spot_img

ARTdialog cu Silvia și Christian Paraschiv

Despre opera lui Christian PARASCHIV (n. 1953), reprezentant catalizator al generației 80 în arta plastică românească și membru al Grupului Prolog, scrie criticul de artă Alain Oudin: „Opera lui Christian, viața sa și cea a familie sale vor fi marcate de plecarea în exil din Republica Socialistă către Franța în 1986.“ În 1984 Christian Paraschiv primește Marele Premiu de pictură de la Cagne sur Mer (Franta), în 1986 părăsește România, ca urmare a faptului că seria de lucrări „Feminin/Masculin“, un ciclu de nuduri, va fi interzisă, cenzurată. Doi ani mai târziu este urmat de sotie, Silvia, la acea vreme jurnalist cultural la TVR, si de fiica lor, Cati. Alain Oudin scrie mai departe: “Începând deci din 1984 (…) opera lui Paraschiv s-a instalat pe trepiedul Memorie/Identitate/ Exil“. Tot pe acest trepied este sprijinit și dialogul purtat, de Veronica Kirchner pentru AgențiadeCarte.ro, cu Silvia și Christian Paraschiv, pe care i-a cunoscut în această vară în tabăra de creație „7 zile la Redondo“, în Portugalia, în cadrul proiectului Contemporanii.

V. Kirchner: Silvia, ai fost în România mulți ani jurnalistă, ai făcut reportaje și interviuri despre și cu artiști. Cum vezi jurnalismul cultural, astăzi, în România și în Franța?

Silvia Paraschiv: Dacă ne referim la presa scrisă, jurnalismul cultural e timid, dar există. Jurnalismul de televiziune, de radio, este aproape inexistent.  În Franța totul este cultură. Nu se acordă o atenție specială culturii elitiste, spre deosebire de România. În Franța până și bucătăria, de exemplu, este artă. În fond, legea comerțului planează peste toate activitățile. Dacă nu există cerere, nu există nici ofertă.

V. Kirchner: Se poate spune că, în general, fenomenul cultural este unul elitist, în sensul că este accesibil numai unui anumit grup de oameni?

Silvia Paraschiv: Părerea mea este, că nu toată lumea poate înțelege cultura, căci, pentru a o înțelege, pentru a o practica, trebuie să fii format în spiritul ei.

V. Kirchner: Voi, tu și Christian, ați fost o vreme și pedagogi, ați avut o școală de artă în Franța. Deci pedagogia culturală are un rol foarte important pentru a forma această accesibilitate la cultură a omului, încă de la o vârstă fragedă.

Silvia Paraschiv: Bineînțeles. În România exista odinioară posibilitatea să te formezi, să îți formezi simțul artistic, de la ce vârstă, Christian?

Christian Paraschiv: Eu am început de la șapte ani, la Palatul pionierilor, la cercul de desen, legitimația mea, păstrată de mama, o am și acum. Totul a plecat de la bunicul meu care mi-a dat primele lecții de pictură, de desen, când aveam doar cinci, șase ani, arătându-mi cum se reproduce, se mărește un personaj de pe o bandă desenată, din Vaillant. Trebuia să fac pătrățelele cu mâna şi așa am învățat să înțeleg ce-i cu limbajul acesta plastic. Nu exista, pe vremea aceea, noțiunea de limbaj. Pentru un copil este miraculos procesul, căci, acolo ești ajutat de verticală și de orizontală să faci niște linii, care nu au, pentru accepția ta de copil, o regulă clară. Atunci au zis părinții, hai, dom’le, să-l dăm la Palatul Pionierilor. Bunicul, care a fost colonel de armată, nu avea el de fapt nicio treabă cu arta, numai că avea o dexteritate, o aplicație excepțională pentru desen și pictură. Făcea niște personaje, portrete, sau naturi moarte foarte interesante pentru anii ‘20-30,  totul fiind foarte geometric, cu niște treceri tonale de la umbră la lumină, totul în acuarelă. Era formidabil!

Silvia Paraschiv: Da, era foarte interesant pentru acei ani, era un fel de Art Deco.

Christian Paraschiv: Aș spune chiar că era un Post-Cubism, un Art Deco. Numai că el nu a avut niciodată ambiția să expună. Cred că era, pentru el, o terapie după ororile trăite în război.

Silvia Paraschiv: Deci Christian a avut posibilitatea să se formeze de la șapte ani. Bănuiesc că această organizare pedagogică există în România și în momentul de față. În Franța, cum statul încearcă să-și reducă rolul, există structuri particulare, deși nu foarte mari, căci nu sunt rentabile. Așadar, una dintre puținele posibilități este să-ți trimiți copilul la cercuri de artă.

Christian Paraschiv: Problema, în acesta caz, este că “profesorul” se ocupă și de copil și de adult, adică el nu-și poate adapta stilul pedagogic fiecărei vârste.

V. Kirchner: Vorbind despre formarea ta artistica, punctul de pornire a fost bunicul. În Paris, când ai ajuns, vorbim imediat și despre plecarea voastră, mentor ți-a fost George Apostu. Cum a arătat drumul tău artistic, de la bunic la Apostu?

Christian Paraschiv: Traseul a fost foarte clar de la început, în sensul că am intrat la Liceul de Artă, Tonitza. În momentul în care vroiai să o iei spre o carieră din zona artelor, totul se făcea prin concurs, ceea ce, din păcate, nu mai există la ora actuală. Situația de concurs îți crea o tensiune, și, cum să spun, motivația ta trebuia atunci să fie mare, înțelegi? După liceu a urmat facultatea, numai că, pentru a intra la facultate trebuia iarăși să te pregătești, peste o mie de candidați se luptau pentru cinci, șase locuri. Eu am căzut de trei ori, tot timpul imediat sub linie. Până la urmă, voilà, am reușit. Bineînțeles că părinții, care erau ingineri, își doreau să fac arhitectura, până la urmă mama a acceptat, tata, mai puțin. La liceul de artă erau doua secții, real și uman, așa că, le-am făcut plăcerea să merg la real, după aceea am pornit pe drumul meu, ei înțelegând, în cele din urmă, că aceasta este vocația mea.

V. Kirchner: Consecvența ta i-a convins…

Silvia Paraschiv: Îmi amintesc un detaliu care are importanța lui aici. Știi, când pici examenul o dată, de două ori, încerci să-i descifrezi cauza. Și cazi, ori nu, pe răspunsul cel bun. Se comentează, se dau sfaturi. Cândva și-a dat seama că, dacă arată ce creativ este, cum era sfătuit, cei din comisie nu vor avea termen de comparație.

Christian Paraschiv: Da, ceva de genul, ce-l mai învățăm noi pe ăsta? E gata format…

Silvia Paraschiv: Când Christian a intrat la facultate, primul, de fapt el își schimbase tactica.

Christian Paraschiv: Erau niște “șmecherii”, nu trebuia să arăți nici prea mult, dar nici prea puțin, trebuia să găsești o cale de echilibru, în care, cei care te judecau, să zică, uite, dom’le, are calități, avem și ogorul pe care îl putem ara. Este foarte subtilă chestia.

Acum, în facultate, ai “babiștii”, “ciucurenchiștii”, nu mai vorbesc de Vasile Grigore, care-i omora pe studenti, intrau băieții, și, când se făcea expoziția de sfârșit de an, toţi pictau ca el, așa a nenorocit generații întregi. Rolul unui profesor nu este să te ecraseze, fiindcă nimeni nu te poate învăța să creezi. Nu ai cum, căci fiecare este unic și irepetabil. Dacă lucrezi precum profesorul, înseamnă că minți.

V. Kirchner: …că te minți…

Christian Paraschiv: Da, nu poți să-i ceri studentului prea mult, e tânăr, nu știu cât își dă el seama cât se minte pe el însuși. Pedagogia este, pentru mine, o formă de apropiere, de transmitere spre cel pe care îl înveți, tu îi dai armele pentru ca el să se dezvolte. A crea vine ca o respirație, ca o normalitate.

Din păcate, noi avem vreo doi-trei pictori pe care toată lumea îi bagă în față, însă, sunt alții, mult mai subtili. La Ciucurencu, un artist, de altfel, excepțional, care făcea față și școlii americane, lucrurile au stat, din păcate, și mai prost, studenții lui intrând, cu toții, în geometria divizionistă, și, când te duceai la salon, îi vedeai multiplicați în Ciucurencu. Singurul mai interesant era profesorul Marius Cilievici, care a știut să iasă din zona aia de desen mărunțit, geometric, și să se apropie de zona de sprijinire a desenului și prin pictură.

Baba, nu! Baba este un caz de, cum să-i zic eu? Este un întârziat care are mare succes, în timp ce, uite, l-am uitat pe Eustațiu Stoenescu, un artist foarte interesant, care, din cauza faptului că a facut portretul regelui, a fost îngropat în uitare. Îmi aduc aminte, la Muzeul de Artă i-am descoperit lucrările, splendide. Sub scară, avea, săracul, două lucrări mici, naturi moarte

Eu mi-aș dori ca cineva din generația tânără să-l redescopere și să-i facă o retrospectivă, căci, atâta timp cât a trăit Baba, el nu exista. Este același tip de apropiere postexpresionistă pe o tehnică clasică, numai că Stoenescu o făcea mult mai bine și cu mult mai mult har. La Baba, din păcate, gamele lui de pământ omoară foarte mult culoarea, de aceea, pentru mine, el nu e un pictor de culoare, e un desenator, dar nu de tip Dürer, este un pictor desenator. Însă, în ceea ce privește gamele de culori, dacă ai șansa să-i vezi portretele lui Stoenesc, este excepșional! Și eu cred că și Baba a contribuit ca Stoenescu să fie uitat, fiindcă nu avea nici un interes să-l scoată în față, ar fi avut concurență.

Un alt exemplu de artist căzut în uitare este Aurel Cojan, l-au adus de la Paris prin bunăvoința lui Paul Gherasim și a altora și s-a făcut o retrospectivă, însă nu așa cum ar fi trebuit, ci una mică, într-un pătrățel de 5 pe 5. Așa că, cei din România, cu o proastă înțelegere a modestiei, până la urmă i-au făcut un deserviciu.

Deci, Stoenescu aproape uitat, Cojan, aproape uitat, ceva nu e în regulă, cred că asta vine și dintr-o poziție imbecilă pe care România a avut-o și o are și astăzi, față de artiștii emigrați. Spre deosebire de unguri, care au avut atitudinea corectă încă dinainte de ‘90, când și-au adus artiștii emigrați în expoziții de amploare și, astfel, le-au recuperat opera.

V. Kirchner: Aș da aici ca exemplu expoziția „Desemne și Simbol“ din această vară din Budapesta, unde au fost aduse laolaltă operele artiștilor maghiari din Transilvania din perioada 1920-1990.

Christian Paraschiv: Ei, vezi, că poziția politică este alta acolo? Și Hăulică a fost de vină, Dumnezeu să-l ierte, și Pleșu, căci ei au continuat să mențină aceleași valori care erau de când am plecat eu din țară, din anii ‘80, gândindu-se, probabil, în sinea lor, băi, ăștia au plecat…Ce prostie, tocmai pentru că au plecat, încerci să-i aduci înapoi în expoziții, îi pui alături de cei care au rămas în țară și duci treaba în afara țării și îi arăți împreună.

Silvia Paraschiv: Christian, poate ar fi bine să ne întoarcem la George Apostu. Apostu făcea parte, alături de alți 14 membri, din comisia care acorda Bursa Uniunii Artiștilor Plastici. În anul 1978 Bursa de Pictură a fost acordată pentru prima dată în unanimitate și pentru prima dată era oferită unui absolvent. Și acesta era Christian. Apostu a fost foarte impresionat de cele zece lucrări predate.Pe urmă, în fine, s-au cunoscut și personal.

Christian Paraschiv: Deci, acum aproape treizeci de ani, ajungând eu la Paris la ora șapte și ceva, dimineața, la Gara de Est, după o călătorie de două zile și jumătate, la clasa a doua, ce zic? hai să-l sun pe nea Georgică. Băi, imi zice, tu te-ai uitat cât e ceasul? La care eu, nu, eram zăpăcit de drum, du-te dom‘le, îmi zice, sună-mă la prânz, au revoir, pa! M-am mai târât eu, așa, cu bagajul prin Paris, îl sun pe la prânz, spune, hai la atelier! hai să te omenesc, zice, după aia mai vedem. I-am explicat că vreau să rămân în Franța, nu mă mai intorc, zic, iar el, foarte bine faci!

Aici trebuie spus că Apostu suferea că rămăsese în Franța, era un om legat de România, dar în același timp Franța l-a și stimulat. Este o dualitate interesantă în ceea ce privește viața lui nea Georgică.

Trebuia să găsesc un loc de dormit, îmi amintesc de un fost coleg pictor, Adrian Buba, care avea un atelier mare prin Montparnasse. Noroc, zice, ce faci? Zic, nu am unde sa dorm, lasă-mă să dorm la tine în atelier. El, nu pot, că nevastă-mea nu mă lasă.

Înțelegi, Veronica? Voilà! Zic, ia uite, tată, colegii de generație mă aruncă în stradă și nea Georgică mă ajută. Până la urmă m-am descurcat. După aia trebuia să-mi câștig banii de chirie, asa că mă duc iar la nea Georgică și îl întreb, nu aveți ceva de lucru pentru mine, sfătuiți-mă ce să fac, cum să fac. M-a trimis la biserica română unde am gasit acolo un român, care avea o firmă de construcții, la care am lucrat o lună, pentru 100 de franci pe zi, de la 7 dimineața până seara, întelegi? Jaf, jaf! Cam după vreo lună, îi spun, nea Georgică, nu mai pot așa. Se uită la mine și zice, mă, da‘ tu știi să faci poze? Nea Georgică, știți că știu, am și expus fotografie în România. El trăia pe atunci cu o libaneză, artistă și ea, o femeie foarte fină, care îl iubea foarte mult. Măi, Yughette [Caland] nu vroiai tu să-ți faci catalogul ăla? Uite, mă, baiatu’ ăsta știe să facă poze. Ea acceptă, și eu, ca românu’ de colo, zic, nea Georgică, da‘ n-am aparat foto. Se uită atunci nea Georgică la mine și atât îmi spune: Du-te, bă, de aici, ieși! Te descurci! Înțelegi? TE DESCURCI!

Dom’le, asta a fost prima lecție în Occident, din care am înțeles, cu mentalitatea noastră românească nu merge, adică ți-a dat omu’ un deget, tu îi iei toată mâna! Înțelegi? A fost o lecție excepțională, am înțeles, că, stai dom’le, dacă cineva îți dă ceva, nu poti să-i ceri totul. Și, bineințeles, am închiriat un aparat de fotografiat, am făcut pozele.Deci eu am reușit să mă debarasez de păduchele mentalității românești, apoi mi-am găsit și o galerie și, gata, așa s-a demarat totul. Dar lectia asta nu o uit niciodată, cum mi-a zis: Du-te de aici, ieși afară, descurcă-te!

Silvia Paraschiv: Când Christian a primit Bursa Uniunii Artiștilor Plastici, în 1978, tocmai deschisese prima lui expoziție, la Atelier 35. Și cine a venit să-i vadă lucrările? A fost Bernea, Bernea pe care l-a apucat o frenezie când le-a văzut, le lua, se uita la ele, și-i spunea lui Christian, din când în când, asta ai pictat-o înainte de asta, nu?

Christian Paraschiv: Bernea era excepțional! Citea lucrările, le înțelegea imediat. Silvia, povestește-i, cum de a venit Bernea.

Silvia Paraschiv: Eu uitasem cu totul că îl cunoscusem personal, era prietenul cel mai bun al lui Paul Neagu, iar eu eram prietenă cu soția lui Paul actrita Sibila Oarcea .Așa că îl sun eu la telefon și îl invit la expoziția lui Christian. La care el, imediat arici, dar de ce mă suni tu, dragă, de ce nu mă cheamă Christian? Eu, deodată bățoasă, zic, Domnule Bernea, pentru că el pleacă la 5 dimineața și se întoarce la 10 seara, acesta este singurul motiv (acesta era orarul trenurilor cand Christian facea naveta) Mi-era teamă, să nu creadă ca vreau să-i pun pile, căci eu pe atunci lucram în televiziune și făceam reportaje culturale.Si nu consideram deloc ca Christan are nevoie de proptele.

V. Kirchner: Cu ce lucrări ai avut prima expoziție, la Atelier 35?

Christian Paraschiv: Erau lucrări cu foișoarele, cu tumuli de fapt, care au fost, după aceea, preluate de alții.

Silvia Paraschiv: Erau forme cu trimitere în istorie și aveau o tehnică pe care mulți au încercat să o preia, dar nu au reușit. Au găsit și alții metoda crăpăturilor dar la ei nu rezistau în timp. Crăpăturile nu erau de dragul lor acolo, ci aveau rolul lor de a releva descrierea în timp. Iar subiectul era și unul arheologic, tumul nu mai evoca uneori doar istoria, ci și faptul că timpul a trecut peste ele.

Christian Paraschiv: Limbajul plastic era adecvat la subiect. Era o tehnică mai mult spre frescă, mai mată, o consider, și astăzi, o serie foarte bună. După ce am spus ce aveam de spus aici, am părăsit tehnica. Întotdeauna am fost stăpânit de nevoia de a-mi diversifica limbajul artistic. Nu era numai pictura, am facut și poze, le-am refăcut, le-am pictat, decupat. Ce mă amuză este că titlul unei fotografii în care era o oaie decupată și remontată este “Reimagine”, și asta în anii ‘77-78. Iar reimaginea o găsești la Postmodernism. Ori eu făceam postpodernism înainte de a știi ce e aia, postmodernismul apărea 20 de ani de mai târziu.

Silvia Paraschiv: Eu am zis întotdeauna, Christian este un pictor dublat de un cercetător. În Franța are, de altfel, renumele că este un inclasabil, nu poate fi băgat în niciun sertar.

V. Kirchner: În acest caz se poate vorbi, la tine, de viziune, când tu, deja, erai cu câțiva pasi înaintea timpului care va veni.

Christian Paraschiv: Da, se poate spune așa, cel puțin în România. Într-un articol de vreo zece pagini apărut pe marginea expoziției din New York, „Jurnal 1964-2014“, s-a scris, pentru prima dată,„Christian Paraschiv face postmodernism înaintea postmodernismului“.

Ca întotdeuna, îmi doream mai mult, să-mi diversific limbajul artistic, să experimentez pe același subiect, îmi spuneam, hai, să vedem cum îi răspund eu subiectului în obiect sau în fotografie, sau în instalație.

Acum chiar mă ocup de o viitoare expoziție a unor fotografii, cu intervenții colorate, din anii ‘70. Sunt fragmente autobiografice, cu familia mea, bunicii, străbunicii, cărora le-am desenat botnițe. De ce aveau botniță? Citisem la Zaharia Stancu, și mă terminase ideea, că li se punea muncitorilor.  Iar țăranilor li se punea botnița ca să nu mănânce strugurii. Pentru mine, comuniștii ne-au pus botniță, înțelegi? Unei rude, primar la Telega, un om care se ocupase de satul ăsta de 25 de ani, îi insurase pe toți, îi botezase, când au venit în ’46, comuniștii i-au luat și pătura din pat. În șase luni a și murit, săracul, de supărare. Asta-i botnița.

Despre cercetările mele pe fotografie există și un dialog interesant din anii ‘80 cu Ionică Grigorescu, apărut în albumul meu “Negrul este culoarea limbajului”. Ionică prelucra altfel fotografiile, transformările lui veneau dintr-o anumită neputință tehnică, pe care el, astfel, o transforma în calitate. Căci asta este la Ionică, neputința se transforma într-un lucru foarte interesant din punct de vedere plastic, și, ca întotdeauna, îmi place foarte mult ce face.

V. Kirchner: Christian, ai amintit de albumul “Negru este culoarea limbjului”, și, cum nimic nu este întâmplător, de ce acest titlu?

Christian Paraschiv: Asta este o întrebare foarte interesantă. Sunt mai multe accepții, dacă vrei, la această declarație. Dar să începem cu declarația banală, că întâi scrii cu închis pe deschis, nu ai altcumva, ca princpiu vizual, iar limbajul plastic este la urma urmei tot o anumită scriere, dar nu se mulțumește doar cu atât.

Pe de altă parte în artă s-a început afirmându-se principiul: deschis pe închis.Apoi, arta modern, când a început să fie considerată ca atare, a întors valorile ei, lucrând închis pe deschis. Primul pictor modern a fost Rafael. Însă conștientizarea acestei noi tendițe au avut-o impresioniștii, iar, mai pe urmă, cubiștii. Un Max Ernst, un Picabia, instinctiv, au trecut la pictură, desenul închis pe deschis. Practic de aici vine expresia “neagrul este culoarea limbajului”, începând de la scriere, semnul de comunicare, și ajungând la secolul XX care ne-a adus ceea ce numim noi modernimul.

O categorie de lucrări pe această temă este cea în care am parcurs un drum invers, întâi colorat și abia la final, desenat, dacă vrei, un fel de negare a unui procedeu tradițional. Mă interesează foarte mult problemele de limbaj. Este și acesta un exemplu de poziționare, tu, ca artist, începi să îți pui tot felul de întrebări, ia să vedem dar dacă fac așa? dacă întâi pictez și după aceea desenez, ține? te ține? rezistă?

Silvia Paraschiv: Ca să dăm și o notă speculativă, aș zice că orice limbaj are și o latură obscură.

Christian Paraschiv: Putem merge și mai departe și îl pescuiesc pe Soulage care face o declarație punând negrul în raport de lumină. Și, și mai mult, este aici, global privit, întreaga istorie a artei.

Silvia Paraschiv: Ce trebuie înțeles aici este și dorința lui Christian de a se raporta și a se înscrie pe o linie, demonstrând continuitatea în artă.

Christian Paraschiv: Da, pentru că numai în felul acesta se dezvoltă limbajul artistic. Suntem în secolul XXI, este o bucurie să poți spune, uite am adus și eu ceva în plus limbajului.

Avantajul vârstei este că, stăpânind tehnica, comunicarea ta artistică vine ca un firesc, ca o respirație. Și stii de ce? Pentru că limbajul nu-ți mai este povară. Mi-ar fi plăcut să lucrez acum treizeci de ani ca acum, atunci era cu tuse și cu junghiuri, ei, acum este ca o respirație. Sper să mă lase Dumnezeu să trăiesc cât mai mult, să pot lucre, acum când sacul nu mai este atât de greu.

Silvia Parschiv: Veronica, tu ai făcut la un moment dat afirmația judicioasă că Christian este modest, căci a început să-ți vorbească despre opera lui la un sfert din dialog, este foarte adevărat. Eu acum las orice modestie deoparte, căci nu este vorba despre mine și, mai ales, uit că este vorba despre soțul meu. Adevărul este că contribuția lui Christian la artele plastice a fost și este enormă, dar el nu a scos niciodată în evidență lucrul acesta. Norocul lui este că are o galerie la Paris, Oudin Art Contemporain, care îl reprezintă, iar eu sper că vor exista într-o zi exegeți care vor găsi urme, documente, care să ateste, că el a creat multe orientări noi. Nu le-a creat pentru că a vrut, ci pentru că cercetările și experimentele lui au atras după el mulți alți artiști. Și, ca exemplu, dau lucrările lui din ciclul “Feminin-Masculin” din 1986, în care  Christian încerca să lămurească raportul dintre corpul uman și divinitate, arătând că acesta este exprimat cel mai bine în geometrie. Ca să facem o citire mai puțin doctă, era vorba despre niște nuduri înscrise în niște cuburi geometrice. Ciclul acesta a fost inzerzis în România.

V. Kirchner: Acesta fiind motivul plecării voastre din România…

Silvia Paraschiv: Da. Am dus acest ciclu în Franța, țară cu reputația de a fi din punct de vedere moral liberă, și am constat că nu este chiar așa, ci că este chiar puritană. Nimeni nu îndrăznea să facă nuduri și, în momentul în care el le-a expus, reacția a fost una destul de reținută. Iar acum, iată, că există toată orientarea aceasta către corpul uman, cu excesele ei.

V. Kirchner: Anul viitor se împlinesc 30 de ani de când ați părăsit România, în 1986 v-ați stabilit în Franța. Christian, vorbeai la un moment dat despre artiștii emigrați, tu unde te vezi situat acum ca artist? În Franța sau în România?

Christian Paraschiv: Nu este vorba despre România sau despre Franța, eu sunt foarte mulțumit că am un proiect de lucru, o operă de realizat. Pentru mine doar asta e important.

Silvia Paraschiv: Christian, eu cred că Veronica ar vrea să știe, din punct de vedere al recunoașterii artistice, unde te simți mai integrat?

Christian Paraschiv: Pe mine nu mă interesează recunoașterea artistică. O data ce ți-ai propus să faci un proiect, cum să zic, ai opera ta, care rămâne, și cine vrea să o citească, o va citi.

Silvia Paraschiv: Am aici un comentariu de făcut. Acum un an sau doi, nu are importanță, Christian era în fața șevaletului și îmi spune „tu știi, Silvia, eu m-am gândit: chiar dacă mi s-ar spune că nu voi deveni un artist mare, eu tot meseria asta aș face-o“.

Christian Paraschiv: Exact, vezi, asta este! Trebuie să faci ce ai de facut, să te cauți, să-ți cauți drumul și să începi să te cunoști, căci limbajul plastic exact asta îți permite, eu cred, asta este o mare calitate a meseriei mele, și e un mare noroc să practici meseria asta, întelegi, un noroc…

Articole recomandate

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro

(S)TOP CELE MAI BUNE CĂRȚI ALE ANULUI 2022

De 13 ani, AgențiadeCarte.ro propune un top anual al celor mai bune cărți. Pentru anul editorial 2022, echipa AgenţiadeCarte.ro a scanat nominalizările pentru Premiile Radio România Cultural, Observator Cultural, Ziarul de Iași, Ficțiunea OPTm și Gala Tinerilor Scriitori / Cartea de poezie a anului 2022, dar și propriile preferințe ale editorilor și colaboratorilor noștri. Astfel, propunem 85 de titluri pe care le considerăm semnificative pentru anul editorial 2022: 30 de cărți de poezie, 30 de cărți de proză, 10 cărți de critică, istorie și teorie literară, precum și 15 cărți de eseu, publicistică și memorialistică. Cititorii AgenţiadeCarte.ro pot vota și comenta titlurile alese de noi. Votul este deschis până la 31 august 2023, ora 23.00. Juriul Premiilor AgenţiadeCarte.ro este compus din scriitorii Florin Iaru, Cristian Teodorescu și Dan Mircea Cipariu (președintele asociației Euro CulturArt). Juriul va anunța, după închiderea votului pe agentiadecarte.ro, printr-un comunicat de presă, câștigătorii. Premiile, în valoare de 5000 lei, sunt finanțate de Ministerul Culturii.

(S)TOP CELE MAI BUNE CĂRȚI ALE ANULUI 2021

De 12 ani, AgențiadeCarte.ro propune un top anual al celor mai bune cărți. Pentru anul editorial 2021, echipa AgenţiadeCarte.ro a scanat nominalizările pentru Premiile Radio România Cultural, Observator Cultural, Ziarul de Iași și Gala Tinerilor Scriitori, dar și propriile preferințe ale editorilor și colaboratorilor noștri. Astfel, propunem 71 de titluri pe care le considerăm semnificative pentru anul editorial 2021:  30 de cărți de poezie, 20 de cărți de proză, 10 cărți de critică literară, istorie literară și teorie literară, precum și 11 cărți de eseu, publicistică și memorialistică. Cititorii AgenţiadeCarte.ro pot vota și comenta titlurile alese de noi. Votul este deschis până la 31 august 2022, ora 23.00.

(S)TOP CELE MAI BUNE CĂRȚI ALE ANULUI 2020

De 11 ani, AgențiadeCarte.ro propune un top anual al celor mai bune cărți. Pentru anul editorial 2020, echipa AgenţiadeCarte.ro a scanat nominalizările pentru Premiile Observator Cultural, Ziarul de Iași și Gala Tinerilor Scriitori, dar și propriile preferințe ale editorilor și colaboratorilor noștri. Astfel, propunem 74 de titluri pe care le considerăm semnificative pentru anul editorial 2020: 31 de cărți de poezie, 20 de cărți de proză, 10 cărți de critică literară, istorie literară și teorie literară, precum și 13 cărți de eseu, publicistică și memorialistică. Cititorii AgenţiadeCarte.ro pot vota și comenta titlurile alese de noi. Votul este deschis până la 31 august 2021, ora 23.00. După închiderea votului, într-un eveniment public, AgențiadeCarte.ro va premia cărțile ce vor întruni cele mai multe voturi ale publicului și ale unui juriu desemnat de Asociația Euro CulturArt. Vom acorda câte un premiu pentru fiecare secțiune a topului. (Dan Mircea Cipariu)

(S)TOP CELE MAI BUNE CĂRȚI ALE ANULUI 2019

De 10 ani, AgențiadeCarte.ro propune un top anual al celor mai bune cărți. Pentru anul editorial 2019, echipa AgenţiadeCarte.ro a scanat nominalizările pentru Premiile Radio România Cultural, Observator Cultural și Gala Tinerilor Scriitori, dar şi propriile preferinţe ale editorilor. Astfel, propunem câteva titluri pe care le considerăm semnificative pentru o viitoare istorie a literaturii române contemporane. Cititorii AgenţiadeCarte.ro pot vota și comenta titlurile alese de noi. Votul este deschis până la 31 august 2020, ora 23.00. După închiderea votului, într-un eveniment public, AgențiadeCarte.ro va premia cărțile ce vor întruni cele mai multe voturi ale publicului și ale unui juriu desemnat de Asociația Euro CulturArt. Vom acorda câte un premiu pentru fiecare secțiune a topului.

(S)TOP CELE MAI BUNE CĂRȚI ALE ANULUI 2018

În anul editorial 2018, au fost publicate câteva titluri semnificative pentru o viitoare istorie a literaturii române contemporane. Echipa AgenţiadeCarte.ro a scanat nominalizările pentru Premiile Radio România Cultural, Observator Cultural, Iocan și Gala Tinerilor Scriitori, dar şi propriile preferinţe ale editorilor. A rezultat o listă de propuneri pe care cititorii AgenţiadeCarte.ro o pot vota, comenta şi critica. Votul este deschis până la 31 august 2019, ora 23.00. După închiderea votului, într-un eveniment public, AgențiadeCarte.ro va premia cărțile ce vor întruni cele mai multe voturi ale publicului și ale unui juriu desemnat de Asociația Euro CulturArt. Vom acorda câte un premiu pentru fiecare secțiune a topului.

(S)TOP CELE MAI BUNE CĂRȚI ALE ANULUI 2017

În anul editorial 2017, au fost publicate câteva titluri semnificative pentru o viitoare istorie a literaturii române contemporane. Echipa AgenţiadeCarte.ro a scanat nominalizările pentru Premiile Radio România Cultural, Observator Cultural și Gala Tinerilor Scriitori, dar şi propriile preferinţe ale editorilor. A rezultat o listă de propuneri pe care cititorii AgenţiadeCarte.ro o pot vota, comenta şi critica. Votul este deschis până la 27 august 2018, ora 23.00. Pe 31 august 2018, de Ziua Limbii Române, într-un eveniment public, AgențiadeCarte.ro va premia cărțile ce vor întruni cele mai multe voturi. Vom acorda câte un premiu pentru fiecare secțiune a topului.

(S)TOP CELE MAI BUNE CĂRȚI ALE ANULUI 2016

Anul 2016 a propus câteva titluri semnificative pentru o viitoare istorie a literaturii române contemporane. Echipa AgenţiadeCarte.ro a scanat nominalizările pentru Premiile Radio România Cultural, Observator Cultural și Gala Tinerilor Scriitori, dar şi propriile preferinţe ale editorilor. A rezultat o listă de propuneri pe care cititorii AgenţiadeCarte.ro o pot vota, comenta şi critica. Votul este deschis până la 27 august 2017, ora 23.00.

(S)TOP CELE MAI BUNE CĂRŢI ALE ANULUI 2015

Anul 2015 a propus câteva titluri semnificative pentru o viitoare istorie a literaturii române contemporane. Echipa AgenţiadeCarte.ro a scanat nominalizările pentru Premiile Radio România Cultural, Observator Cultural, România literară, Gala Tinerilor Scriitori, dar şi propriile preferinţe ale editorilor. A rezultat o listă de propuneri pe care cititorii AgenţiadeCarte.ro o pot vota, comenta şi critica. Votul este deschis până la 15 mai 2016, ora 23.00.

(S)TOP CELE MAI BUNE CĂRŢI ALE ANULUI 2010

(S)TOP CELE MAI BUNE CĂRŢI ALE ANULUI 2010

Cotidianul cultural AgenţiadeCarte.ro este membru al Asociației Publicațiilor Literare și Editurilor din România (APLER)

 

Publicaţie culturală finanţată cu sprijinul Ministerului Culturii.

ISSN: 2248 – 1508