Micile bucurii ale vieţii sunt subiecte obligatorii ale însemnărilor de călătorie. Înainte să plec la Torino, m-am consultat cu un bun prieten, familiarizat cu bucătăria italiană. Mi-a povestit o întâmplare simpatică, al cărei protagonist fusese tatăl lui. Anii 1970. Inginerul-constructor de maşini V. merge în delegaţie, la FIAT, pentru un contract de parteneriat româno-italian. Gazdele sunt încântate de proiectele specialistului. Eficienţa echipei din ţara noastră îi entuziasmează. Într-o lună au pus la punct priorităţi pe care, în colaborarea cu personalul de la Wolkswagen, le rezolvaseră într-un trimestru. În semn de mulţumire, la finalul schimbului de experienţă, piemontezii au oferit cina festivă. „Ceva deosebit“, aşa se lăudau. L-au ademenit pe român cu reclama. Când l-au poftit la masă, l-au anunţat solemn: „Mâncarea noastră tradiţională. Polento, formaggio e burro“. Mai precis, mămăligă, caşcaval şi unt. În restaurantele româneşti, în ultimul cincinal, întâlnim sigla MBS, iar între paranteze găsim şi explicaţia: mămăliguţă, brânză şi smântână.