Epistolă din Torino (VIII). No comment

aug. 31st, 2015 | By | Category: Postcard

În România, există încă reticenţă faţă de politică. La vot participă sub 50% din populaţia care ar putea să-şi exercite dreptul. Unii tineri încearcă, prin prezenţa la mitinguri de interes naţional (Roşia Montană, gazele de şist, tăierea necontrolată a pădurilor etc.), să-şi ascundă lipsa de reacţie în faţa deciziilor din parlament şi a ordonanţelor de urgenţă emise de guvern. Unii dintre cei mai respectabili şi însemnaţi intelectuali, de formaţie umanistă, susţin că viaţa culturală e apolitică, dar – întreb – cine alocă bugetul muzeelor, al universităţilor şi al institutelor de cercetare?! (Cum aş fi beneficiat eu – european, dar străin – de atâtea facilităţi turistice şi profesionale în Italia, dacă Statul nu se implica?!) Toţi aparţinem politicii (fără a milita neapărat), deoarece traiectoria noastră este predeterminată de sistemul educaţional-coercitiv în care creştem şi pe care îl ilustrăm. A sta departe de politică, în sensul indiferenţei faţă de constituţia ţării, mi se pare o manifestare anticivică. Or, această atitudine se întâlneşte şi la demnitari (prin măsurile pe care le votează/ susţin/ sugerează/ impun), şi la cetăţenii care, nu de puţine ori, se lasă influenţaţi de instincte în aprecierea unei activităţi adresate raţiunii.


Se petrec lucruri ciudate în România. Principiul separaţiei puterilor în stat tinde să fie dizlocat şi, evident, este afectată şi prezumţia de nevinovăţie. Această intenţie, pornită de la vârful piramidei, afectează întreg sistemul, intrând în categoria „predestinărilor“ sugerate în primul paragraf. Am observat, în relaţiile de zi cu zi sau în raporturile de serviciu, faptul că oamenii pornesc de la premisa că partenerul/ colegul/ prietenul ar trebui să demonstreze că n-a făcut ceea ce toţi din jur „s-au convins“ că a făcut (iertare pentru tautologie!). Imaginaţi-vă un şef de proiect care i-ar transmite directorului unei companii că unul dintre angajaţi ar fi spus, într-o conversaţie particulară, că dezaprobă planul de la serviciu. Rumoarea se răspândeşte. Managerul, în loc să-l cheme „pe inculpat“ şi să poarte o discuţie amiabilă (auditur et altera pars), încurajează învinovăţirea acestuia, acceptând, în virtutea inerţiei, că există printre noi un „element duşmănos“, din pricina căruia nu merg treburile aşa cum ne-am propus. Când ceilalţi angajaţi au aflat cine este „problema“, oaia neagră şi, deopotrivă, ţapul ispăşitor se trezeşte în postura de a demonstra că nu a făcut respectivele afirmaţii. Ce să mai spui în apărarea ta când, staliniceşte vorbind, ştim noi mai bine ce-ai zis dumneata?! Cinismul pârâşului, bârfa şi lipsa de tact a şefului dau asemenea sentinţe.

Lucrurile s-au aşezat aşa încât la Torino să aflu că România adoptă nişte procedee care, deşi nereglementate, au devenit cutume în justiţia italiană de vreo trei decenii. Ieşeam din curtea Palatului Regal. Fac dreapta pe Via Palazzo della Città şi încă o dată pe Via XX Settembre. Îmi pusesem în gând să iau montgolfierul. Îl observasem, urcând treptele spre Il Duomo, unde este depusă La Santa Sindone. (În DEX, definiţia e: „aerostat primitiv umplut cu aer cald“). Ce idee arhaică totuşi! Mă uit în stânga şi, fidel ideii de a intra în orice clădire care stă cu uşile larg deschise, nimeresc în via Porta Palatina, nr. 7, la Chiesa dello Spirito Santo. Aici, în 1728, s-a convertit la catolicism Rousseau, teoreticianul „contractului social“. (În liceu, câţiva colegi îi spuneau „Jay Jay“, pe englezeşte, din cauza iniţialelor prenumelui.). La acea dată, Oltenia – „eterna Terra Nova“ –, stătea sub stăpânirea Imperiului Habsburgic, fiind „sincronă“, din acest punct de vedere, cu Lombardia şi Veneto. Povestea Bisericii „Sfântului Spirit“ are legătură cu un edificiu ecleziastic important, centru de putere şi de pelerinaj, Corpus Domini. Numele din urmă este şi o tautologie. Pe lângă semnificaţia metaforică – taina cuminecăturii din Joia Patimilor – „Trupul Domnului“ este, după învăţătura lui Ioan Hrisostomul, însăşi Biserica.

Ajung în apropierea altarului şi apare, din capela situată în stânga, un personaj amabil. „Frumoasă, nu-i aşa?!“. Ce să răspunzi?! N-apuc să rostesc tradiţionalul „Si, certo!. Îl aud înşirând informaţii arhelogice, arhitectonice, martirologice, teologice şi filologice (!). „Sunt două reprezentări ale Domnului pe cruce. Una în care cuiele sunt bătute în palme, alta, în zona pulsului“. Îmi arată diferenţa între cele două crucifixe aflate în biserică. În altar, piroanele erau înfipte în „linia vieţii“. La intrare, îmi semnalează contrapunctul. Continuă: „Eu cred că nu în palme sunt stigmatele dell Signore. Dacă le băteau acolo, în zvârcolirea provocată de durere, condamnatul putea să-şi rupă carnea“. Mă ia apoi de braţ şi mă duce în capelă. Schimbă registrul, ca şi cum, după ce am ascultat muzică psaltică, CD-ul sare la rock alternativ.

„Tinerii nu merg la vot. Lor nu le pasă. Dacă nu te duci la vot, înseamnă că nu votezi? Dimpotrivă. Eşti de acord cu puterea, cu cine câştigă alegerile. Cine e la conducere îi critică pe cei de dinainte. Asta e o scuză, ca să nu se reformeze nimic. Sau spun că unii de-ai lor, pe care noi i-am votat, nu sunt buni. Eşti la putere, dar vorbeşti ca şi cum ai sta în opoziţie? Asta făceau faciştii şi comuniştii. Ei controlau Statul şi, în propagandă, ne anunţau că, printre ei, s-a găsit câte un sabotor. Acum, sigur, că nici paralamentarii nu sunt de încredere. Tot propun amendamente, ca să nu se petreacă nimic. Amână la nesfârşit. Nu ştiu cum e la voi în ţară, dar aici, dacă nu vrei să iei o măsură, pretinzi că e nevoie de o dezbatere în parlament. Ni se indică o problemă. Nimic nu se rezolvă. Il gioco non vale la candela. Dar şi pe parlamentari nu poţi să-i trimiţi în instanţă, doar pe baza unor indicii. Vin magistraţii şi susţin că au găsit informaţii că X ar fi făcut nu ştiu ce. Şi, dacă parlamentarii se protejează între ei, când votează împotriva începerii urmăririi penale, atunci întregul for legislativ e învinovăţit. Magistraţii să pornească proces doar dacă au găsit probe clare împotriva politicianului. Astfel, nici n-ar mai trebui ca parlamentul să decidă dacă unul sau altul să fie anchetat. Parlamentul nu stabileşte cine merge la judecată. E datoria magistraţilor, numai dacă au stabilit, fără îndoieli, probatoriul. Mai e şi altceva. Spune o prevedere că, dacă un suspect recunoaşte că a făptuit ceva, deşi nu există dovezi împotriva lui, atunci execută 2 sau 3 ani de închisoare. Asta se întâmplă, fiindcă aduşi la tribunal, inculpaţii sunt anunţaţi de judecători ce pedeapsă riscă. Ei sunt împinşi, fără să-şi dea seama, să accepte ideea că numai cine a greşit ajunge în faţa tribunalului. Unde e prezumţia de nevinovăţie?“.

No comment.

George NEAGOE

Număr de vizualizări :802


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro