Smerenie şi crispare

ian. 3rd, 2016 | By | Category: Cronica de cArte

Versurile lui Robert Şerban (Puţin sub linie, Ed. Cartea Românească, 2015) stau sub semnul măruntului. Gestul denotă stăpânire afectivă şi artistică. Ar fi de înlăturat suspiciunea că autorul se apropie de minimalismul biografist sau că arată interes pentru gândirea la firul ierbii. Este o poziţionare şi mai simplă. Realitatea se înfăţişează prin legăturile între rădăcini. În schimb, propria persoană rămâne în anonimat, preferând să se piardă în tabloul de ansamblu. În absenţa unor parametri clari, mulţimea dă senzaţia de uniformitate. Se păstrează totuşi o urmă difuză a relaţiei fragile, dar îndelungate, cu matca:

„dacă urci pe deal şi priveşti de-acolo

lumea ţi se pare mai frumoasă şi mai bună

totuşi

simţi o poftă nestăvilită să arunci cu pietre

te aşezi pe un bolovan care

oricât ţi-ai dori

e imposibil de clintit

dedesubtul său trăiesc

mici vietăţi lipicioase

le tulburi chiar în timp ce-ţi cauţi liniştea

dar ele te ignoră şi nici nu se mişcă

casa nu ţi se vede

e ascunsă de altele mai înalte

mai solide

pline de viaţă

însă focul uitat aprins în sobă

îţi face semne

printre acoperişuri

iar tu-l recunoşti şi zâmbeşti puţin“

(O vedere de sus, p. 35).

Pe moment, distanţarea generează goluri de memorie şi revoltă. Treptat, conduce la detaşare şi împăcare. Secvenţa indiferenţei larvare constituie o treaptă fundamentală pentru înţelegerea corectă a mecanismului condus de Robert Şerban. Existenţa subpământeană nu depinde de tribulaţiile umanităţii.

Registrul temperat nu-i creează cititorului aşteptări nefondate. Astfel, poetul evită să se deziluzioneze. Literatura se integrează în rândul activităţilor sociale, fără a se erija în factor de stabilitate sau în element de compensaţie. Egalitatea de umoare răspândeşte, în progresie geometrică, atmosfera degajată. Tensiunea se consumă în intimitatea clipei, face implozie, ferind cuvintele de izbucniri inadecvate. Spaţiul preferat al încordării discrete este familia:

„Crina adună castane în mijlocul curţii

şi e fericită că există un pom

care face ouă maro

mă bate gândul

să îi spun adevărul

dar le-a aşezat deja în cuibare

şi aşteaptă să vină păsările

ca să scoată pui“

(Pomul din mijlocul curţii, p. 15).

Imaginea tatălui observându-şi fiica jucându-se ajunge o formă de contemplare. Adultul se coboară la mintea copilei, respectându-i convenţia ludică. Autorul îşi gestionează bine postura empatică. Abilitatea de a fi simultan înţelept şi prunc reprezintă un act de smerenie, pe care l-aş situa în fruntea calităţilor volumului. Primind cu seninătate judecata străină asupra întocmirii universului, maturul copiază exprimarea infantilă:

„dragostea e atunci când

musculiţele ce roiesc deasupra cănii cu vin

încep să cânte ca nişte îngeri

iar ţie îţi vine să te îmbraci în frac

şi să le dirijezi

nu ca şi cum ai fi dumnezeul lor

ci o musculiţă

şi mai mică“

(O musculiţă, p. 50).

Sigur că este o aparentă automarginalizare. Numai că, efectul ei nu se opreşte la stilistică. Pretinsa ocupare a ultimului loc la coadă se înscrie în principiul străvechi al slujitorului de pe urmă, care se ospătează cel dintâi. Orientarea privirii în jos devine, în Puţin sub linie, mijloc de înălţare. Înţelegând alteritatea, poetul o aduce aproape, o ţine strâns de mână, însă nu o cuprinde în braţe, de teamă s-o sugrume din neatenţie:

„ai spart vreodată o sticlă?

ai adunat cioburile?

te-ai tăiat la degete?

vezi prietenii sunt precum cioburile:

deşi curge sânge

continui să le strângi“

(Cioburi, p. 36).

Indecizia între interogaţie (ca reproş) şi aserţiunea sofistică, pe care am remarcat-o în poezia anterioară, reprezintă o coordonată esenţială a atitudinii lui Robert Şerban faţă de lume. Simţurile preiau, cât pot duce, din lirismul legilor firii. O zonă intens explorată aparţine imprevizibilului. Incidentele neplăcute au rostul lor, fără a oferi lecţii sau resorturi dramatice. Mişcarea lăuntrică nu depăşeşte crisparea celui lucid că puterea nu-i stă la îndemână şi că mai potrivit ar fi să nu ia nicio hotărâre. Sensibilitatea îşi fixează confortul în gingăşia micilor vieţuitoare:

„mama a făcut prăjituri pentru Tudor şi Crina

îmi privesc copiii cum muşcă fericiţi din ele

cum pudra de zahăr le desenează mustăcioare

cum obrajii le sunt umflaţi ca la broscoi

şi mă pufneşte plânsul

mama mă mângâie pe cap

şi îmi şopteşte:

Dumnezeu ne încearcă

aşa cum se încearcă prăjiturile în cuptor

ca să vezi dacă sunt

sau nu

destul de coapte

(Prăjituri, p. 21).

Aplecându-şi din nou ochii spre emoţiile primare, poetul se resemnează cu starea de fapt. Acceptând limitele, adică conflictul între voinţa personală şi contrângerile exterioare, Robert Şerban îşi găseşte un drum echilibrat. Opririle, întoarcerile şi alte bruiaje nu sunt interpretate în registru grav. A se afla Puţin sub linie ascunde o probă de maturizare. Eşecul este vocabula exclusă. Intenţiile autoironice nu se întâlnesc în titlu, deoarece întreaga recuzită a textului marchează o tonalitate calmă, ale cărei salturi se succed la intervale egale. E, desigur, sugestia unei boli, dar a cărei evoluţie lentă, nu stârneşte panică. Sâcâie fără a impune un tratament strict:

„uneori mi-ar plăcea să ştiu dinainte

cum vor sta lucrurile

cele mărunte

de zi cu zi

nu celelalte

accidente

morţi

depăşiri

nu

astea nu

mi-ar plăcea să ştiu unde-i pus radarul

dacă e închis sau nu la pâine

dacă vor ieşi toate petele de pe haina dusă la curăţătorie

dacă va fi o iarnă mai lejeră ca iarna trecută

mi-ar plăcea să ştiu unde naiba mi-am pus cheile

paşaportul

să ştiu dacă mai sunt locuri în vagonul de dormit spre Iaşi

fără să caut prin mersul trenurilor

fără să merg la gară

dacă mai rezistă boilerul din baie şi câte

mărunţişuri din astea

care încet încet devin coşmaruri

pe ele trebuie să le aştepţi cu mâna ridicată

dar nu ca un milog

nu ca un cerşetor

ci ca unul îngropat de viu

care nu-şi poate lua locul în propria viaţă

decât scormonind

scormonind

scormonind“

(Cum stau lucrurile, p. 5).

Încremenirea în problematizare, producând îngrijorări fără corelativ obiectiv, este un indiciu al crispării mai sus menţionate. Îngrămădirea fleacurilor şi transformarea lor în priorităţi aminteşte de săculeţul de pietricele care, purtat în cârcă fără îngrijire, se îngreunează mai tare ca un bolovan. În cartea lui Robert Şerban se resimte povara nimicurilor. Diavolul se odihneşte în amănunte. Bucuriile mărunte aduc confort. Partea frumoasă a vieţii nu e la îndemână, ieşind din sfera de interese a fiecăruia. Oricâte s-ar aduna laolaltă, tot ar fi Puţin sub linie. Din fericire, scurta ispită de a-şi nega libertatea (prin extinderea voinţei şi a controlului) nu lezează conştiinţa. Printre călităţile volumului trebuie evidenţiat discernământul în selecţia valorilor. Aici sămânţa roditoare aparţine neamului:

dacă te aud că drăcui

îţi tai limba

m-a ameninţat mama

eram încă mic

în jurul meu toată lumea dădea dracu’

rudele vecinii de pe scară vecinii de pe uliţele de la ţară

colegii de la grădiniţă şi apoi de la şcoală

oamenii pe stradă în magazine la cofetărie la cozi în autobuze

drăcuiau întruna

vârtos

dar membra de partid care intra pe furiş în biserici

doar când mergeam în concediu la mare la Călimăneşti ori la Căciulata

ori la vreun mort apropiat

mi-a interzis încontinuu să drăcui

cu atât să mă fi ales de la mama

şi tot mi-ar fi fost îndeajuns“

(Dar de la mama, p. 10).

Puritatea porumbelului se asociază cu şiretenia şarpelui. Versurile anterioare sunt emblematice pentru concepţia volumului: acomodare, nu integrare, interacţiune, nu imitare. O firimitură îl satură pe cel ascultător. Totuşi, mâncarea îl îndestulează şi în termeni antifrastici, dacă în relaţia cu divinitatea intervine un necredincios sau, mai degrabă, un temperament sarcastic, care, pe bună dreptate, nu confundă judecata lui Dumnezeu cu dreptatea Sa:

„ce femeie straşnică a fost bunica

ce harnică a fost

şi ce bătăi teribile a luat de la bărba-su

nu mai da

îi spune ca şi când

i-ar fi dezvăluit singurul secret din viaţa ei

nu mai da

omule

că te vede Dumnezeu

dar bunicul avea întotdeauna aceeaşi replică

sunt prea mic ca să mă vadă el pe mine

(Poză de familie, p. 29).

Bătrânul glumea pentru un spectator neimplicat.

Versurile nu aşteaptă prea mult să ne dăm seama că autorul a inversat de bunăvoie ordinea clasamentului. Robert Şerban ţinteşte puţin sub linia orizontului.

George NEAGOE

Număr de vizualizări :1204


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro