„Avem romancieri dar sistemul cultural de la noi nu ştie să-i preţuiască”

nov. 5th, 2015 | By | Category: Dialogul de carte

Radu Aldulescu s-a născut pe 29 iunie 1954, la Bucureşti, şi a debutat în 1993 cu ”Sonata pentru acordeon”, roman care a primit Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România. A mai publicat romanele: ”Amantul Colivăresei” (Nemira, 1996; ediţia a II-a, Cartea Românească, 2006; ediţia a III-a, Polirom, 2013); ”Îngerul încălecat” (Phoenix, 1997; ediţia a II-a, Cartea Românească, 2011); ”Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare” (Nemira, 1998; ediţia a II-a, Cartea Românească, 2007); ”Proorocii Ierusalimului” (Redacţia Publicaţiilor pentru Străinătate, 2004; ediţia a II-a, Corint, 2006; ediţia a III-a, Cartea Românească, 2008; ediţia a IV-a, Polirom, 2014); ”Mirii nemuririi” (Cartea Românească, 2006); ”Ana Maria şi îngerii” (Cartea Românească, 2010). În anul 2012 a publicat la Editura Cartea Românească ”Cronicile genocidului” (ediţia a II-a, Polirom, 2015; Premiul „Augustin Frăţilă” şi Premiul pentru cel mai bun roman al anului 2012 la Colocviul Romanului de la Alba Iulia). În anul 2015 a publicat la Ediura Cartea Românească romanul ”Istoria Regelui Gogoşar”. A scris scenariul filmului ”Terminus Paradis” (regizat de Lucian Pintilie), care a obţinut Marele Premiu al Juriului la Festivalul de la Veneţia. Grigore Şoitu a dialogat, în exclusivitate pentru AgențiadeCarte.ro, cu scriitorul Radu Aldulescu.

G.Ş: Ideea regretatului critic literar Marin Mincu („avem romane foarte bune, dar lipseşte Romancierul, pentru că lipsesc programe estetice şi o conştiinţă literară adecvată”) nu se aplică în cazul tău. Eşti, într-un fel,  excepţia care confirmă regula… Întrebarea mea este una foarte simplă: cât de complicat este să fii Romancier în România, în anul de graţie 2015?

R.A.: E foarte complicat să fii romacier. Am impresia că Marin Mincu a preluat ideea de la mine sau am spus-o amândoi în acelaşi timp, că nu avem romacieri dar avem romane…

G.Ş:  Acum avem şi Romancieri…

R.A: Avem şi romancieri, până la urmă, în afară de mine mai este Dan Stanca, apoi un poet optzecist care e un romancier foarte bun, extraordinar, pe care eu îl consider cel mai bun scriitor român contemporan: Octavian Soviany. Mai este Dan Perşa, O. Nimgean, Nichita Danilov. Mai este şi Petre Barbu, pe care eu l-am debutat şi care a publicat în anul 2014 un roman foarte bun, pe care l-am citit cu întârziere. Se numeşte „Marea petrecere”. Mai este Ecovoiu, Nicolae Stan şi, probabil, mai sunt câţiva pe care  i-am uitat. Adică i-am omis pentru că nu mi-i aduc aminte pe moment… Până la urmă avem şi romancieri, adică autori cu trei, patru, cinci, şase romane. Sau nouă, ca mine. Dan Stanca a publicat douăzeci de romane. Avem romancieri dar sistemul cultural de la noi nu ştie să-i preţuiască. Îi extermină, ca să zic aşa. Ei sunt, în permanenţă, nişte specimene pe cale de dispariţie. Asta-i situaţia, nu mai intru în amănunte.

G.Ş.: Şi cât de greu e să fii romancier?

R.A.: Tocmai aici întervine greutatea: romacierul nu e plătit. În general, scriitorul nu e plătit în România. 98% dintre scriitori îşi scot cărţile pe banii lor, ceea ce e absolut aberant. Studenţii fac facultăţi pe banii lor şi totul se face pe banii cetăţeanului. S-ar zice că fac parte dintr-o categorie privilegiată, că nu scot cărţi pe banii mei. Dar nici drepturile de autor nu sunt cine ştie ce. Adică nu există drepturi de autor pentru romancieri, pentru poeţi nici nu mai spun.

G.Ş: Dacă mâine aş junge pe o insulă şi ar trebui să iau doar zece cărţi cu mine, „Amantul Colivăresei” s-ar număra cu siguranţă printre ele! Atmosfera pe care o creezi acolo sau modul în care traversează personajele istoria, mă duce cu gândul la Conversaţie la catredală de Llosa. De ce nu a fost acest roman premiat, de ce nu a fost răsplătit efortul tău în vreun fel?

R.A.: Acest roman a avut de bine de rău nişte premii şi nişte aprecieri la vremea respectivă, dar pentru că a trecut mult timp de atunci, au trecut aproape douăzeci şi unu de ani, s-a uitat. A luat premiul Asociaţiei Editorilor din România, a avut o recenzie laudativă în Le monde, în suplimentul „Monde de livres”, iar într-un târziu, aproape după nouăsprezece de ani, adică acum doi ani, a fost chiar tradus, la editura Syrtes, o editură franco-elveţiană. Asta e cam tot ce poate produce o carte bună, ca să zic aşa…

G.Ş: Ai fost mulţumit de varianta în limba franceză?

R.A: Am fost la Salon du livre, la Paris. Pot să zic că am fost mulţumit de varianta în limba franceză, la cât vorbesc şi citesc eu în franceză. Dar  aş zice, în primul rând, că editura aceea m-a şi plătit, faţă de editurile din România. Mi-a dat un avans de o mie de euro. Nu mai spun ce avansuri iau aici la cărţi. E incredibil… În general am fost mulţumit. E singura carte tradusă în limba franceză şi mai e una în maghiară, Proorocii ierusalimului. Sunt singurele mele tentative de cărţi traduse. Singurele mele tentative reuşite, ca să zic aşa, de cărţi traduse.

G.Ş: Dacă aş fi o instituţie cu atribuţii în domeniul traducerii scriitorilor români sau un traducător profesionist, de ce l-aş alege Mircea Cărtărescu în locul lui Radu Aldulescu?

R.A.:De ce e ales Mircea Cărtărescu în locul lui Aldulescu? Nu-mi dau seama. Ar fi o chestie să comentez eu acum… Omul a intrat pe o filieră foarte bună, se pare că e cel mai tradus scriitor român în momentul de faţă. Sigur, nu se pare. De-a lungul timpului, în literatura română au fost scriitori care au menţinut acest monopol. La un moment dat era Zaharia Stancu cel mai tradus. Pe urmă a fost Marin Sorescu. Mai încoace, după ’90, este Mircea Cărtărescu. Este şi o chestiune de noroc, este şi o chestiune de valoare (totuşi e un scriitor valoros). Contează şi felul cum ştii să relaţionezi cu instituţiile culturale, cu mediul cultural, cu mediul literar. Cam despre asta este vorba. Iar scriitorii care ar veni în continuarea lui Mircea Cărtărescu, după performanţele de a avea cărţi traduse, sunt: Dan Lungu, Filip Florian, T.O. Bobe, Florin Lăzărescu, şi alţii. Sunt vreo zece sau cincisprezece autori, iar eu sunt pe locul şaptesprezece… Nu se pune problema să fiu mai tradus decât Cărtărescu. Poate să fiu mai tradus decât Lucian Dan Teodorovici, sau decât…

G.Ş: Dan Perşa.

R.A.: Dan Perşa nu a fost tradus. Dar sunt scriitori, printre aceştia, cu trei cărţi traduse în zece limbi. Florin Lăzărescu, am impresia, e tradus şi în chineză, şi în franceză, şi în engleză. Totul ţine de cum ştii să accesezi aceste filiere. Nu e neapărat o chestie de valoare (nu cometez cât de valoroşi sunt scriitorii traduşi),  pot doar să spun că e arbitrară alegerea lor până la urmă…

G.Ş: Cât de greu e să creezi acele personaje vii, aproape „tridimensionale”(l-am citat pe criticul literar Paul Cernat)?

R.A.: Este foarte greu, ca să-ţi răspund la prima parte a întrebării. Este, în ceea ce mă priveşte, un consum de energie enorm. Poate e cu atât mai mare, cu cât lipseşte motivaţia faptului că ai avea bani, că ai avea glorie, că ai avea vizibilitate. Nu, acestea nu există. Doar motivaţiile pur interioare. Aşa se întâmplă la scriitorul român. Scrii că scrii, sau că n-ai încotro, şi aşa mai departe. Dar sună bine chestia asta cu o lume tridimensională, pentru că un scriitor adevărat, văzându-şi de treabă şi de munca lui, tinde către o a patra dimensiune. Există diferite grile de interpretare, şi, dincolo de cele trei dimensiuni amintite, există o a patra dimensiune, de aceea se spune că romanul este genul total . Un roman trebuie să placă şi pe orizontală şi pe verticală. El trebuie să placă şi unei coafeze sau unui şofer de taxi, dar şi unui specialist în literatură, eventual unui scriitor. Un roman trebuie să placă şi publicului avizat, dar şi celui neavizat. Cam în asta constă performanţa. E greu de atins această performanţă…

G.Ş: Într-un interviu pe care l-am făcut recent cu scriitorului Bogdan Suceavă, acesta te numea „un maestru al tragediei”. Cu toate astea, în multe dintre fragmentele care-mi vin acum în minte, din „Amantul Colivăresei”, şi chiar din ultima ta carte, „Istoria Regelui Gogoşar”, eu aş putea să spun că eşti, un maestru al comediei plantate în subtext, care practică cu dezinvoltură umorul negru. Care dintre cele două specii ale genului dramatic ţi se potriveşte mai bine?

R.A.: Cred că mi se potrivesc amândouă, deoarece aceste specii se întrepătrund. Specii… Dramatismul e dramatism iar tensiunea dramatică vine şi din tragic dar şi din rizibil, din umoristic, din grotesc, şi aşa mai departe. Un roman nu se poate lipsi de tensiune dramatică şi nici de spectacol. Aşa cum filmul nu se poate lipsi de tensiune dramatică şi de spectacol. Optzeciştii au încercat ceva, să ridice banalitatea la rang de rafinament estetic, şi au cam eşuat cu acel textualism. Nu ştiu dacă vă amintiţi, dar erau nişte scriitori care-şi spuneau textualişti, iar după revoluţie şi-au spus postmodernişti. Culmea e, că era un grup din care făcea parte şi Cărtărescu. El era vârful de lance al acestui grup (el are un geniu poetic care l-a salvat sau l-a menţinut…).  Erau nişte scriitori cum ar fi Crăciun, Nicolae Iliescu şi mulţi, mulţi alţii, care mizau pe teorie şi pe banalitatea asta, -mă repet- ridicată la rangul de rafinament stilistic. Ori nu se poate să faci roman, să faci proză, fără epic, fără personaje, fără acţiune, fără violenţă, fără lucrurile astea clasice, întrucâtva. Din acest clasicism irumpe originalitatea fiecărui autor.

G.Ş.: Ai crezut vreodată c-o să te salveze un politician local de un „scriitor naţional”, suspendând abuzul comis de acesta?

R.A.: Da, interesantă chestia asta. Nu m-am gândit, dar uite că mi s-a întâmplat. M-a salvat, cum s-ar zice, că acum aş fi stat în ploaie. Cam într-acolo mergeau lucrurile. Domnul Manolescu n-avea nevoie de mine. Eu nu folosesc reţelele de socializare, nu umblu pe facebook. De obicei mă aştept să aud cele mai rele lucruri despre mine şi uite că de data asta s-a întâmplat în mod explicit. Am fost umilit în aşa fel încât a fost pe placul meu această umilinţă. „Domnule, eu nu pot să-l iau acasă, ce vrea omul ăsta? Luaţi-l dumneavoastră acasă dacă-l iubiţi!” Şi m-a dat afară din biroul ăla în care locuiam, justificând decizia complet aiurea, complet abuziv, complet fals, că nu poate să plătescă o chirie de nouă sute de lei pe lună. Mă rog, lucrurile astea se întâmplă, deşi par incredibile, ele fac parte din viaţă. Cum şi eu fac parte din viaţă -îmi pare bine că fac parte din viaţă!-, întâmpin chestii de acest gen… Nu sunt iubit de domnul Manolescu, cine nu e iubit poate s-o păţească rău. „Tovarăşii te-mpuşcă”, este o replică dintr-un roman extraordinar al lui Rîbakov. Dacă nu eşti cuminte, tovarăşii te-mpuşcă. Am reţinut replica asta şi am pus-o în ultimul meu roman, Istoria Regelui Gogoşar. Cel mai recent, nu ultimul, că voi mai scrie. Tovarăşii te-mpuşcă, s-a văzut şi la Revoluţie. Tovarăşii împuşcau oameni în anii cincizeci, iar în 1989 au reluat obiceiul acela de a împuşca pe cineva doar pentru că vorbeşte ce nu trebuie. Dacă ar fi putut m-ar fi împuşcat, dar uite că m-a dat afară pur şi simplu.

G.Ş.: Ce i-ai răspunde lui T.O. Bobe, care a difuzat pe facebook următoarea ştire: „un scriitor e găzduit moca ani de zile într-un sediu al uniunii scriitorilor, iar când uniunea scriitorilor e nevoită să părăsească respectiva clădire toata presa îi sare în cap că ea l-a evacuat pe respectivul scriitor, care, spre deosebire de alţi mebri ai uniunii scriitorilor n-a vrut de ani de zile să aibă un job”?

R.A.: Ce să-i răspund, sărmanul T.O.Bobe…N-aş vrea să fiu rău, dar el a scris un roman (a vrut să fie subtil), care se numeşte „Cum mi-am petrecut vacanţa de vară”. Probabil că l-a scris în timpul liber, având un job. Jobu-i job şi scrisu-i scris. Dacă amesteci job-ul cu literatura profesionistă iese T.O. Bobe. Citiţi-l şi o să vedeţi! Nu m-aşteptam, deşi ştiam cam ce zace în el…

G.Ş.: E tot legat de Cărtărescu. Vine de acolo, din filieră…

R.A.: Vine de acolo, da. Nu mă aşteptam să aibă poziţia asta, care nu se potriveşte cu vârsta lui, cu situaţia lui… L-am văzut o dată, e un băiat tinerel. Are omul serviciu, are salariu, are familie, e un om normal. Ce-i mai trebuie să fie şi scriitor?

G.Ş.: Dacă ai avea posibilitatea să emigrezi (să te reinventezi ca scriitor, să scrii într-o altă limbă, etc.) unde ai face asta?

R.A.: Nu, nici pomeneală. N-aş putea să fac asta. Dacă aş fi avut posibilitatea aş fi emigrat cândva. Eu n-am talent poliglot şi chestia asta este de domeniul fantasticului: adică să scriu eu într-o altă limbă. Pentru că romanele mele conţin culoare locală. Culoarea locală face parte din limbaj, din fibra lui. Sunt scriitori care se pot lipsi de culoarea locală. Acţiunea romanelor lor se poate întâmpla oriunde. Cum ar fi Breban, spre exemplu, sau cum ar fi Ecovoiu. Dar la mine nu se poate întâmpla decât acolo unde se întâmplă. România asta profundă am încecat s-o tatonez, s-o ghicesc…eu cred c-am reuşit chiar.     N-aş avea ce face în străinătate. Şi nu-mi dau seama cât de bine ar fi.

G.Ş: Îţi mulţumesc mult pentru acest scurt interviu, luat la rece…

Clubul Londophone, 22 octombrie 2015.

Număr de vizualizări :1670


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro