ARTamintiri – despre Ștefan BERTALAN, Berci, 30 mai 1930 – 30 decembrie 2014

ian. 19th, 2016 | By | Category: Studioul de carte

Ștefan BERTALAN, membru fondator al primului grup experimental din România, Grupul 111, alături de Roman Cotoșman și Constantin Flondor, și, din 1969, membru al grupului Sigma, alături de, în principal, Constantin Flondor și Doru Tulcan, s-a stins din viață acum un an, la 30 decembrie 2014. La un an de când Ștefan Bertalan „ a plecat într-un alt peisaj“, câțiva oameni de artă, prieteni, și-au lăsat amintirile să purceadă într-o călătorie de redescriere a unui destin uman și artistic aproape fără egal în România: Ileana Pintilie, istoric și critic de artă, autoarea a două cărți și a multor texte despre Ștefan Bertalan; Doru Tulcan și Constantin Flondor, membrii Grupurilor 111 și Sigma; Dr. Georg Lecca, colecționar de artă și editorul a două cărți despre Ștefan Bertalan;  Dr. Sorin Costina, colecționar de artă. Veronica Kirchner a dialogat despre Ștefan BERTALAN, în exclusivitate pentru AgențiadeCarte.ro, cu Dr. Georg Lecca, Minodora și Doru Tulcan, Ileana Pintilie, Constantin Flondor și Dr. Sorin Costina.

Dialog cu Dr. Georg Lecca, München, 20 decembrie 2015

V. Kirchner: George, tocmai mi-ai arătat câteva lucrări inedite semnate de Ștefan Bertalan. Îți sunt dedicate, cu urări de Crăciun. Cum l-ai cunoscut pe Ștefan Bertalan?

G. Lecca: Îmi place să le numesc „felicitări de Crăciun“, căci sunt făcute în ajunul Crăciunului din 2010, era perioada în care noi doi ne-am apropiat foarte mult, datorită expoziției realizate, la București, de Erwin Kessler cu Ștefan Bertalan, Florin Mitroi și Ionică Grigorescu.

V. Kirchner: Te referi la expoziția „ Cel ce se pedepsește singur“ din 2009, nu?

G. Lecca: Da, da, atunci, pregătind expoziția, ne-am apropiat foarte mult, ne-am legat sufletește unul de altul. Mi-am dorit ani de zile să-l cunosc mai bine, să intru în lumea lui, și aș fi putut să fac asta de multă vreme, căci pe mine, eu copilărind în zona Sibiului, când eram bolnav, bunicii mă duceau la doctorul Sontag, care nu era altcineva decât tatăl lui Karin, viitoarea lui soție.

În 2008 m-a căutat Erwin Kessler, cu rugămintea să-i aduc, pentru expoziție, lucrările lui Berci, care locuia deja în Germania, la Öhringen. Proiectul acesta a fost o experiență extraordinară! Era iarnă, ningea, eu aveam de făcut, dus-întors, vreo 600 de km, oh, era o vreme oribilă. Primisem de la Kessler o listă cu vreo 60 de lucrări însoțite de fotografii. Berci și Karin mă așteptau cu cafeaua, mergem noi, apoi, jos, în subsol, aducem mapele, și începem să căutăm, și căutăm, și trec vreo trei ore, și noi nu găsim nici două lucrări din cele de pe listă. Încep să fiu disperat, Karin ne face prânzul, ninge încontinuu, eu mă gândeam, trebuie să mă mai întorc și acasă, îl sun pe Erwin, zic, nu știu ce facem, eu nu mai găsesc lucrările.

Ce se întâmplase, de fapt?  Această ordine în lucrări era făcută de Basti, fiul său, dar Berci nu are o operă finită, el revenea mereu asupra lucrărilor, mai mult, pe unele Karin le cașerase pe carton gros, deci, practic, nu mai găseam nici una așa cum apărea în fotografie. Deci mai trec câteva ore, îl sun iar pe Erwin, el, foarte calm, îmi spune, te las pe tine să decizi. Îi sunt și astăzi foarte recunoscător pentru că a avut încredere în mine. Așa că, eu alegeam o lucrare și Berci spunea, aaaa, nu, nu, schița asta nu o pot da…Avea, în Öhringen, și lucrări mai colorate, de dimensiuni mai mari, despre care spunea, aici mă simt mai acasă, sunt lucrări finite, așa că, pentru a face un compromis, luam din stânga ce-mi plăcea mie, și, din dreapta, ce voia el.  Se făcuse șapte seara, ningea încontinuu, noi, obosiți, eu închid mapa, o pun în mașină, dau să plec, când mă întreabă Berci brusc, unde e portretul lui Karin? E în mapă? Eu mă uit la Karin, Karin se uită la mine, nu știam, o fi de bine, o fi de rău. Întreb, aproape resemnat că probabil nu voi mai ajunge în seara aceea acasă, de ce? El zice, nu dau drumul la lucrări, dacă nu este prezentat în expoziție și portretul lui Karin. Bineînțeles că nu era în mapă, Karin, însă, salvează situația și spune, Berci, stai linistit, m-am gândit eu la tot și portretul e acolo. Berci răsuflă ușurat, eu, fericit că nu trebuia să readuc mapa, plec spre München, cu vreo 40 de kg de lucrări.

V. Kirchner: Ce s-a întâmplat cu lucrările nealese? Au fost și ele vreodată prezentate publicului?

G. Lecca: Da, după expoziția de la București, m-am ambiționat să le prezint și pe celelalte. Așa am organizat expoziția „Măscăriciul emigrant“, în 2011, la Galeria Quadro din Cluj.

V. Kirchner: Se considera Ștefan Bertalan un măscărici emigrant?

G. Lecca: Una dintre lucrări purta acest titlu, acel clown era el. Berci nu s-a adaptat niciodată la spațiul german, nu s-a simțit niciodată în largul său aici, iubea prea mult România, chiar și scrie într-una din notările sale „măscăriciul trage după sine o greutate și care e un prost că nu a putut să rămână acasă“. Născut în zona Hunedoarei, el iubea Munții Apuseni, Timișul. După un moment de surprindere, a acceptat totuși titlul propus. La prezentarea lucrărilor ne-am inspirat din acțiunile Grupului Sigma de la Timiș, așa că am agățat, la propriu, lucrările de sfori, astfel încât puteau fi citite și pe față și pe dos, lumina zilei și umbrele se proiectau pe ele, oh, da, i-a plăcut mult ideea. O expoziție neconvențională.

Nu și-a dorit ca cineva anume să deschidă expoziția, ci, după ce s-a tot gândit, îmi spune, nu vreau să vorbească nimeni. Atunci ce vrei, Berci? Să puneți muzică. Și îmi numește Streichquartett  nr. 4 de Beethoven, știu că m-am întors la München, iar vânzătorul de la compartimentul de muzică clasică, căruia îi cerusem ajutorul, îmi recunoaște, că-l pun în mare încărcătură, fiind una dintre piesele rare ale lui Beethoven. Muzică nu am avut, în schimb, în loc de flori, conopidă. A fost, așa cum și-a dorit, o expoziție neconvențională.

V. Kirchner: George, toate implicările tale în organizarea de expoziții dedicate artei lui Ștefan Bertalan, cărțile, albumele pe care le-ai scos despre membrii grupurilor 111 și Sigma – vorbim imediat și despre acest lucru – dovedesc o mare pasiune pentru acest fenomen artistic. De când îl urmărești?

G. Lecca: În 1971-1981, ca student și, mai apoi, ca inginer stagiar, am fost martor al expozițiilor Studiu 1 și 2, unde era reprezentat și Bertalan, mergeam la Cercul de Bionică susținut de profesorul Eduard Pamfil. În 1977 Berci expunea la Salonul anual din Timișoara studiul său artistic despre conopidă, deci, tu să expui așa ceva și să faci din asta un excurs expozițional mi s-a părut o nebunie. Sau să arăți cum încolțește bobul de fasole, o nebunie! În acei ani noi eram intoxicați cu acțiuni gen Cântarea României, dar, iată, că a venit un Bertalan cu o nouă artă, un nou conținut, cu un nou mesaj estetic și filozofic. Am urmărit mai departe fenomenul, mesajul nu era unul întâmplător, în 1979 Cotoșman, Bertalan, Flondor, Pavel Ilie, Mihai Rusu erau prezenți la Bienala Constructivistă de la Nürnberg. Era acolo toată avangarda constructivistă europeană, toți corifeii!

Am realizat ce a însemnat Grupul 111, cu membrii săi – Bertalan, Cotoșman și Flondor, iar mai târziu, Grupul Sigma – cu membrii Bertalan, Flondor, Doru Tulcan, Lucian Codreanu, Rusu Elisei, Ion Gaita, ce actualitate aveau în contextul european. În 2000 mi-am dorit să fac o monografie despre acest fenomen artistic timișorean, să-l prezint în ansamblu, cu toate paralele sale europene.

V. Kirchner: Spui, ți-ai dorit. De ce nu la prezent?

G. Lecca: Am încercat, am făcut propuneri, am bătut la uși, din păcate, nu am găsit ecou. Am renunțat la ideea aceasta, dedicându-mă, în schimb, unui proiect și mai amplu, și anume, să fac fiecărui membru 111, respectiv Sigma, un album, o carte de artă.  Așa au apărut albumele Tulcan, Cotoșman, Bertalan, Ilie Pavel, care nu a făcut parte din niciunul din grupuri, dar a expus alături de ei la Bienala de la Nürnberg.

V. Kirchner: Prima carte despre Ștefan Bertalan, „Drumuri la răscruce“, scrisă de Ileana Pintilie și editată de tine, apărea în 2010. Cum ai ajuns de la idee la concretizarea ei?

G. Lecca: Colecționarul de artă românească, Dr. Sorin Costina, aflase în România despre pasiunea mea pentru Grupul Sigma, pasiune dusă pănă la încrâncenare. Dr. Costina, prieten apropiat al lui Berci, este cel care i-a și salvat lucrările pe care acesta nu le-a putut lua cu el în Germania, o mapă cu vreo 100 de lucrări la care Berci ținea foarte mult. Și această mapă Dr. Costina o oferea în România criticilor de artă, haideți, le spunea, luați mapa, scrieți o carte despre el și arta lui, scoateți-l din anonimat!

Am bătut, prin 2007, la ușa lui, i-am spus că îmi doresc să mă ocup de opera lui Berci. A acceptat cu bucurie, așa că am fotografiat lucrările și am luat legătura, pentru textul cărții, cu Ileana Pintilie, care este unul dintre cei mai mari cunoscători ai grupului Sigma, renumit istoric și critic de artă. Cu cartea „Drumuri la răscruce“ am pornit-o pe primul drum în demersul de recuperare a operei lui Ștefan Bertalan, mai mult, a operei Grupului Sigma. Am adunat în carte, alături de textul extraordinar al Ilenei Pintilie, texte scrise de Berci, dar și texte critice apărute de-a lungul timpului.

V. Kirchner: Acum un an, la 30 decembrie 2014, Ștefan Bertalan a încetat din viață. Ștefan Bertalan era un analist al naturii, pe care o observa în toată splendoarea dar și în degradarea ei…

G. Lecca: Despre viziunea lui asupra vieții și a morții nu am discutat noi doi niciodată. Dar pot să-ți vorbesc despre iubirea lui pentru natură. Eram în vizită la el, la Öhringen, era 2009 cred, toamnă târzie, Karin ne-a trimis la plimbare, asta însemna că trebuia să-l plimb cu scaunul cu rotile, și îmi amintesc, palierul casei era plin de pietre. Berci era fascinat de natură. Nu se întorcea niciodată acasă fără ceva, fie că era o floare, o frunză, o piatră. Mi-a prezentat grădina lui într-un mod aproape ceremonios, căci îi știa fiecărei plante denumirea latină. Atunci când Berci privea natura, și o făcea permanent, el nu o făcea ca noi, cei mai mulți, orbi la detalii, ci încerca să intre în natură, în cosmosul ei, atunci când Berci vedea o floare, el voia să vadă înlăuntrul ei, să intre în floare, să-i studieze  structura, o diseca, pentru el fiecare floare era o geometrie, îmi arăta cu uimirea entuziastă a unui copil, George, uite aici un hexagon! El era absolut fascinat, iar pentru mine era absolut fascinant să-l privesc și să-l ascult!

V. Kirchner: Exact despre această iubire pentru natură a lui Ștefan Bertalan vorbește și noua carte, bilingvă, „Suprapuneri – fotografie experimentală din anii 1970-1980“, scrisă tot de Ileana Pintilie și editată tot de tine.

G. Lecca: Berci scria despre el, „sunt un peisagist și încă unul, care, nu știu din ce motive, uită mereu să ia cu el ustensilele de pictură“, dar, aș completa eu, nu uita aparatul de fotografiat, avea un ochi foarte rafinat, pentru microcosmos, pentru detalii. I-am arătat cartea despre fotografie pe care i-o scosesem prietenului Doru Tulcan, i-a plăcut, i-am propus și lui una, și, în 2011, eram în vizită, îmi pune în brațe o cutie mare și grea, George, zice, aici sunt toate diapozitivele, fă cartea! O lună mai târziu, la Sighișoara, unde avea loc o tabără de pictură, i-am dat cutia lui Doru Tulcan, cu rugămintea de a mă ajuta la curățirea și la ordonarea lor. A fost o seară emoționantă, Doru nu se aștepta la așa ceva, era nevoie, pentru salvarea fotografiilor, de cineva care avea suflet pentru Berci, și, pentru mine, acest suflet a fost și este Doru, elevul lui Berci, prietenul lui Berci, iar mai apoi membru Sigma.

Acum, după patru ani, a apărut această carte, una care, cred, îl arată pe Berci așa cum era, pictorul care pleca la plimbare, poate fără ustensilele de pictură, dar cu aparatul de fotografiat.

V. Kirchner: Doamna Ileana Pintilie are o amintire frumoasă chiar despre pasiunea lui Ștefan Bertalan pentru fotografie… George, spune-mi, la final, ce înseamnă Ștefan Bertalan pentru tine, pentru arta românescă?

G. Lecca: Știi, Veronica, membrii grupului Sigma erau fascinați de studiul naturii, iar Berci a fost mentorul acestui grup, întotdeauna trebuie să fie un suflet, iar el era sufletul grupului. Berci a fost un personaj foarte dificil, eram student când l-am cunoscut, era un corifeu, impunea respect, era un om mare, și nu mă refer aici la fizic, nici eu nu sunt mic, dar la el mă uitam în sus. Și atunci, spre finalul vieții, când mă plimbam cu el și el se sprijinea de brațul meu, pot să zic, că omul avea greutate. Eu nu sunt slab, eu nu sunt mic, dar, totuși, când coboram scările casei cu el, of, of, mă gândeam, aici ai un Om în spate.

Berci mă fascinează prin modernismul lui, a fost modern atunci, este modern și acum. Este atât de actual și acum, a trăit atunci, dar trăiește și acum.

V. Kichner: Mimi Tulcan l-a caracterizat astfel, spunea, Berci putea să fie un înger când voia și un demon când ardea…

G. Lecca: Berci a ars tot timpul, tot timpul era o flacără, dar continuă, chiar cred că are continuare…

Fragment dintr-un dialog cu Minodora și Doru Tulcan, Brebu, iulie 2015

D. Tulcan: Stați să vă spun eu una din aventurile cu Berci. Plecăm noi doi spre Șurianu…

M. Tulcan: …erați cu cortul, el avea ideea asta de viață liberă, de gipsy, să fii liber, să-ți fie și trupul liber. Deci l-a luat pe Tulcan al meu și s-au dus la munte…

D. Tulcan: Mimi, lasă-mă să povestesc. Deci, ajung eu sus cu el, într-o poiană superbă, cu flori, o nebunie, zic, mă, Berci, hai să ne instalăm aici cortul. Se anunțau niște nori grei, cu tunete, mă, vine furtuna peste noi.  În apropiere erau niște sălașe, așa că, în caz de vine furtuna mare, fugim și ne adăpostim în vreunul. Dar, fii atent, deșteptul de Berci, ca să nu care greutate, știi, peste cort este o a doua prelată care e impermeabilă, ei, pe aia a lăsat-o, deșteptul, acasă. Măi, auzi măi, și vine o ploaie, da‘ din aia torențială, ca la carte, și trece prin pânza aia ca o sugativă. Eu, când văd că mă udă ca dracu, zic, mă, Berci, eu nu mai stau aici. Mă duc eu într-un sălaș, mă chinui de numa‘ că nu știam cum să-l deschid, și intru eu, stau eu da‘ nici zece minute, nu m-a plouat, ce-i drept, dar am devenit negru. Din cauza puricilor, mă, așa ceva nu ai pomenit! Ies eu afară, m-a mai curățat de purici ploaia, zic, mă, Berci, nu mai pot sta acolo că-i plin de purici. Ăsta când aude, strigă din cort la mine, nu intra ca sunt tare rău la purici, zice, iți dau un sac de plastic. Mă, și m-a băgat în sacul ăla de plastic, m-a legat la gât, cică, să nu iasă puricii. Bineînțeles, am stat eu cât am stat așa în cort, dar nu am rezistat prea mult, m-am plimbat toată noaptea. Mă, voi vă imaginați ce-a fost cu mine? Dimineața a ieșit un soare frumos,  eu am avut voie să ies din sac, s-au împrăștiat toți puricii pe cer și pe pământ. Ei, acum avea și Berci purici, nicio problemă, ne-am dezbrăcat la pielea goală, ne-am întins la soare, printre flori. Stăm noi așa numa‘ până la amiază, dar ăsta, care avea o piele albă, pistruiată, transparentă, se face roșu ca un rac. Zice, m-a prins soarele, hai dă-mă pe spate cu jecozinc, atunci eu am facut așa o smântână pe el…

M. Tulcan: …așa sunt amândoi pe un diapozitiv. Să mori de râs, nu alta!

D. Tulcan: Of, atât de faine au fost aventurile cu el…

M. Tulcan: Da…am avut zile extraordinar de frumoase cu el. Era senin, râdea, făcea bancuri. Măi, Berci ăsta, era atât de gentil uneori. Și atât de înger când voia și atât de demon când ardea…

Ileana Pintilie despre Ștefan Bertalan, Timișoara, 28 decembrie 2015

După ce Bertalan a plecat din Timişoara la Sibiu, în aşteptarea actelor pentru plecarea definitivă în Germania, l-am vizitat în casa familiei doctorului Sontag, socrul său. Bucuros că ne revede, ne-a propus o plimbare pe dealurile Orlatului, în împrejurimea oraşului. Am acceptat invitaţia pregătiţi pentru o excursie care începea cu un tramvai-relicvă ce trecea pe lângă parcul Sub Arini şi ajungea chiar până în Răşinari. Ne-am plimbat prin sat, el ne arăta livezile ascunse după garduri înalte şi porţile cu lacăt, remarcând influenţa săsească asupra mentalităţii localnicilor, apoi ne-am oprit o clipă şi în cimitirul satului.

Văzându-ne că fotografiem, s-a uitat cu milă la noi şi ne-a spus că el fusese pasionat de fotografie demult, acum îşi epuizase interesul. Apoi, brusc, a smuls un aparat din mâna noastră, a început să-l examineze şi să fotografieze, într-un impuls de nestăpânit. Am primit aparatul înapoi doar la sfârşitul excursiei…

Constantin Flondor despre Ștefan Bertalan, de Sf. Ștefan, Timișoara, 27 decembrie 2015

Toamna anului 1962 aducea în Timișoara un personaj insolit, un fel de Vincent van Gogh, un tânăr de 32 de ani, o figură marcantă, cu părul roșu, în picioare sandale, fără șosete. Aveam să-l revăd în sala profesorală a Liceului de Artă. Eu aveam 26 de ani. Am început din acel moment, după o vorbă spusă chiar de Berci, să facem tatonări între noi doi, acomodări informaționale. Curând Berci mi s-a impus totalmente. Ca pictor și ca fire. Devenisem camarazi, de profesorat și de grup ,1+1+1 și Sigma, pentru peste 20 de ani.

Înzestrările  lui profesionale erau indubitabile și mi s-au dezvăluit în timp. Privire și îndemânare de desenator desăvârșit. Simț al raporturilor cromatice care alternau strălucirea de brilliant cu murmurul griurilor. Capacitatea de transfigurare și conceptualizare a unor trăiri sau observații. Pasiune leonardescă pentru cunoaștere și experiment. Peste toate acestea este de amintit  puterea deosebită a lui Berci de a se orienta și de a organiza spațiul atât bidimensional cât și tridimensional. Formele se subjugau unor logici dependente de coerența unor articulații, de contrastul lor de expresie, sau de legitățile biologice ale lor. Se nășteau surprize vizuale care hrăneau spiritul.

Berci utiliza două căi. Una rațională, carteziană și cealaltă, tumultoasă, intuitivă. Aceste căi, uneori, se intersectau, alteori se dezvoltau independent. Am observat, în ultima vreme, argumente critice cu diverse motivații ”ideologice”, pentru a evidenția doar opțiunea lui  Berci pentru calea intuitivă, dând glas suferințelor, neadaptărilor, trăirilor personale. Nu pot adera la o asemenea departajare valorică dintre drumul parcurs din perioada lui constructivistă, mai conceptuală, și drumul de mărturisitor al frământărilor sale. Ambele drumuri sunt de luat în seamă. Fantasticul și forța le domină pe amândouă. Poate aici își au loc miracolul și fascinația pe care le produce opera lui!

Pentru mine, însă, Berci nu a fost întotdeuna Berci. Uneori îi spuneam Bertalan. Firea lui era contradictorie, deseori incomodă. Când caldă, blândă – Berci, când agresivă, dură -Bertalan. Îi asemănam prezența cu cea a focului: atracție și, în același timp, teamă, e bine să-i fii în preajmă, dar nici prea departe și nici prea aproape.

Iată un fragment, dintr-o corespondență, care atestă felul lui de a fi, plin de viziune și entuziasm, la revenirea lui în Timișoara după Bienala de Artă Constructivistă de la Nürnberg din 1969:

”…ne-am plimbat atunci toată noaptea. Fiind sosit atunci cu trenul, te-am luat de acasă de pe Sălăjan, seara la zece, și-am mers vorbind prin parc, prin cimitir și pe străzi. Am fost ca doi nebuni zburând în văzduh, plini de proiecte și idei. Gândurile noastre din acea noapte au marcat anii ce au urmat”

Dr. Sorin Costina despre Ștefan Bertalan, Brad, 28 decembrie 2015

Am fost, pentru prima dată, în atelierul lui Ștefan Bertalan la sfârșitul lui decembrie 1981. Eram la expoziția Studiu II. Însoțit de Sorin Dumitrescu, ajungem în „atelierul lui Faust”, cum îi plăcea lui Sorin Dumitrescu să spună. Eu îmi doream să iau câteva lucrări de la Bertalan. Ni se oferă ceai de plante medicinale. Timp de peste o oră și jumătate Bertalan i-a dictat lui Sorin rețete de ceaiuri, cu indicații amănunțite de preparare și de administrare. Acesta scria, conștiincios, într-un caiețel, ce-i dicta Bertalan.  Într-un târziu se îndură și de mine și scoate patru, cinci mape. Le răsfoiește cu mare viteză și zice, asta nu, asta nu, asta nu… Ne duce într-o altă cameră, acolo era un frig grozav. Și mai scoate alte două mape, mai mari, și repetă procedeul asta nu, asta nu, asta nu… Concluzia lui, nu sunt bune, nu dau nimic din ele! Îmi promite însă că-mi va face el ceva, cu o condiție: să-l las după aceea în pace. Aceste mape vor ajunge în 1985 la mine unde vor sta timp de 27 de ani.

Nu bănuiam, după acest prim contact, că mă va lega de acest om „ciudat” o prietenie frățească, o prietenie care va dura până la trecerea lui la cele veșnice.

„Numai în sus se poate privi nestingherit, senin și cu uimire“, Ștefan Bertalan.

(Sursa foto: arhiva Dr. G. Lecca și Dr. S.Costina)

Număr de vizualizări :2482


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro