Competiţie la superlativ

ian. 9th, 2016 | By | Category: Cronica de carte

Versurile din ”Munca” (Editura Tracus Arte, 2015) sunt emoţionante. Nepretinzând că s-ar ocupa cu poezia, dezinteresat de termenii cu majuscule, Mitoş Micleuşanu stârneşte un complex de atitudini. Ne aflăm în faţa unei culegeri polifonice, de intensă acuitate vizuală şi sonoră, care toacă puterea de a îndura. Mişcarea şenilelor deasupra dendritelor şi a cenuşii domină principiile de compoziţe. Ne întâlnim, de asemenea, cu o istorie culturală a ostenelii. Jocul propus constă în alăturarea unor sensuri celebre ale travaliului (vezi discursul lui Caţavencu din ”O scrisoare pierdută”). Ne reamintim, poate, de lozinca „noi muncim, nu gândim“. Continuând, ni se arată îndemnul monahal ”ora et labora”, care îngemăna gândul şi acţiunea, odihna sufletească şi nevoile umane imperative. Insistând în sfera ecleziastică, ajutaţi fiind de istoria limbii române, scoatem la iveală sintagma „a fi muncit de gânduri“, echivalând cu „a fi chinuit (de demoni)“. Bineînţeles că, în cel din urmă context, trebuie să asociem, în răspăr, semnificaţia structurii socialiste „oamenii muncii“. Politicul şi religiosul se înghiontesc, îşi fac reverenţe, îşi ascut armele, însă niciodată nu ies în bătălie deschisă.

Mitoş Micleuşan vine cu o literatură deloc săracă cu duhul. Forţe divergente intră în dispută pentru a se ridica la suprafaţă. Poezia ”Muncii” este dificil de izolat, comportându-se ca un organism cu picioare false. Degeaba răbdăm ca uleiul să se stabilizeze deasupra apei, pentru că amestecul nu încape în niciun vas. În plus, acelaşi element intră sub variate chipuri, lăsând urme de unsoare sau de miros înecăcios. Valoarea volumului stă şi în promovarea propriilor contradicţii. De pildă, versurile moraliste de dragoste, în care ironia nu salvează conţinuturile compromise de muzica pop-dance postdecembristă, se intersectează cu imnurile din Piaţa Universităţii (1990) şi cu îndemnurile din cununia oficiată în biserică:

„femeia este izvorul vieţii nu uita asta niciodată                  

iubeşte femeia oferă-i siguranţă şi dragoste

copiii sunt viitorul nostru trebuie să înţelegi asta

mai devreme sau mai târziu chiar dacă eşti rocker

punkist depeşar cireşar sau curvar“ (p. 116).

Putem detecta, în subtext, şi o trimitere la conflictul între mode şi esenţa umană. Perpetuarea speciei este şi ea o corvoadă. ”Munca” aduce, printre altele, o privire dinspre globalism asupra noţiunii de „succes“, poezia aflându-se în prim-planul distribuţiei. Perspectiva dezolantă reiese din cele patru secţiuni ale volumului, care se dezvăluie ca texte ample, fluente: „Tablou general“ (p. 7-66), „Terapie intensivă“ (p. 67-74), „Speranţe“ (p. 75-84) şi „Neurosifilis“ (p. 85-117). Intenţia deschide suficiente culoare, speculând raportul între proces şi rezultate, între faptă şi răsplată.

Randamentul, a cărui pacoste se resimte în fiecare text, poartă numele de zădărnicie. Activităţile fizice şi cerebrale, transformate în subiecte de meditaţie, nu au decât un scop: spetirea executanţilor. Sigur că autorul şi-a îndreptat atenţia asupra invaziei companiilor multinaţionale, menite să provoace necesitatea intrării în competiţie. Totuşi, este îmbucurător că ”Munca” nu se opreşte la pragul prezentului, ci se îndreaptă către îmbinarea codurilor. Arheologia, informaţia electronică, nobila inutilitate şi mercantilismul se ciocnesc şi învaţă să coabiteze. Cartea se bazează pe o strategie deşteaptă şi prolifică. Literatura revine în arenă, cu funcţii specifice din regimurile neparlamentare şi autoritariste, integrându-se în mediul obsedat să stimuleze concurenţa şi performanţa. Ar fi de semnalat că readucerea poemului la statutul de artizanat are tangenţe cu preceptele elinilor. Aceştia gândeau poezia ca un efort, întrucât verbele ”po(i)ein” şi ”po(i)esis” însemnau „a face, a lucra, a compune“. Mitoş Micleuşanu decupează cu telecomanda tranşele de imagine dintr-o înregistrare simultană a evenimentului. Este reconfortantă abilitatea poetului de a observa ansamblul şi de a sublinia amănuntele de neocolit. Scriitorul strecoară lirismul printre crăpăturile platitudinii, care inhibă metafora şi posibilitatea altei lumi.

Mitoş Micleuşanu evită discursul univoc, împlinind nevoia de transcendent. Şi, spre binele cărţii, nu se împotriveşte incontrolabilului cu ton vitriolant sau cu vervă satirică. Preferă să creeze situaţii pe potriva diferitelor modalităţi de a citi: liniar, mistic ori filologic. Citez integral un exemplu de schemă preluată în literă. Poemul, aşa cum se va observa, este un hibrid între formule arhaice şi neologisme, între cuvintele colocvial-popular care descriu boala şi termenii savanţi ai însănătoşirii datorate geneticii:

„creierul nostru care eşti în craniu

atrofiază-se funcţia ta dogmatizată

secătuiască-se foamea ta de omniscienţă

precum în cap aşa şi în privire

frica noastră cea de toate nopţile

lasă-ne pe noi în pace şi nu te mai întoarce

firea noastră cea plină de zbucium

zbârcească-se acuitatea ta perseverentă

şi facă-se scrum neliniştile noastre

şi memoria dătătoare de regrete

cărnurile noastre cele fără de odihnă

lăsaţi-ne pe noi în pace

şi fertilizaţi noroiul

aşteptările noastre mincinoase

nu ne mai torturaţi cu zăhărelul calcifiat

pofta noastră cea mistuitoare

slăbeşte strânsoarea ta chinuitoare

mândria noastră cea vlăguită

nu ne mai împinge la cruzime

şi piei cum piere pieirea

în numele morţii şi al neantului

şi al necuprinsului

atât“ (p. 54).

Finalul, marcat printr-un adverb de mod, indică, în măsură egală, îndeplinirea unui obiectiv profan şi împlinirea unui deziderat spiritual. Scoţând ţesutul creştin, s-ar părea că asistăm la o un act necucernic. Relaxând percepţia, vom remarca, fără îndoială, că rugăciunea laică se sprijină pe recuperarea conştiinţei şi pe refuzul prefabricatelor. Comentariile se completează dacă surprindem stilistica îndoielii de secularism, prin ai cărui ochelari de cal a fost denunţată viziunea clericală „îngustă“. Poezia precedentă conţine, în straturile ascunse, un avertisment despre uzul impropriu al descoperirilor biologice. De asemenea, se restabileşte drumul de la roboteală către robotizare. Travaliul şi literatura se leagă în confruntarea superlativelor, pe care ”Munca” le temperează. Normele suprasolicitante şi capodoperele sunt aspiraţii intime necesare, dar proiecte inutile pentru civilizaţie:

„participanţii transpiraţi se pregătesc

câţiva masivi cu ochii rătăciţi

câţiva mărunţi cu pupile machiavelice

un grup slinos de abătuţi în colţ

câţiva trântiţi pe jos îngânduraţi şi goi

vreo doi pe taburete aproape adormiţi

câţiva drogaţi vreo cinci mahmuri

vreo două fete deprimate şic

câţiva corporatişti secătuiţi

câţiva bărboşi tăcuţi

caiete multe pixuri o grămadă

mese jegoase apă cipsuri criterii

cerinţe dar şi premii pe măsură

pentru cea mai alarmantă

pentru cea mai emoţionantă

pentru cea mai dureroasă

pentru cea mai întunecoasă

pentru cea mai viscerală

pentru cea mai minimală

pentru cea mai sufocantă

pentru cea mai angoasantă

campionatul mondial de poezie

e în toi“ (p. 64).

Retorica neindignată, care doar constată efectele păguboase ale reclamei demagogice, este binevenită. Poezia câştigă astfel, păstrându-şi interesul atât pentru limbaj, cât şi pentru umanitate. În structura de rezistenţă a versurilor, Mitoş Micleuşanu aşază un strop de sacru. Realitatea virtuală, care macină cotidianul până-l preface în praf, îşi găseşte contrapunctul în lumea veşnică. Iar viaţa se desparte de biologic, de rosturile vegetative:

„mărim viteza de ciocnire obţinem cioburi

pisăm cioburile cernem nisipul topim

făina spargem cristalele accelerăm

aşchiile cernem praful ventilăm

fumul filtrăm ceaţa disecăm

rezultatul spargem ecuaţiile

extragem cifrele adăugăm

simbolurile amestecăm

turnăm servim noroc

să nu mai înţeleagă

finanţatorul nimic

să înnebunim

subit să ne

lăsăm

bar

ta

tăl

nost

ru care“ (p. 22).

Secreţia endocrină, manifestată prin încrâncenare şi ură, nu este o trăsătură naturală, ci indiferenţă convenţionalizată prin „bunul-simţ“ de a-i evita pe aşa-zişii paraziţi sociali. Autopedepsirea prin depăşirea sarcinilor trasate este un ideal sublim pentru oamenii privaţi de conştiinţa demnităţii, învinovăţiţi de serviciu sau ruşinaţi de limitele anatomice şi cognitive până la graniţa cu paranoia. ”Munca” îi acordă întâietate persoanei, nu societăţii încorsetate de prejudecăţi referitoare la decenţă. Să primim, aşadar, cu zâmbet deschis şi fără îmbrăţişări pătimaşe mărturia unui abuzat, care, asemenea altor năpăstuiţi, îşi aşteaptă omul providenţial, dar este întâmpinat de Iuda:

„un om în care s-ar aduna

tot răul din lume care ar fi

primul cuvânt pe care l-ar rosti

dacă tot răul până la ultima picătură

s-ar înghesui în el cum ar arăta şi ce

ar spune poate e trecătorul acela

înţepenit lângă felinar cu privirea

sticloasă gata să vomite dar nu vomită

te vede pe tine şi îţi sopteşte printre dinţi

mi-e rău mă scuzaţi am luat tot răul

asupra mea dansaţi bucuraţi-vă cât eu

voi mai trăi va fi bine peste tot

şi ce îţi mai rămâne te duci acasă

bulversat şi spui că l-ai văzut pe

Hristos dar acasă totul e atât de bine

încât nimănui nu-i mai pasă de

darul lui Dumnezeu de lângă noi“ (p. 18).

”Munca” de Mitoş Micleuşan se angajează într-o singură luptă, aceea pentru includerea emoţiei în lista de priorităţi ale piramidei sociale. S-a îndeplinit target-ul.

George NEAGOE

Număr de vizualizări :935


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro