Micile bucurii ale vieţii sunt subiecte obligatorii ale însemnărilor de călătorie. Înainte să plec la Torino, m-am consultat cu un bun prieten, familiarizat cu bucătăria italiană. Mi-a povestit o întâmplare simpatică, al cărei protagonist fusese tatăl lui. Anii 1970. Inginerul-constructor de maşini V. merge în delegaţie, la FIAT, pentru un contract de parteneriat româno-italian. Gazdele sunt încântate de proiectele specialistului. Eficienţa echipei din ţara noastră îi entuziasmează. Într-o lună au pus la punct priorităţi pe care, în colaborarea cu personalul de la Wolkswagen, le rezolvaseră într-un trimestru. În semn de mulţumire, la finalul schimbului de experienţă, piemontezii au oferit cina festivă. „Ceva deosebit“, aşa se lăudau. L-au ademenit pe român cu reclama. Când l-au poftit la masă, l-au anunţat solemn: „Mâncarea noastră tradiţională. Polento, formaggio e burro“. Mai precis, mămăligă, caşcaval şi unt. În restaurantele româneşti, în ultimul cincinal, întâlnim sigla MBS, iar între paranteze găsim şi explicaţia: mămăliguţă, brânză şi smântână.
În 2006, după un meci de fotbal România-Bulgaria (2-2), selecţionerul oaspeţilor – fostul mare jucător Hristo Stoicikov – a folosit, la conferinţa de presă (transmisă în direct la televizor), un limbaj dezolant la adresa românilor. I-a numit, în derizoriu, mamaliciki… Fotbalistul, care i-a suflat locul de titular la Barcelona lui Hagi, era dezinformat. Prejudecata că românii sunt mămăligari are un contrapunct într-o întrebare „de baraj“, adresată corigenţilor la istorie: „Înainte de bătălia de la Vaslui, cu ce a tăiat mămăliga Ştefan cel Mare?“. Era în ianuarie 1475. Don Cristóbal Colón abia începuse să viseze cum să ajungă, prin vestul „plat“ al Terrei, în Cipangu (Japonia). Nici în ultimii 12 ani ai domniei lui Ştefan cel Mare, moldovenii nu au devenit consumatori devotaţi. Probabil că tradiţia mămăligii „strămoşeşti“ a pornit dintr-o necesitate empirică, după instalarea domniilor fanariote 1711-1714. Imperiul Otoman solicita tribut în grâu. Poarta nu se mulţumea totuşi cu strictul necesar. Dorea şi parte din surplus. Ca să reducă din pagube, românii au cultivat grâul doar pentru „exportul“ integral. Aşa se poate explica sarcasmul referitor la comerţul cu turcii în Evul Mediu târziu: „Noi le dam grâul şi ei ne luau porumbul“. De ultima cereală nu aveau nevoie.
MBS e mâncare tradiţională în toate zonele montane ale Europei. A se vedea Ucraina, fosta Iugoslavie, Albania şi… Bulgaria, unde, din câte am mai aflat, oamenii recunosc faptul că au preluat combinaţia de la vecinii din nordul Dunării. Revenind la piemontezi, aceştia au la mare cinste versiunea polenta, formaggio e salsiccia, untul fiind înlocuit de cârnaţi. Bucătăria europeană are ecumenismul ei. Bucatele din Italia sunt gândite, fără conotaţii peiorative, pentru momente de criză. Totodată, ilustrează şi o modalitate de a găsi avantaje, pe termen lung, în realităţi împovărătoare. Simplitatea, gustul şi timpul (gătirii şi al societăţii) se conciliază.
Desigur, primul fel care vine în minte este pizza. Aş insista asupra amănuntului că italienii nu mănâncă pizza la prânz. E o binecuvântare să găseşti, la Torino, un bistrou care să nu respecte regula. Restaurantele (cele care, într-adevăr, au acest profil) sunt deschise între 12.30-14.30 şi 19.30-22.30. Restul sunt cafenele, pizzerii sau trattorie. În aproximativ 5 ore, restaurantele îşi fac suma. Cine doreşte stil şi prestanţă pune banul jos. Cine vrea pizza intră la micile magazine producătoare, care au statutul covrigăriilor sau al patiseriilor. Concurenţa cu micii comercianţi, care te atrag şi cu posibilitatea de a mânca la tejghea, i-a îndemnat pe proprietarii de localuri să coboare preţurile. În centru, o felie costă cca 2 euro, o treime dintr-o pizza cu diametrul de 32 cm. În zona campusului universitar, valoarea scade.
Care sunt diferenţele faţă de ceea ce, în genere, în România, e prezentat drept „pizza“? În primul rând, aluatul de la noi e comercializat „pe blat“. E cocă nedospită sau arsă. Deşi piemontezii se plâng de problemele panificaţiei, au păstrat nişte standarde mai mult decât rezonabile. În al doilea rând, la ei, mozzarella nu e caşcaval. În al treilea rând, acolo nu există sos de roşii, ci tomate propriu-zise. Ştiu că ne înfumurăm cu impresia că, în România, cresc legume „bio“, sănătoase faţă de majoritatea ţărilor din UE. Aş fi precaut cu asemenea afirmaţii. Industrializarea forţată, din deceniile ceauşiste, a pângărit solul. Cianura de potasiu s-a făcut una cu pământul. Fie pâinea cât de rea, tot mai bună e în ţara ta devine un proverb nu tocmai justificat pentru România. Gustaţi focaccia, coaptă după datina din Liguria (zona din preajma Genovei), şi veţi descoperi că pâinea cu sare nu e un obicei „specific“ românesc.
Ar fi de adăugat că atenţia îi caracterizează pe italieni, când vine vorba de alte mici plăceri, precum cafeaua şi îngheţata. Nu poţi să refuzi aceste daruri. Un espresso este binevenit oricând. Se dă pe gât voleu, ca tăria. Proprietarii unei taverne îi dăduseră o poreclă inspirtă ceşcuţei concentrate: Nessun dorma. Iată o utilizare pop art a operei „Turandot“ de Giacomo Puccini. Compozitorul italian, simpatizant al interpreţilor români, a înregistrat primul succes european, în Sala Teatrului „Regio“ din Torino, cu „Manon Lescaut“ (1893). Il gelato e de neînlocuit. Şi conţine lapte. Mergi pe stradă şi parcă te simţi stingher că nu ţii un cornet. Inflaţia de gusturi provoacă tulburări de vedere. În faţa vânzătorului începe monologul interior. Ce să încerci întâi, când „specialitatea casei“ sunt toate?
În aprilie 2008, cu ocazia summit-ului NATO de la Bucureşti, George W. Bush se întâlnea, la Neptun, cu preşedintele de atunci al României, Traian Băsescu. Ţin minte cum ziarele noastre titrau, cu ironie, că liderul Statelor Unite ale Americii l-a felicitat pe conducătorul român pentru îngheţata produsă de firma la care acţionari erau soţia şi fratele. Ce declaraţii puteau obţine jurnaliştii, fiind o întrevedere informală? Protocolul este restrictiv în asemenea situaţii. Nu era o vizită de stat. Revenind. Printre rânduri, se desprindea, din formulările presei, că personajul politic cele mai influent de pe planetă l-ar fi luat peste picior pe amfitrion. Sancta simplicitas! Când un american laudă o cupă de ice cream, face temenele. În State, îngheţata e aliment de bază, exact ca în Italia.
George NEAGOE