Dragostea noastră – cine-i rezistă?

sept. 3rd, 2015 | By | Category: Cronica de cArte

”Babilon – premeditarea” (editura Zona Publishers, 2015), autori Amelia Stănescu şi Petru M. Haş, anunţă din titlu discursuri diferite, dar, prin pregătire, o comunicare în ciuda diferenţelor. Căci ce ar putea fi mai antagonistic decât poezia senzual-elegantă a kiustengencei şi corozivitatea accelerată şi fragmentată a nemilosului arădean? Premeditarea ce a împiedicat completa babilonie a fost posibilă poate datorită existenţei profesorale a autorilor, precum şi francofiliei lor.


Volumul este un dialog poetic ce aminteşte improvizaţiile renascentiste, o continuare deviată prin clinamen ce susţine suspansul. Poeta deschide duetul în gamă majoră, invocând pestilenţele cărnii: „Îţi deteşti durerea când ar/trebui, de fapt, să o adori/ venerându-ţi înfrângerile/ ridicând la rang de slavă/ noroiul lipit de coapse/ promiscuitatea zilnică/ emfaza” (***). Surprinzător, poetul reacţionează metaforic, cu niţică şugubenie de avertizare: „tăcerea acestui foşnet al timpului trece de la o zi la alta”, însă nimic nu e atât de fluid, căci sunt „atâtea constrângeri facturi pe nobila respiraţie”. La profunzimile ei, el răspunde tot mai ironic, cu un academism mecanic: „mai rar aşa natură/ care zi şi noapte orientează/ natura în natură”, ori cu un metaforic buf: „ochii draga mea sunt o faună” (***), după care pur şi simplu rupe zăgazul darwinismlui social: „curva o să devină om şi omul curvă” (Un texte sur la Loire). Te-ai aştepta ca Amelia Stănescu să mimozeze. Cine a ascultat-o însă interpretându-şi textele, are habar de forţa feminităţii ei. Replica vine urgent şi desfiinţează orice conotaţie negativă. Prihana devine atu: „anii au trecut sensurile cuvintelor s-au inflamat/ şi aşa a rămas ca în toate cărţile/ numai despre curve şi curve s-a tot cântat” (Un texte au bord de la mer noire).

Flexibil, Petru M. Haş recurge atunci la strategia adamică, Paul et Virginie: „între timp ne facem get beget africani/ umblăm în pielea goală// şi ca să nu se spună că suntem chiar dezbrăcaţi/ ne-ncingem mijloacele cu ecuatorul” (***). Flirtul poetic nu se-nfierbântă ca-n veacul iluminist, căci Amelia Stănescu investeşte în dicţia biblică: „câteva zile am stat eu la soare/ şi pieii mele i-a priit nisipul uscat” (***). Apropourile ating o preţiozitate delicată, rococo, până când Amelia Stănescu rupe ritmul cu un foxtrot periculos: „speranţa va lua startul/ cu niciun pistolet încărcat/ către tâmplă” (***). Atât îi trebuie lui Petru M. Haş ca să îi dedice o utrenie à la Thélème a lui Rabelais: pi(zd)oasa utrenie de la mănăstirea vertebratelor. Poeta îi intonează verlainian de l’amour avant toute chose, ceea ce îl satisface suficient pe arădean încât să bemolizeze patima până la superbele volute avangardiste din Văduva Generalului: „Pesemne că-ncepuse să-mbătrânească/ deoarece pe Arkadi Petrovici îl preocupau tot mai mult// bibliotecile de provincie/ unde cu reverenţă se prezenta:/ NOI SUNTEM MANUSCRISELE DE LA QUMRAN// Alteori făcea tumbe pe care în mintea lor/ cetăţenii le considerau reprobabile,/ deşi el pur şi simplu se plimba printre ei/ având în fiecare dintre mâini lumânări şi pahare” (mi s-a întâmplat să fiu de faţă la recitarea acestei poezii de către autor într-un liceu. Efectul a fost nimicitor). La aşa text nu putea urma decât o declaraţie: Am mare nevoie să mi se facă dor de tine.

Acestea sunt punctele de sudură ale volumului, când dialogul şi improvizaţia inteligente chiar funcţionează. Dincolo de ele, fiecare dintre cei doi îşi construieşte propriul discurs, aşa cum îl ştim. Petru M. Haş mizează pe inteligenţă şi frondă, iar când ele îi reuşesc este inegalabil, când nu, doar ţepos. Amelia Stănescu investeşte în subtilitate şi sugestie sentimentalo-erotică, care pot fi fermecătoare sau numai romanţios-pedante. În cazul ei, unele fragmente sunt minunate tocmai datorită simplităţii mişcătoare: „dar cine n-a iubit măcar în taină/ savoarea dulce a durerii/ sau chinul de a fi–ntr-atât de aproape” (***). Altele se intensifică, paradoxal, prin scepticism: „obosim fără efect/ dragostea e o factură la curentul electric” şi „doar Dumnezeu ne mai scrie de mână caligrafic” (***). De multe ori şi fastuosul decorativ îi reuşeşte: „bine se mai juca în cuvinte/ Sultanul/ falnic îi era visul premeditat/ mătăsuri de stele-i curgeau pe la tâmple/ şi plin de licoare pocalul” (***). Şi chiar dacă partenerul ei intră pe contrapunct, lucrurile se pot îmbina fericit: „mângâia-ţi-aş fereastra dinspre mare”, „lumea s-a îndosariat/ stă ca proasta-n dosul primăriei” (***).

Tandem insolit, aşadar, între un poet cu sarcasm de factură şaptezecistă şi o poetă cu sensibilitate şaizecistă, dar de mare succes şi în post-postmodernism. Îi uneşte inteligenţa şi înregistrarea sinceră ori mascată a emoţiei. Babilon este o carte ce are capacitatea de a incita şi fermeca publicul la lectură şi bine ar fi ca autorii să ne ofere şansa să îi degustăm şi în interpretare, pe lângă scriitură.

Felix NICOLAU

Număr de vizualizări :1066


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro