Epistolă din Torino (V). All inclusive

aug. 24th, 2015 | By | Category: Postcard

Şi pentru străini, şi pentru italieni, Torino nu este tocmai o atracţie turistică. Vin destui francezi din sud şi mulţi spanioli. Am mai remarcat belgieni flamanzi şi olandezi. De asemenea, sunt chinezi şi japonezi deja împământeniţi. Bineînţeles, românimea este pretutindeni acasă. Torino e un oraş cosmopolit, dar nu babilonic. Seamănă cu un nod de comunicaţie, cu un punct de întâlnire, cu un carrefour. Limbile pământului s-au adunat aici pentru că e un loc permisiv pentru micul negoţ. Cine se află numai în trecere nu-şi permite răgazul de a vorbi. Joacă, fără să-şi dea seama, rolul mingii de tenis lovite la antrenament împotriva zidurilor.

Am fost întrebat, cu reproş, de ce am ales Torino pentru stagiul de cercetare, implicit ca destinaţie de vacanţă. E vorba, printre altele, despre adecvarea aşteptărilor. Urcând scările Palazzo Reale, spre locul de validare a biletelor, am ascultat o discuţie, în italiană, între o rusoaică (după accent) şi prietenul ei din Peninsulă: „De ce îl numesc Palat Regal, dacă îţi arată doar nişte camere?“. Insinuările erau multiple: sărăcia locului în comparaţie cu titulatura fastuoasă; absenţa ghidajului şi a instrumentelor audio-video puse, în genere, la dispoziţia doritorilor; diferenţele faţă de alte reşedinţe de acelaşi fel, din Rusia şi din restul Europei.

Atitudinea doamnei denotă, din punctul meu de vedere, şi insuficienţa informării înainte de alegerea muzeului. Cel puţin două încăperi erau acoperite de aur masiv. Ce să mai adaugi peste balast?! Inflaţia de aur din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea a tapiţat mulţi pereţi dinastici. Astăzi, metoda intră în categoria kitschului. Sintagma „din aur masiv“ se reduce la nişte bolţari. Clădirea din Aleea Alexandru, nr.1, din Bucureşti, este reprezentativă în acest sens. Apoi, Palazzo Reale se referă, înainte de toate, la Regatul Sardiniei şi al Piemontului, la căminul Casei de Savoia. A funcţionat ca Palazzo Reale al Italiei numai între 1861 şi 1864.

La plebicist! Cum aminteam, capitala s-a mutat la Florenţa (în 1864) şi s-a fixat, definitiv, la Roma (din 1871). Plus că tradiţia monarhică a Italiei unite este restrânsă la scară macroistorică (1861-1946). Regatul României a fiinţat între 1881 şi 1947, principele Carol I fiind adus la putere în 1866. Dinastia de Savoia a avut patru reprezentanţi: Vittorio Emanuele II, Umberto I, Vittorio Emanuele III şi Umberto II. Familia de Hohenzollern-Sigmaringen a numărat tot atâţia suverani la noi. Aş adăuga un detaliu. Regelui Mihai I i s-a permis să viziteze România în 1992, la trei ani de la Revoluţia decembristă. Casa de Savoia a fost exilată din Italia în 1948, legea fiind abrogată în 2002. Palazzo Reale a intrat în proprietatea statului italian, fiind transformat în muzeu (1946). Muzeul Naţional de Artă al României a fost sediul monarhiei din România, din 1937 (de la definitivarea construcţiei) până la 30 decembrie 1947 (când a abdicat regele Mihai I).

Acum să trecem la cestiune! Palazzo Reale nu are greutatea secolelor, ci farmecul punctului de cotitură: domnia ramurei Savoia-Carignano şi finalizarea proiectului de ţară Il Risorgimento. De altfel, il padrone di casa, la intrare în salonul de recepţie este Carlo Alberto (părintele lui Vittorio Emanuele II), reprezentat printr-o statuie din marmură albă. La Torino, există un circuit muzeal neoficial, care înlesneşte acomodarea cu trecutul sabaud (adjectiv referitor la Casa de Savoia) al oraşului. Se începe cu Palazzo Carignano. Se continuă cu Museo Nazionale del Risorgimento Italiano. Abia după s-ar cuveni vizitat Palazzo Reale.  Denumirea „naţional“ nu înseamnă, ca în România de pildă, aflat(ă) sub patronajul Ministerului Culturii/ al Educaţiei. În Italia, muzeele de acest fel au caracter „de stat“, ceea ce înseamnă că biletele tuturor cetăţenilor italieni, de până la 18 ani, sunt subvenţionate integral. Mi se pare un program implicit de civilizare. Muzeul este, până la un punct, ca explorarea pădurii ecuatoriale sau măcar a unui parc. Gratuitatea nu e libertate, ci şansă de a te elibera de poveri. Muzee „de stat“, în Torino, sunt, din câte am întrebat, Polo Reale (complexul găzduit de Palatul Regal) şi Muzeul Civic de Artă Veche (Palazzo Madama), ambele în Piazza Castello.

Există două variante, la fel de eficiente, pentru a face vizite puţin costisitoare, dacă nu te încadrezi în baremul de vârstă sau nu mai eşti student. (Studenţii din UE cumpără la jumătate de preţ, unele reduceri aplicându-se şi persoanelor care au până în 26 de ani). Cea dintâi soluţie ar fi achizionarea, de la punctele de informare turistică, a unui Tourist Card. În funcţie de valabilitate, până la maximum 5 zile, acesta costă 51 de euro. Beneficiile sunt următoarele: 1) este valabil în toate muzeele din regiunea Piemont; 2) dă dreptul de intrare gratuită în peste 15 muzee din Torino şi încă atâtea din Piemont; 3) înjumătăţeşte costurile pentru transportul public urban şi preurban din Torino (inclusiv pentru călătoriile cu vaporul pe fluviul Pad). A doua posibilitate de a te bucura de o şedere încântătoare este achiziţionarea unui abonament pentru toate muzeele din Piemont. E valabil întreg anul. Face 52 de euro. Prezinţi cardul şi primeşti biletul. Intrările sunt nelimitate.

În perioada vacanţei de vară, este nerecomandat să mergeţi la muzee marţi dimineaţa. (Lunea, majoritatea instituţiilor de acest fel rămân închise publicului.) Şi, în genere, e mai eficient să nu veniţi la prima oră, 10 fără un sfert, şi să vă aşezaţi la cozi. Peste 45 de minute se intră lejer. Pe la 11, a trecut primul flux de turişti. Ora ideală ar fi 14. Lumea se aşază la masă. Sunt de părere că bucuria vine şi datorită unui traseu tihnit. Nu vă împiedicaţi de nimeni. Nu vă mână nimeni din urmă. Dacă prindeţi momentul grămezii care cere vârf, s-ar putea să vă izbiţi ca la Pinball. Vizita la unele muzee torineze dă stări de fierbinţeală. Pare că mesteci o hârtie cu cifru, fiind cu pistolul la tâmplă. În jur se petrec corpuri ameţite sau zvăpăiate. E vânzoleala unor zombi. Muzeele din Torino au meritul de a se plia atât pe cerinţele consumatorilor de cultură, a celor care bifează momente din viaţă, cât şi pe dorinţa curioşilor de a descoperi, în linişte, lucruri noi.

Civilizaţia din Torino e „cu de toate“. La fel şi kebabul, şi falafelul. De această afacere se ocupă egiptenii. Ei mereu te întreabă dacă vrei să-ţi pună gama întreagă. E ca în România. Să fie „cu de toate“, dar fără ceapă, maioneză cu usturoi şi fără varză.

George NEAGOE

Număr de vizualizări :751


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro