La Torino, eşti puţintel japonez. Aparatul foto funcţionează pe pilot automat. Intri în muzeu şi porneşti click-urile. Iei totul la rând. Probezi, e bun şi pare că lucrurile îmbrăcate nu te încălzesc. Eşti un trup degerat, acoperit de cârpe. Devii angrosist. Aproape că nu stai să priveşti, darămite să citeşti indicaţiile. Deşi nimeni nu te întreabă de sănătate, simţi ameninţarea cu focul. Gratuitatea stârneşte reacţii à la Jean Valjean. Numai că, la muzeele din Torino, episcopul Bienvenu dăruieşte întâi sfeşnicele. Pui la grămadă pe un platouaş care, spre deosebire de ceaun, n-are nici măcar o toartă. Mi-amintesc de bunicile care umblau pe uliţe cu baniţa pe cap. Totuşi, în capitala Piemontului, fiecare pas are ritmul peştelui în cascadă.
Ai luat (e greu să spun „cumpărat“) biletul şi ţi s-a deschis poarta către parcul de distracţii. Mergi şi acolo, şi dincolo. Rătăceşti în casa oglinzilor. Dacă există internet, atunci nu strică un selfie şi, bineînţeles, o postare pe Facebook sau o transmisiune în direct via Skype. Multe se petrec în timp real. Muzeele pot fi comparate cu nişte mall-uri. Trebuie să faci provizii şi de cultură. Singura dificultate ar fi că bogăţia nu este doar răspândită, ci şi împrăştiată. Torino deţine o pinacotecă impunătoare. Palazzo Madama, Accademia Albertina di Belle Arti şi Galeria Sabauda sunt locurile de vizitat. Ai descuiat şi ultimul lacăt, însă acum se instalează deruta. Eşti blocat în diversitate. Vrei, privind la ceasornicul fără minutar, să primeşti şi mai mult.
Nevoia de a zăbovi în faţa unui tablou se numără printre experienţele fundamentale. Am sesizat că oamenii în vârstă au cea mai mare răbdare înaintea culorilor. Refuz să cred că tihna lor maschează, de fapt, disperarea ultimului tren. Bătrânii stau şi aşteaptă, pentru că au învăţat să accepte că nu controlează ceea ce nu le aparţine. Timpul intră sub regimul uzufructului. 
Muzeul actual – virtual, internautic, pluridisciplinar, multifuncţional, consumist – a îndepărtat, din celulele noastre, capacitatea de a admira, de a accepta diferenţa. Dar, până la asemenea virtute, au dispărut curiozitatea, atenţia, pasiunea şi, uneori, acea bucurie a copilului care, văzând un obiect nou, vrea să-l apuce şi să-l bage în gură. Acesta este, probabil, un gest definitoriu pentru a marca diferenţa între gurmanzi şi degustători. Turistul care intră la muzeu aruncă în coş mâncare perisabilă. Puţine senzaţii se acumulează. Şi mai puţine se asimilează. Majoritatea ajung la recycle bin.
Astăzi, vârâm obiectele în taşcă şi le uităm acolo. Este, aici, o formă a ignoranţei. Nu mă refer la prostie sau lipsă de cultură generală, ci la inconştienţă. Încerc să-mi dau seama de ce muzeele torineze au atâţia vizitatori. Dacă toată chestiunea s-ar reduce la preţ, atunci am strâns câteva tribulaţii. După o lună de şedere, ştiu că e vorba despre încredere, cordialitate, degajare şi eficienţă. Îmi doream, de ceva ani, să nu fiu întrebat, din politeţuri ireale, dacă doresc ceva. În schimb, mă linişteşte să ştiu că, de câte ori am o curiozitate, mi se răspunde scurt şi amabil. Nu mi se dau informaţii suplimentare, pe care nu le caut. Dacă îmi trebuie date noi, sunt îndrumat mai departe. Nimeni nu face mai mult decât e cazul. Dacă scrie la intrare că e permis să se facă fotografii fără blitz, atunci supraveghetorii/ muzeografii nu repetă. Dacă vrei o confirmare a anunţului, ţi se va răspunde simplu: DA. Am făcut, câteodată, şi peste 10 cadre ale aceleiaşi picturi. Nu-mi dădea nimeni târcoale. Nimeni nu respira greu. Regulamentul nu suferă interpretări.
Palazzo Madama (Museo Civico dell’Arte Antica), din al cărui turn se văd Alpii, are colecţii din Evul Mediu până în secolul al XIX-lea. Mi s-a părut interesant că, mulţumită Google Cultural Institute, a fost concepută o aplicaţie pentru smarphone şi tabletă Android, în care este disponibil un tur virtual (http://www.palazzomadamatorino.it). Îngrijitorii Galeriei Sabaude au realizat un catalog electronic al exponatelor (http://www.galleriasabauda.beniculturali.it/catalogo/). Aceste muzee au la bază ideea că arta se află la rândul ei în mişcare. De aceea, operele de restaurare sunt prioritare. Inovaţia înseamnă, câteodată, o binevenită împrospătare.
George NEAGOE
