s-o considerăm un balast, din categoria tautologiei sau a pleonasmului, deoarece dublează indicatorul spaţiului imaginar. Totuşi, acestei prezenţe i se datorează faptul că versul 1 rimează (la mijloc) cu versul al 2-lea şi cu al 4-lea. Scriitorul iscă o contradicţie. Pe de o parte, recurge la o sintagmă superficială. Pe de altă parte, deschizând rima încrucişată (vezi primul paragraf), îşi asumă obligaţia să organizeze, în simetrie, versul al 3-lea. Trebuie specificat că, din punct de vedere sintactic, versurile al 2-lea şi al 4-lea sunt suficiente pentru a atinge mesajul ficţional: „A fost ca niciodată/ O prea frumoasă fată“ (!). Două mărci superlative se unesc, împlinind orizontul de aşteptare. Ar fi de reţinut, deocamdată, că elogiul feminităţii este relativ. Temperarea entuziasmului este insinuată de articularea nehotărâtă şi de adverbul modal. Dacă versurile al 2-lea şi al 4-lea dau senzaţia de contopire metrică, lexicală şi sintactică, versul al 3-lea conţine, ca şi omologul lui, un element de surplus. Determinarea originii nobile este neconvingătoare, din cauza impreciziei. Cine sunt acele „rude mari“, necunoscute, adică nenumite, care nu poartă blazoanele Craiului sau ale Împăratului (eventual Verde sau Roşu)?

Interogaţia precedentă nu-l incomodează pe cititorul care acceptă că situaţia respectă tipicul basmului. Dubiile persistă însă, pentru că versul al 3-lea dă semnele unei justificări disperate. Expresia „Rude mari împărăteşti“ trimite, mai degrabă, la un eufemism. Indeterminarea trezeşte bănuiala scăpătării, a mezalianţei sau a falsei obârşii. Deşi preţuită, fata nu este nepărat fiica Împăratului. Fracturarea versului 1 la mijloc, care conduce la rima internă (v. 1 cu v. 2, dar şi v. 1 cu v. 4), deschide a doua cărare a ”Luceafărului”: „A fost odată…/ O prea frumoasă fată“. Rima îmbrăţişată creează sugestia că poezia a căzut în istorie. Mai mult, indică şi natura personajului principal. Textul se concentrează asupra interdicţiilor feminine. Poate că nu apelăm la supoziţii fanteziste, spunând că versul al 3-lea îndeplineşte rolul de gardian al onorabilităţii. Descendenţa incertă a tinerei este protejată. Umbra unui păcat pus sub tăcere – eufemismul descrie un tabu – întreţine un alt zvon, anume că fiica ar fi avut trăsături fizice de excepţie. Ne reîntoarcem la mentalitatea tradiţională, întrucât M. Eminescu ne întinde o cursă. Începutul ”Luceafărului” nu se încadrează în scenariul purităţii ameninţate de zmei. Actul pângăririi fusese comis de un om, nu de vreo presupusă fiinţă supranaturală. Îi rămânea familiei, cu strămoşi lipsiţi de nobleţea de merit, să identifice un responsabil, un făptaş. Vina, ruşinea şi panica amintesc tot de nervul trigemen. Întâmplarea Luceafărului în viaţa Cătălinei are menirea de a pune pătimirile ei biologice pe seama unui factor perturbator.

(fragment)

George NEAGOE

Număr de vizualizări :872


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro