Epistolă din Torino (VII). Il Risorgimento

aug. 27th, 2015 | By | Category: Postcard

Mă întorc la un subiect care mi-a plăcut din şcoala generală: formarea statelor-naţiune. E reconfortant să te gândeşti că, din acest punct de vedere, România este de-o seamă cu Italia. Tradus literal, ”Il Risorgimento” şi-ar găsi corespondentul în acel îndemn (al epocii), preluat de Andrei Mureşanu în poemul paşoptist ”Un răsunet”, îndemn devenit titlul imnului României de azi: ”Deşteaptă-te, române!” Tot în 1848, V. Alecsandri scria ”Deşteptarea României”.  În italiană, verbul ”risorgere” înseamnă: 1) a învia; 2) a răsări din nou; 3) fig. a renaşte. La noi, se spune că oamenii, care se trezesc odată cu soarele, se deşteaptă (din somn). ”Il Risorgimento” (1814-1871) este, în Peninsulă, urmaşul lui ”Il Rinascimento” din suta a cincisprezecea. Diferenţa de orientare politică este faptul că oraşul-republică a fost înlocuit cu ideea unităţii naţionale.


Se ştie că au existat două focare politice, a căror convergenţă a transformat ”Il Risorgimento” într-o epocă prodigioasă. Primul focar – plebeu, proletar şi mic burghez – se autointitula „democrat“. Reprezentanţii ei erau, în realitate, socialiştii radicali, urzitorii mişcării carbonare (1820-1831): Silvio Pellico, Giuseppe Mazzini şi… Giuseppe Garibaldi. Alcătuiau partida „roşie“, ilustrată, în spaţiul românesc, de liberalii din jurul lui C.A. Rosetti. Al doilea focar – oficial şi dinastic – era Regatul Sardiniei şi al Piemontului, condus de Victor Emanuel al II-lea (din 1849) şi de primul-ministru Camillo Benso, conte de Cavour (ales şef al guvernului în 1852). Ideologic, regimul subalpin era unul conservator (monarhie constituţională). Economic şi social, era liberal. Contele de Cavour i-a atras pe moderaţi. Primul focar respira încă prin temerarul Garibaldi, care nu-şi lepădase sămânţa anarhică. Avea de partea lui istoria secretă, lupta de tranşee, experienţa în comploturi. Al doilea focar era proaspăt şi trăia din diplomaţie. Piemontezii doreau negocieri şi sperau în bunăvoinţa conaţionalilor.

Povestea, pe larg, se găseşte în ”Museo Nazionale dell Risorgimento Italiano” din Torino, amenajat în Palazzo Carignano (www.museorisorgimentotorino.it). Începutul lui datează din 1878, imediat după dispariţia regelui Victor Emanuel al II-lea. Tradiţia Savoiarzilor era să-şi depună strămoşii în capela Bazilicii Superga, de pe colina cu acelaşi nume. Numai că, fostul rege al Piemontului şi al Sardiniei, devenit primul monarh al Italiei unite (1861), a mutat, în 1871, reşedinţa oficială în palatele papale din Roma, acolo unde şi-a dat ultima suflare. Ca să nu-i văduvească pe torinezi de moştenirea celui ce se născuse în Palazzo Carignano, fiul şi urmaşul său la tron, Umberto I, a făcut un cadou oraşului subalpin. Şi-a dăruit tatăl, în efigie, trimiţând la Torino sabia, medaliile şi coiful care-i aparţinuseră, aşadar însemnele dinastice. Colecţia s-a îmbogăţit şi prima expoziţie a fost deschisă în 1884.

Astăzi, MNRI e o instituţie dinamică, instructivă (dar nedemagogică), elegantă şi delectabilă. Este o bază de date, pe care nu le promovează cu de-a sila. Vizitatorul are dreptul să-şi aleagă informaţia pe măsura propriilor interese şi dispoziţii. Prin maniera de prezentare, la MNRI veţi întâlni un îndrumar, nu un curs magistral. În hol, până la casa de bilete (etajul I), rulează un videoclip de prezentare. E suficient să te aşezi pe scaun şi, cu puţine cunoştinţe de italiană, să fii atent la relatările celor doi ghizi (prezenţi fizic în filmuleţ). Sunt repere încăpătoare pentru a înţelege misiunea, profilul, expoziţia şi facilităţile sau ceea ce se numeşte – cu un barbarism – „conceptul“ muzeal. MNRI aplică, de fapt, economia gratuitului. Lecţia interactivă este un mijloc de atragere. A vedea secvenţe cu patrimoniul cultural, a citi informaţii, a asculta un povestitor şi a privi un om plăcut alcătuiesc o sinestezie.

Simţurile potenţialului vizitator sunt trezite din letargie şi, graţie atenţiei sporite, aproape orice necesitate îşi are soluţia potrivită. Ghidurile audio-video sunt realizate în patru versiuni: scurtă – 45 min.; standard – 90 min.; aprofundată – 120 min. şi integrală. Există un traseu pentru nevăzători (care pot primi un ghid doar audio), datorită unor panouri-indicatoare în alfabetul Braille. De asemenea, persoanele cu probleme de auz, pot beneficia de un ghid video, care conţine explicaţii în limbajul semnelor. Cei care vin la MNRI în fotoliu rulant primesc un ghid audio-video, în care se găsesc toate exponatele. MNRI este, ca atare, un manual complex, poate chiar complet. Să mai menţionez că nu se percepe taxă pentru executarea fotografiilor fără blitz?

E încă un pas pentru acceptarea deplină a muzeului în ipostază de bun al comunităţii, de arhivă liberă. Intri în magazinul de antichităţi şi alegi suvenirul. Eşti autorul propriei selecţii de cărţi poştale. Răspândirea veştilor în lume reprezintă principala răsplată a organizatorilor. MNRI era considerat, până la ultima renovare/ reamenajare (2006-2011), un spaţiu vetust. Astăzi, vitrinele nu sunt „protejate“ nici de cordoane, nici de senzori acustici. Instituţia a optat pentru o abordare destinsă. Nu-şi fac apariţia supraveghetorii, care, în alte părţi, se simt obligaţi să preîntâmpine daunele. Îmbunătăţirile şi încrederea acordată tuturor turiştilor îndreptăţesc sloganul MNRI: Intraţi în istorie! Bineînţeles, retorica mutării centrului de greutate asupra libertăţii şi ocaziei (unice) a publicului se datorează faptului că MNRI îşi asumă creşterea influenţei şi a prestigiului.

Traseul MNRI cuprinde 30 de săli, dispuse în funcţie de secvenţe cronologice, delimitate, în special, de climatul european şi mai puţin de contextul italian. Intervalul este 1780-1918, din preajma Revoluţiei franceze din 1789 până la încheierea Marelui Război (victoria de la Vittorio Veneto). Se cuvine apreciată decizia de a privi istoria naţionalismului printr-o lentilă contextuală amplificată şi, totodată, dispoziţia muzeografilor de a împărţi „secolul naţiunilor“ în momente semnificative. Trecerea de la o etapă la alta pare o tranziţie, o fază de acumulări şi de sedimentări. De asemenea, există secţiuni unde interesul se concentrează asupra vieţii cotidiene şi a celei private. Munca, presa, moda şi distracţiile sunt integrate ca manifestări elocvente pentru spiritul veacului.

Atmosfera MNRI este plăcută şi pentru că nu transmite senzaţia că unitatea italiană ar fi fost „un ideal de veacuri“. ”Il Risorgimento” nu a fost doar o istorie glorioasă, netedă şi coezivă. Pentru a tempera perspectiva, muzeografii au selectat caricaturi de pe vremea când presa era, cu adevărat, a patra putere în stat. La 1848, de pildă, obiectivul clar era alungarea Casei de Habsburg. Procesul s-a dovedit lent, iar personajele „providenţiale“ nu au făcut altceva decât să fructifice, în interes propriu şi/ sau popular, factorii geostrategici internaţionali. Tonul onest al textelor însoţitoare sporeşte curiozitatea şi dorinţa de a stărui asupra obiectelor. Este expusă trăsura senectului Garibaldi, care, după treizeci şi cinci de ani petrecuţi în şa (cu bătălii purtate în Brazilia şi în Uruguay), a acceptat atât presiunea vârstei, cât şi diplomaţia piemonteză. A fost deputat de la proclamarea Regatului Italiei (în 1861) până la moarte (1882). Eroul s-a trezit purtat ca relicvă prin societate, ca pe o curiozitate dintr-o lume apusă. Avântatul condotier de altădată s-a pomenit anacronic, după ce-şi îndeplinise scopul din juneţe. A rămas de la caleaşca, supusă, bineînţeles, unui proces de restaurare.

Unele săli din MNRI sunt dotate cu ecrane, pe care rulează scurte filme despre ideologia, politica, economia, ştiinţa şi arta din Europa. „Primăvara popoarelor“ din 1848 este un exemplu – îndrăznesc să spun impecabil – de armonizare. Apar imagini legate de spaţiul românesc (lozinca: „Libertate şi drepturi pentru Valahia“; „Adunarea de la Blaj“, 3 mai 1848; „Proclamaţia de la Islaz“, 9 iunie 1848), obţinute graţie bunăvoinţei Cabinetului de stampe al Bibliotecii Academiei Române. Sunt expuse copii după portretele lui Nicolae Bălcescu şi al lui Avram Iancu. E destul? E cel puţin relevant  pentru adaptarea la realităţile italiene. (Bălcescu s-a stins la Palermo.) Ar fi de menţionat şi că tricolorul românesc – în versiunea paşoptistă, cu dispunere orizonatală a culorilor (albastru, galben, roşu) este singurul însemn naţional străin expus în MNRI.

Mai puţin inspirată este harta Europei pe durata războaielor napoleoniene (1799-1814). Între Imperiul Habsburgic, cu graniţa în Transilvania, şi Imperiul Otoman, cu hotarul pe linia Dunării, nu se află… NIMIC. Italienii nu-l au la suflet pe Bonaparte. Se strâmbau, văzând că MNIR i-a consacrat 3 săli. Comentariile intrau în sfera bancurilor despre dictatori . În „Sala Cinema“ (a 17-a) este proiectată o istorie romanţată, de 45 de minute, despre ”Il Risorgimento”. Nu reiese de acolo că piemontezii l-ar elogia pe Vittorio Emanuele II. Întreruperea tradiţiei regaliste, în 1946, a influenţat umorile cu privire la monarhia italiană în genere. Dar nu este favorizat nici Garibaldi, căruia italienii nu i-au iertat faptul că, din cauza lui, au pierdut Coasta de Azur. Uneori, istoria elimină impurităţile, alteori aşterne praful. Fiecare generaţie îşi alege idolii. Important e să nu aştepte de la aceştia să le rezolve problemele. Eroii sunt oameni din alte vremuri.

George NEAGOE

Număr de vizualizări :983


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro