“Dacă vreţi să vă apucaţi de scris, obişnuiţi-vă cu ideea că o să fiţi toată viaţa săraci”

dec. 14th, 2015 | By | Category: Dialogul de carte

Octavian Soviany s-a născut pe 23 aprilie 1954, la Brașov. Studii: Universitatea „Babes-Bolyai”, Cluj-Napoca, Facultatea de Filologie (1975-1979). Doctor în Filologie al Universităţii din Bucureşti (2008). Debut: revista Echinox, 1975, simultan cu poezie şi critică. Debut editorial: ”Ucenicia bătrânului alchemist” (Dacia, 1983). Volume de versuri, între care: ”Cartea lui Benedict” (Vinea, 2002), ”Alte poeme de modă veche” (Pontica, 2004), ”Scrisori din Arcadia” (Paralela 45, 2005), ”Dilecta” (Cartea Românească, 2006), ”Pulberea, praful şi revoluţia” (Casa de Editură Max Blecher, 2012; ”Pepel, prah in revolucija”, traducere în limba slovenă de Ales Mustar, IRIU Institut, Ljubljana, 2013); ”Călcâiul lui Magellan„ (Cartea Romaneasca, 2014); „Apocalipsul suav” (Charmides, 2015); Adda (Vinea, 2015). Romane: ”Textele de la Monte Negro” (Pontica, 2003; ed. a II-a, sub titlul ”Arhivele de la Monte Negro”, Cartea Românească, 2012), ”Viața lui Kostas Venetis” (Cartea Românească, 2011; ed. a II-a Polirom, 2013) şi ”Moartea lui Siegfried” (Cartea Românească, 2015). A mai publicat volume de teatru şi critică literară, iar în 2014 i-a apărut la Casa de Editură Max Blecher traducerea din Charles Baudelaire, ”Florile răului”. Este deţinătorul mai multor distincţii şi premii literare. Grigore Şoitu a dialogat, în exclusivitate pentru AgențiadeCarte.ro, cu scriitorul Octavian Soviany.

G.Ş.: Dragă Octavian Soviany, ai lansat de curând la Gaudeamus, la standul Editurii Vinea, volumul Adda. Este această carte o reîntoarcere la „discursul oniric, de luxurianţă barocă […], un discurs foarte personal, în descendenţă dimoviană directă” (după cum spunea Marin Mincu)? Cât de riscant e să te întorci din drum, după ce ai publicat un volum de poezie precum Călcâiul lui Magellan?

O.S.: La bătrâneţe, oamenii devin puţin nostalgici. După ce am scris Scrisorile din Arcadia, Pulberea, praful şi revoluţia şi Călcâiul lui Magellan, mi s-a făcut dor de poeziile mele frumoase. Şi atunci am făcut două lucruri. Această antologie, care cuprinde o parte dintre poeziile mele frumoase (n.r.: Apocalipsul suav, Editura Charmides, 2015), în paranteză fie spus, acum doi ani a mai apărut o asemenea antologie, care se numeşte Dicţionarul de rime, dar a apărut la Editura Vinea, şi, în consecinţă, n-au văzut-o decât marii iniţiaţi. Ei, după acest excurs nostalgic prin muzeele trecutului, am vrut să văd dacă mai pot să scriu aşa. Şi aşa s-a născut Adda, un volum pe care l-am scris cu voluptate, fiindcă descopeream acolo acea plăcere de a te juca puţin cu cuvintele. E foarte frumos jocul cu cuvintele, şi mie îmi place! Nu ştiu cât de bine a ieşit, asta o să vedeţi voi…

G.Ş.: Crezi într-o aşa-zisă forţă premonitorie a poeziei (involuntară, de cele mai multe ori), venită dintr-o stare de inspiraţie vecină cu percepţia extrasenzorială? Pentru că asta a fost senzaţia mea (ştiu, e departe de intenţia autorului…) atunci când am citit „poemul colectiv”, din Călcâiul lui Magellan, care se încheie aşa: „Un poem colectiv / nu dovedeşte nimic / şi totuşi nu există / asemenea unui foc / mare de artificii.”

O.S.: Eu nu ştiu dacă există o forţă premonitorie a poeziei, dar am impresia că uneori cuvintele pot să creeze realitate. De aceea, mi se întâmplă deseori să mă feresc să scriu anumite cuvinte. Pentru că mi-e frică, ca nu cumva să se transforme în realitate. A fost o perioadă în care nu mă simţeam prea bine şi în care evitam cu orice preţ să scriu cuvinte, cum ar fi: boală, moarte, şi altele din acelaşi domeniu al limbii.

G.Ş.: Undeva spuneai că „poezia / nu poate fi / decât o mişcare radicală de stânga”. Citind ultimele tale cărţi, mi-am dat seama că trăieşti din plin această mişcare radicală, fără să se observe că faci asta. Cum reuşeşti să-mbraci atât de bine radicalismul ăsta (în care revolta artistului şi arma lui ascunsă, provocarea, sunt exacerbate) în haine clasice?

O.S.: Cum reuşesc? N-aş putea să spun foarte exact, pur şi simplu mi se întâmplă. În ceea ce priveşte radicalismul meu de stânga, lucrurile stau cam în felul următor: după părerea mea, artistul trebuie să fie întotdeauna în opoziţie, iar într-un stat de dreapta, cum este al nostru, e firesc ca artistul să fie de stânga, aşa cum într-un stat de stânga, este firesc ca artistul să fie de dreapta. Însă cu, haideţi să spunem, opţiunile mele mai mult sau mai puţin radicale, e o poveste: prin 90 eram foarte liberal, foarte de dreapta, şi apoi nu ştiu cum s-a întâmplat că am deviat, odată cu trecerea timpului, din ce în ce mai spre stânga. Iar acum vreo doi ani, mi se-ntâmpla un lucru, pe care n-aş fi crezut că-l voi trăi vreodată: citeam cu foarte multă atenţie, cu creionul în mână, o carte a lui Engels, Situaţia clasei muncitoare în Anglia. O carte foarte interesantă, merită citită.

G.Ş.: Roman picaresc noir, roman de mister/de aventuri/de spionaj, roman istoric şi fals roman istoric, povestit parcă de Sadoveanu (cel din Creanga de Aur), Viaţa lui Kostas Venetis este unul dintre cele mai bune romane din ultimul deceniu. Nu degeaba te consideră romancierul Radu Aldulescu “cel mai bun scriitor contemporan”!   Cât a durat documentarea istorică, din acel travaliu de şapte ani, şi unde te-ai opintit cel mai mult?

O.S.: Cu Viaţa lui Kostas Venetis se întâmplă o poveste… Înainte de scrierea romanului n-a existat niciun fel de documentare istorică, fiindcă eu nu ştiam cum va fi acest roman. În momentul în care m-am apucat să-l scriu, ştiam doar propoziţia de început. Apoi când am văzut că acest Kostas trage către secolul nouăsprezece, a început şi un fel de muncă de documentare, care s-a făcut în paralel cu elaborarea romanului. Şi-n paranteză fie spus, că suntem între prieteni, trăiască Internetul şi motorul de căutare Google. Ei, fiindcă veni vorba de probleme, am avut la un moment dat o mare problemă: într-unul dintre capitolele romanului aveam nevoie de o lanternă. Acţiunea se petrecea în 1883, iar eu nu ştiam dacă în 1883 existau sau nu lanterne. Şi am căutat, am tot căutat, n-a fost uşor, nu existau, au apărut un an sau doi mai târziu, dar mi-am permis să fac aici o mică licenţă istorică, şi lanterna a apărut. Şi, ce să vă mai spun, povestea lui Kostas am tot spus-o, dacă n-o ştiţi v-o mai spun o dată. S-a-ntâmplat în felul următor: eu scriam un alt roman, primul meu roman, care se numea pe atunci Textele de la Monte Negro. După aceea l-am reeditat şi i-am schimbat titlul, i-am spus Arhivele de la Monte Negro. Să ştiţi că autorii sunt nişte oameni foarte vanitoşi, şi eu, pe vremea când scriam Textele de la Monte Negro, îi mai citeam Norei Iuga fragmente din el, ca să mă umflu-n pene. La un moment dat, Nora era la Berlin şi-mi trimite de acolo o scrisoare. Zice: fii atent, am fost pe aici într-un cimitir şi am găsit un nume pe un mormânt, Kostas Venetis. Eu zic să-l bagi în Monte Negro, că parcă se potriveşte cu atmosfera de acolo. Şi l-am băgat în Monte Negro, unde este un personaj de fundal, despre care nu se prea ştie mare lucru. Însă, cu vremea, acest Kostas Venetis a devenit o obsesie, şi pentru mine, şi pentru Nora. Ca fapt divers şi indiscreţie în acelaşi timp (n-ar trebui să v-o spun!), candela de pe mormântul lui Kostas Venetis e acasă la Nora… Şi mie mi s-a năzărit să scriu viaţa acestui Kostas Venetis, nu ştiam cine a fost, dar a fost trăitor în secolul douăzeci, oricum. Am căutat şi pe Internet şi am găsit nişte Kostas Venetis prin Grecia, unul lucra pe la un post de radio, neinteresant, aşa că l-am plasat în secolul nouăsprezece şi m-am apucat să-i scriu viaţa. Şi am scris-o. Apoi am ajuns la Berlin, unde era Nora. Ei, dacă sunt la Berlin, hai să văd şi mormântul lui Kostas Venetis. Şi acum a început aventura paranormală, fiindcă mai întâi n-am găsit cimitirul. Nora m-a urcat într-un metrou, m-a dat jos într-o staţie, ne-am învârtit pe acolo trei sferturi de oră, nici urmă de cimitir. Eu începusem să am cumplita bănuială că acest cimitir nici nu există, că Nora a visat ceva. Nora şi-a dat seama ce e în capul meu şi a insistat, a întrebat în dreapta şi-n stânga, până am găsit cimitirul. Nu, cimitirul era, dar era o altă problemă, nu era mormântul lui Kostas. Am umblat prin cimitir ce am umblat şi până la urmă l-am găsit, dar nu mai era pe aleea unde-l ştia Nora, era pe o altă alee. Iar acum, n-am avut posibilitatea să verific, unii spun c-ar fi dispărut de tot. Oricum, eu mă gândesc de multe ori cu toată seriozitatea că acest Kostas s-ar putea să fie foarte supărat pe mine. Vorbesc de Kostas cel real. El o fi fost în viaţa de toate zilele un om de treabă, cu nevastă, copii şi tot ce mai trebuie, iar eu am făcut din el un monstru de imoralitate. O să plătesc pentru asta… Şi-mi pare foarte rău că-n roman l-am cam înnegrit şi pe Rudolf von Hasburg. Un personaj fascinant, care mie, personal, mi-e foarte simpatic. E o chestie ca prinţul moştenitor al Austriei să scrie articole sub pseudonim prin revistele anarhiste. E adevărat că-n viaţa de toate zilele el n-a fost tocmai uşă de biserică, dar n-a fost nici chiar aşa cum l-am prezentat eu. S-ar putea să mai iau şi de la Rudolf von Hasburg nişte bobârnace…

G.Ş.: Am înţeles c-ai scris despre Rudolf von Hasburg într-o carte de poezie, intitulată Aproape de Mayerling. Pe asta când o scoţi?

O.S.: S-ar putea să n-o mai scot niciodată, fiindcă acea carte este o carte mai specială. E doar pe jumătate scrisă de mine, pe jumătate este scrisă de altcineva, şi acel cineva încă nu şi-a dat consimţământul s-o publicăm.

G.Ş.: În ultima zi de târg, la Gaudeamus, nu mai găseai nicio carte de Octavian Soviany la standul Polirom-Cartea Românească. Eşti un autor bine vândut! Care a fost cea mai mare sumă de bani, din drepturile de autor ce ţi se cuvin, pe care ai luat-o în ultimii trei ani? Şi ce ţi-ai cumpărat cu aceşti bani?

O.S.: Ţigări… Uitaţi ce se-ntâmplă, se dau nişte procente, dar se dau în tranşe, ce se-ncasează din vânzări, adică primeşti la intervale mari de timp, două sute, trei sute de lei. Pe Kostas Venetis, dacă mă gândesc bine, să tot fi câştigat eu, aşa de-a lungul anilor, vreo trei mii de lei. Cel mai bine m-a plătit Casa de Pariuri Literare, pentru o carte de critică în două volume, dar şi banii aceia au venit tot în tranşe, şi eu n-am înţeles nimic din ei. Ceva mai bine sunt plătite culegerile pentru elevi, am făcut şi din alea câteva. S-au câştigat bani mulţi, ştiţi cum e cu astea. Difuzorii vin prin şcoli, le mai dau un bonus şi la profesoare, profesoarele le bagă pe gât elevilor… Asta e, din scris nu se câştigă, dacă vreţi să vă apucaţi de scris, obişnuiţi-vă cu ideea că o să fiţi toată viaţa săraci.

G.Ş.: Cât de tradus este scriitorul Octavian Soviany (şi nu mă interesează traducerile fragmentare, antologiile ori textele apărute prin reviste, ci volumele traduse integral şi tirajele lor)?

O.S.: De tiraje nu pot să-ţi spun nimic, fiindcă că nu cunosc… Am fost tradus la Liubliana în slovenă, de către Ales Mustar, cu volumul Pulberea, praful şi revoluţia. Viaţa lui Kostas Venetis a fost tradusă în Bulgară de către Vanina Bojikova şi a apărut în mai, la Sofia. Iar acum suntem în tratative cu o editură din Spania, pentru Viaţa lui Kostas Venetis, şi cu o editură din Suedia, pentru Arhivele de la Monte Negro. Eu nu mă pot compara cu acei monştri sacri ai literaturii române, care sunt traduşi în toate limbile posibile, reale şi inventate.

G.Ş.:  Marin Mincu te numea “un critic pe deplin format, aplecat în primul rând asupra poeziei actuale, cu opţiuni ferme şi un stil intelectual alert”. Poate prea ferme, din moment ce lipsesc câţiva autori destul de buni, din volumul al II-lea al cărţii Cinci decenii de experimentalism. Compendiu de poezie română actuală. De ce i-ai lăsat pe dinafară pe constănţenii George Vasilievici, Anca Mizumschi şi Sorin Dinco, pe fraţii Vakulovski ori pe timişoreanul Robert Şerban?

O.S.: Stai puţin, că nu i-am lăsat eu pe dinafară… Ei erau în carte, în prima ei versiune, însă cartea risca să fie prea mare. Şi atunci am mai scos unii autori. Cel mai rău îmi pare că l-am scos pe Vasilievici, fiindcă la scurt timp după aceea s-a întâmplat nenorocirea, dar ziceam că, totuşi, Vasilievici este pentru mine mai curând prozator. Au dispărut fraţii Vakulovski. Robert Şerban încă nu era… Lipseşte, din păcate, un alt scriitor pe care eu îl consider foarte important, Ovidiu Nimigean. Dar să lămurim şi povestea cu critica literară: eu nu sunt critic, eu am devenit critic întâmplător. Eram pe acolo, pe la Echinox, la Cluj, şi erau unii băieţi care scriau critică şi am vrut să le arăt că, la o adică, ştiu şi eu. Şi am ştiut. Pe urmă la Echinox mai era o modă, cei care scriau poezii sau proză, erau puşi să scrie şi cronici literare. Iar după aceea, am reînceput să scriu critică după 1989, fiindcă apăruse atunci o revistă, care semăna foarte mult cu Echinoxul tinereţii mele, era construită cam pe acelaşi calapod, revista Apostrof, condusă de Marta Petreu. Care a fost foarte bună o perioadă, atâta timp cât a apărut în format mare, după aceea a început să apară în format mic şi n-a mai fost chiar atât de bună ca la început, iar acum nici măcar nu ştiu dacă mai apare. Am scris câţiva ani critică, am făcut foarte mult cronică literară, dar după ce am scris cele două volume din Compendiul de poezie actuală, care vor trebui cândva reeditate în varianta lor completă, consider că nu mai trebuie să scriu critică, fiindcă în critică am spus tot ce aveam de spus. Nu mai am de spus nimic nou în calitate de, hai să spunem, critic literar. Deşi, poate că fac poezie şi atunci când scriu critică. Din întâmplare…

G.Ş.: Ştiu că faci parte din Grupul pentru Reforma U.S.R., şi din acest motiv ai fost scos din “afacerea premiilor literare naţionale”. Dacă nu mă-nşel, nu ai fost nici măcar nominalizat la Premiile Uniunii Scriitorilor din România pe anul 2014. Cât de mult ai pierdut prin faptul că faci parte din acest grup? Ce te-a dezamăgit (atât la U.S.R., cât şi la Grupul pentru reforma U.S.R.)?

O.S.: Punctual, ce m-a deranjat la U.S.R: m-a deranjat faptul că, la ora actuală, U.S.R. nu mai reprezintă, aşa cum ar fi normal, interesele scriitorilor, ci reprezintă interesele unui grup de putere. Care-şi dau premii între ei, se laudă între ei, şi aşa mai departe. Cum e cu Grupul pentru reformă? Eu stăteam destul de cuminte, însă povestea cu premiul de la Botoşani, de anul trecut, acordat lui Gabriel Chifu, a fost picătura care a umplut paharul. Au mai fost şi alţii revoltaţi, s-a format acest grup pentru reformă, care se dovedeşte, din câte văd eu, total ineficient. S-au adunat vreo sută de oameni, care au început la un moment dat să nu se mai înţeleagă, era vorba că se semnează o listă, ca să se pună în discuţie numirea lui Horia Gârbea, în mod abuziv, drept şef al Filialei de Poezie Bucureşti. Aceste semnături n-au fost adunate niciodată. De ce? Pentru că scriitorul român, toată lauda pentru excepţie, prin natura lui laş şi oportunist, e dornic de ciolane mai mult decât de literatură. În ceea ce priveşte nenominalizarea mea pe acele liste, personal consider că n-am pierdut nimic. Ei au pierdut!

G.Ş.: În finalul volumului ”Călcâiul lui Magellan” spui despre tine că eşti “Un poet obosit / din / europa de est / de care / n-a auzit / nimeni”. Dacă ar fi să te reinventezi ca scriitor, sub un alt nume şi-ntr-o altă limbă, unde ai face asta?

O.S.: Având în vedere că la ora actuală sunt în faza reveriilor nordice, probabil undeva în Nord, în Suedia.

G.Ş.: Îţi mulţumesc mult pentru acest interviu! Şi-i mulţumim şi gazdei noastre, Vlad Bolocan, care ne-a primit cu atâta căldură în clubul Londophone.


Număr de vizualizări :2427


One Comment to ““Dacă vreţi să vă apucaţi de scris, obişnuiţi-vă cu ideea că o să fiţi toată viaţa săraci””

  1. vasile popescu spune:

    scriitorii din R.S.R. erau bogaţi-un mare scriitor contemporan bogat este preşedintele en titre,în concluzie talentul este recunoscut şi răsplătit astăzi(v.coada de la târg)-a propos…când îl alegeţi şi preşedinte al U.S.R.

Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro