Concursul de Miss ”Muncă, Tinerețe, Frumusețe”, Costinești, 1988

aug. 22nd, 2015 | By | Category: Lumea ca literatură

Cine şi-ar fi imaginat în vara lui 1988 că peste doar un an şi ceva întreg comunismul european se va prăbuşi? Cred că nimeni, cel puţin la noi, în România. Desigur, Gorbaciov începuse glasnostiul şi perestroica lui, dar ele păreau în primă instanţă numai nişte mici acţiuni pentru o vagă însănătoşire a sistemului, nişte frecţii la un picior de lemn. Se uita faptul că doar o uşoară slăbire a lanţului cu care atâtea naţiuni din Est erau legate de cuşca sovietică era suficientă pentru ca Rottweilerul care ne păzea inclement s-o ia la vale, cu cuşcă cu tot.


Or, la noi, în intervalul 1985-1988 era aproape vizibilă, ca o ceaţă de dimineaţă pe crestele munţilor, un soi de resemnare – era să zic mioritică. Cei care au o vârstă apropiată de a mea îşi aduc probabil aminte de penuria alimentară de-atunci, de nesfârşitele cozi, când „se băga ceva”, de întreruperile de curent care făceau atât de actual versul eminescian „Când cu gene ostenite suflu sara-n lumânare”… ş.a.m.d.

Şi totuşi, ca o dovadă o continuităţii noastre latine pe aceste meleaguri, partidul aplica din când în când sloganul „panem et circenses”. „Panem”, în sens generic, nu prea se mai găsea, dar „circenses”-urile mai funcţionau încă, precum nişte supape prin care se disimulau tensiunile în creştere ale populaţiei. Iar printre aceste supape, la loc de cinste se aflau manifestările care se organizau an de an în „libertina” Staţiune a tineretului, Costineşti. Se derulau acolo, printre altele, „Gala filmului românesc”, „Gala tânărului actor”, „Serbările mării”, concursul „Miss Costineşti”, festivaluri de folk, rock etc. – pe scurt, Costineştiul era punctul de atracţie al verii pentru cine voia, cât de cât, să se distreze.

Organizatorii, în special Biroul de Turism pentru Tineret (BTT), aflat în subordinea directă a Uniunii Tineretului Comunist (UTC) – şi fac acest „desfăşurător” al denumirilor oficiale de atunci pentru eventualii cititori născuţi după 1989, pentru care prescurtările respective ar fi la fel de misterioase precum cuneiformele – organizatorii, aşadar, mai închideau şi ei ochii şi mai făceau pe surzii când, uneori, o mai luam, ideologic vorbind, pe arătură, fie la microfonul „Radio-Vacanţei” unde boss, cu umor, era Andrei Partoş, fie în trasmisiunile directe de pe plajă, unde când noi, cei din „Ars Amatoria”, când băieţii din „Divertis”, aflaţi atunci în cea mai mare formă, mai scăpam câte-o „şopârlă”. Organizatorii erau şi ei oameni, ca să mă exprim aşa, ba unii erau chiar şcoliţi, pe bune, descuiaţi la minte, şi mă gândesc acum cu drag la Ioan Hidegcuti şi la Aurel Borşan, care de atâtea ori ne-au ţinut spatele în faţa obtuzităţii şi-a relei credinţe ale altora.

Să fiu bine înţeles: nu vreau să sugerez aici că am fi fost cine ştie ce dizidenţi ori opozanţi ai regimului. Nici vorbă. Ne cunoşteam bine limitele, ştiam din start până unde putem merge sau nu. Tot ce încercam să facem era să mai descreţim puţin frunţile mereu mai ridate ale spectatorilor noştri. Şi poate că-n anumite momente chiar am reuşit.

Am făcut acest mic preambul pentru a defini cât de cât contextul în care s-a întâmplat una din ultimele acţiuni de tip „circenses” – Concursul de „Miss Muncă, Tinereţe, Frumuseţe”. Observaţi, vă rog, că nu era un simplu concurs de Miss, căci nu se puteau imita concursurile de aiurea, capitaliste, unde de regulă câştiga câte-o columbiancă de-ţi cădea falca, nu. Concursul nostru era infinit mai complex, frumuseţea era mai la urmă, mai importante, cum se şi vede din titulatură, erau munca, hărnicia, randamentul în producţie.

Fiecare judeţ, plus municipiul Bucureşti, era reprezentat de către o concurentă, care trecuse prin furcile caudine ale concursurilor locale, care mai de care cu specificul său. Fetele reprezentau într-un fel chintesenţa judeţelor respective, tot ce aveau ele mai frumos, recte mai productiv. Faptul acesta se vădea şi în CV-urile şi scrisorile lor de intenţie către juriu (din care nu mai ţin minte cine făcea parte, nici nu era important), scrisori unde-şi mărturiseau năzuinţele, speranţele de viitor, drumul pe care doreau să-l urmeze. Se vedea de la o (scuzaţi!) poştă că aceste texte nu fuseseră scrise (sau nu în totalitate) de domnişoarele respective, ci corectate, modificate sau de-a dreptul concepute de activiştii judeţeni ce răspundeau de concurs, ca nu cumva să se strecoare în ele ceva nelalocul lui, ceva care – vorba lui Ion Iliescu – „să întineze” idealurile socialismului.

Răsfoind deunăzi prin hârtiile mele, am dat de un fragment din scrisoarea Daianei Dragomir, Craiova, Miss Dolj 1988, pe care l-am notat atunci, cuvânt cu cuvânt: „Am terminat un liceu industrial – de chimie – căci astăzi, pentru a fi bine informat, trebuie să îmbini cunoştinţele tehnice cu cele ale culturii moderne, trebuie să-ţi formezi un spirit echilibrat, raţional şi o minte generoasă, capabilă de mari înţelegeri – prin ceea ce se numeşte cultură generală. Lucrez într-un mare combinat – Combinatul Chimic – de la poarta de vest a oraşului, combinat ce ilustrează viaţa nouă a ţării…”.Mutatis-mutandis, cam aşa sunau toate aceste inocente spovedanii atent controlate.

Un eventual cititor al rândurilor de faţă s-ar putea întreba de unde până unde am ajuns eu la acest concurs, cum le-am cunoscut pe concurente, de ce mi s-a permis să le intervievez pe fiecare etc. etc. Simplu: bunul meu prieten, regizorul Moscu Copel, pe atunci angajat al Studiolui „Alexandru Sahia”, auzind de manifestare, a simţit imediat cu nasul lui de vulpoi sarcastic că ar putea face un documentar „di granda” despre „Munca, tinereţea şi frumuseţea” României la sfârşitul anilor ’80. S-a zbătut, a obţinut aprobările necesare şi fiindcă tot mai participasem, cu băieţii de la „Divertis”, la concursuri de Miss, m-a luat la filmare ca „secund”.

Iată-ne aşadar instalaţi amândoi în sala de conferinţe a hotelului „Forum”, cu aparat de filmat pe peliculă de 35 mm, cu lumini, microfoane, cabluri – tot calabalâcul obişnuit în asemenea ocazii. Evident,intrând pe rând în sală, fetele erau emoţionate şi cel mai mare efort al nostru era să le depăşim inhibiţiile, temerile că vor spune vreo prostie. De aceea am rezervat nu numai o şedinţă de interviu, ci mai multe, căci timp aveam berechet. Treptat, ele s-au obişnuit şi cu camera şi cu microfonul şi mai ales cu noi, „anchetatorii”. Au început să-şi dea drumul: copilărie, părinţi, prima dragoste, prima hârjoneală , eventuale drame ş.a.m.d. (Moscu mi-a spus zilele trecute că materialul, peste 1000 metri de peliculă, ar trebui să existe pe undeva, în vreo arhivă.). Am început, încet-încet, să devenim „camarazi”, ele au prins să capete încredere în noi şi cu toate că erau ţinute aproape în carantină (cu tot ce înseamnă asta: repetiţii nesfârşite, probe de costume, culcat/sculat la ore fixe) tot găseam împreună un mic interval la o terasă pentru o cafea, o bere.

Iar materialul filmat şi interviurile înregistrate erau (mai sunt undeva) absolut fascinante! Ne-am adus aminte, de pildă, amândoi, şi eu şi Moscu, zilele trecute, de concurenta din judeţul Vaslui, care lucra la o fermă zootehnică.  Şi vă place să lucraţi cu animalele?” – am întrebat eu. „Da, foarte mult” – a răspuns ea. „De ce?” Ţin minte şi acum cum m-a privit pe sub gene şi-a zis abia desluşit, ca şi cum s-ar fi temut pentru ceea ce spune: „Pentru că animalele nu duc vorba…” Sau de povestea tulburătoare a fetei din Sălaj, (genul de frumuseţe care nu bate la ochi, dar dacă te uiţi mai bine, vezi ceva ca o umbră luminoasă pe chipul ei), care era mereu cam tristă, şi-a fost nevoie de multe ceasuri până ne-a mărturisit de ce. Rezum (stil indirect liber!): exact cu un an în urmă, când ea dădea la facultate, la filologie (şi din păcate nu intrase), tatăl ei, mare ştab într-o întreprindere locală – „Armătura” sau cam aşa ceva, unde lucra şi soţia – se încurcase cu o colegă de sindicat mai tânără, plecase de-acasă şi hotărâse să divorţeze. Soţia, mama concurentei, nu voia, mai ales că urma calvarul partajului din ceea ce agonisiseră împreună. Şi în dimineaţa zilei de 23 August (Ziua Eliberării…) soţul-ştab a convocat toată întreprinderea, y compris soţia, la ora 8, pentru defilarea de la ora 11, din centrul Zalăului. Soţia, supusă, a venit fix la 8, la datorie, împreună cu fiica. Şi-a început defilarea, iar pe la mijlocul ei, fiica a văzut cu uimire pe un mare car alegoric, care trebuia să prezinte belşugul unei familii muncitoreşti exact, ce-aveau ei în apartament: aceeaşi mobilă de bucătărie cumpărată în rate, acelaşi dormitor, aceeaşi bibliotecă, acelaşi frigider „Fram”. După defilare, când ea şi mama au ajuns acasă, au găsit locuinţa goală; doar camera fetei era cum o lăsase ea dimineaţa. Ce se-ntâmplase? Tatăl, profitând de absenţa lor, trimisese nişte muncitori să ia mobila din apartament, s-o suie pe carul alegoric, s-o prezinte ca model de bunăstare proletară şi-apoi s-o ducă la apartamentul concubinei, care era cam goluţ… Începuse, cu alte cuvinte, „partajul”. Şi taman în zilele astea de Miss se desfăşura procesul, cu puţine şanse de câştig de partea mamei, având în vedere funcţiile soţului. De-aceea era atât de tristă reprezentanta Sălajului. Nu comentez nimic. Aşa erau timpurile, buimace.

În fine, ultima amintire, de care şi-acum zâmbesc, se leagă de noaptea de după concurs, pe care nu mai ştiu cine l-a câştigat şi nici nu mai are nici o importanţă acum. Evident, necâştigătoarele se considerau nedreptăţite, erau dezamăgite crunt şi cu cine să-şi înece ele amarul dacă nu cu cei doi care le fuseseră apropiaţi, cărora îşi deschiseseră sufletele şi pe care, datorită microfoanelor şi aparatului de filmat, îi respectau? Cu noi doi, cineaştii, of course.

Unul din clişeele de apropiere cu o fată, clişeu care funcţiona binişor pe vremea aceea (poate că şi astăzi, la Vama Veche sau 2 Mai, dar numai până pe la 15-16 ani, că-n rest e superfluu) era invitaţia: „Nu vrei să prindem răsăritul împreună?” Dacă ea accepta invitaţia, adică traversarea nopţii, bine, dacă nu, nu, că mai erau şi zile-lumină.

La noi, la mine şi Moscu, invitaţia a mers. Eu am vrut să prind răsăritul cu zootehnista din Vaslui care iubea animalele,că nu duceau vorba, prietenul meu cu cineva care-i părea lui că are multe lecturi, de prin judeţul Călăraşi. Era însă o noapte noroasă, aşa că le-am invitat să prindem răsăritul în cameră, la o vilă A, ce dădea direct spre mare. Au şovăit câteva momente, dar apoi, fiindcă aveau încredere în noi, au acceptat. În aşteptarea răsăritului, am vorbit vrute şi nevrute ca nişte perfecţi gentlemeni, risipind uşure crisparea care le-a cuprins văzând cele două paturi ale noastre aproape lipite, ocupând două treimi din cameră. Am glumit, am râs, iar în răstimpuri – ca să folosesc un termen zootehnic – ne adăpam, eu din horinca adusă din Maramureş, Moscu şi fetele dintr-un vin bun, de Vaslui. Sigur că, băieţi fiind, ne gândeam şi la alte cele, dar pe cuvânt de onoare că n-am făcut nici un gest nelalocul lui, o mângâiere, o luare intepestivă pe după umeri, nimic, nimic. Doar eram cineaşti, ce dracu!

Şi totuşi… Pe la trei dimineaţa, vasluianca mea, ca să stea mai comod, şi-a pus o pernă la şale şi picioarele în pat. La trei şi douăzeci, mai timidă, intelectuala din Călăraşi a imitat-o. Pe la patru le-am urmat şi noi, stingând becul, că nu se făcea să nu prindem, pe geam, prima geană de lumină dinpre răsărit. Discuţiile, en tete a tete, au continuat în şoaptă. Mie mi se facuse cam somn şi-am lăsat capul pe umărul vasluiencei. Taman când să aţipesc, am văzut cum intelectuala de la Combinatul de Utilaj Greu din Călăraşi se ridică în fund din patul de alături şi întreabă clar, răspicat şi tare: „TOVARĂŞE REGIZOR, EXISTĂ ABSOLUT?”

Întâi râsul l-a podidit pe Moscu, apoi a trecut ca o maree la mine. Am ieşit amândoi din cameră şi împleticiţi de râs ne-am dus pe plajă, lăsându-le pe fete probabil cam nedumerite. Se luminase deja, încă mai râdeam când, ca o ironie a sorţii, tocmai răsărea soarele. Absolut splendid.

Ioan GROȘAN

Număr de vizualizări :1376


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro