Lumea ca literatură DE CE NU-L SUPORT PE NOAM CHOMSKY

iul. 31st, 2015 | By | Category: Postcard

În 1980 stăteam împreună cu bunul meu amic George Țâra într-un bloc plin de șobolani din cartierul Militari, în gazdă la un văr de-al lui din Bistrița care nu prea venea prin București, așa că nu ne deranja cu lunile nimeni. Cu excepția șobolanilor. Deși încercasem să blindăm un apartament de două camere, bucătărie și baie la etajul 5, aceste mamifere inteligente ce-ți oripilau nervul optic urcau naiba știe cum, pe coloanele de apă probabil, și nu rareori aveam scurtisime confruntări vizuale cu ele, la bucătărie și baie, după care ele dispăreau fulgerător prin niște găuri minuscule, de parcă aveau corp de caracatatiță. Degeaba astupam noi orificiile cu cioburi de sticlă, cu gips și ciment, degeaba puneam otrăvuri, căci șobolanii, cu tenacitatea unui romancier de cursă lungă, înlăturau toate obstacolele și după o perioadă de relativă liniște îi auzeam din nou, noaptea, foșnind prin bucătărie. Singurul care a reușit să captureze unul, strivindu-l cu bocancul său uriaș după un sprint de Usain Bolt spre gaura de sub ușa de la baie, a fost poetul Petru Romoșan, aflat într-o vizită ardelenească la noi. (A fost, de altfel, și cel mai rapid dintre noi din punct de vedere editorial: volumul lui de poeme ”Ochii lui Homer” a apărut în 1977, făcând pârtie întregii noastre generații).

Țâra, din solidaritate cu noi, cu ce mai rămăsese din grupul ”Ars Amatoria”, cu Radu G.Țeposu, cu Ioan Buduca și cu subsemnatul adică, se trăsese și el spre București și făcea o navetă infernală la o școală undeva la mama dracului, în  Teleorman, în satul Băbăița, dacă nu mă-nșeală memoria. Mie, care, mde, predam în Capitală, când îl auzeam cum se scoală la ora 5 dimineața ca să prindă un tren din Gara Basarab și-apoi un tractor cu remorcă din Roșiorii de Vede, mi se făcea și mai somn. L-am însoțit și eu, de curiozitate, o singură dată. După această unică incursiune pedagogică, am dormit neîntors 24 de ore.

Taman în această perioadă, am cunoscut o domnișoară, să-i zicem Mela, care trăiește și astăzi bine mersi. Mela avea trei calități: era foarte inteligentă, suficient de senzuală și – calite maîtresse! – îi plăcea la nebunie pălinca (sau, cum zicem noi în Maramureș, horinca). Cu aceste însușiri, era imposibil să n-o cunosc în cele din urmă. Ceea ce s-a și întâmplat. Și uite-așa, din Bergson în Pleșu, din Faulkner în Krishnamurti, i-am sugerat că am acasă, în Militari, o excepțională pălincă de pere ținută în butoi de dud. S-a arătat încântată. Cum Țâra venea de la supliciul didactic pe la 6 seara, am convenit s-o aștept a doua zi în stația de autobuz din Militari a lui 74 barat pe la 12 la prânz, gândindu-mă că în șase ore avem suficient timp să putem parcurge amândoi mare parte din ”Decameronul”.

A sosit spințară, la 12 fix, am mers la bloc, am urcat cu liftul hodorogit la 5, am intrat în apartament unde avusesem grijă să fac o sumară curățenie, apoi în camera ”mea” unde de asemenea avusesem grijă să scot scaunele inutile și să las numai o măsuță, plus inevitabila dormeză, și am scos din bibliotecă pălinca. Melei i-au lucit ochii. Mie – așișderea. Pălinca avea o culoare gălbuie și-n sticla bondoacă era o pară babană pusă acolo, după un procedeu binecunoscut la mine-n sat, cînd, pară mică fiind, încăpea pe gâtul sticlei, iar apoi era lăsată să se dezvolte în chip natural în lichidul amniotic de 60 de grade.

În timp ce eu mă rugam în gând să nu cumva s-apară vreun șobolan curios, conversația noastră s-a desfășurat și ea cu mare naturalețe, în perfectă concordanță cu naturalețea cu care Mela golea păhăruț după păhăruț, promițându-mi, în mintea mea, mari delicii erotice. Abia puteam ține pasul cu ea și cred că pe la 3 mă cam cherchelisem și, profitând de finalul apoteotic al unei analize comune a finalului din ”La Strada”, m-am apropiat de ea pe pat și-am îmbrățișat-o. S-a lăsat, am început s-o sărut și când, după toate regulile livrești și cinematografice, am vrut să trec la orizontală, s-a înțepenit brusc, m-a împins ușurel, s-a uitat la ceas și-a zis ”Aoleo! Trebuie să plec!” ”Poftim?! – am făcut eu buimac. De ce vrei să pleci?” ”Trebuie neapărat s-ajung la cineva azi la 5 să-mi dea The Responsability of Intellectuels a lui Chomsky. Nu s-a tradus la noi și eu îmi dau licența din el. Persoana mi-o împrumută numai trei zile și nu pot rata ocazia. Mă-nțelegi, nu, Ioan? Uite, îți promit că ne mai vedem.” Ce să fi făcut? M-am uitat cu jind cum își aranjează sutienul și bluza, își netezește rochia cam șifonată, am condus-o la 74 barat și m-am întors cătrănit în apartament.

Eu auzisem ceva despre ”gramatica generativă” a lui Chomsky ăsta, dar în ceea ce mă privește eram mulțumit cu gramatica mea clasică, nu-mi mai trebuia altceva la clasele cu elevi cam tuciurii unde predam. Rămăsesem în schimb impresionat de Mela care, uite, domle, ce preocupări avea în timp ce eu mă uitam ca boul la alunița din partea dreaptă a gâtului ei!

Am mai băut un pahar de pălincă, am pus sticla borțoasă înapoi în bibliotecă, lângă ”Lupul de stepă” a lui Hesse, și cum tot nu mai aveam ce face, m-am dus la Casa Scriitorilor să-mi înec amarul cu o bere. Aici, spre surpriza mea, lume puțină: doar câțiva obișnuiți (Pucă, N.Carandino, Alboiu, Grigore Hagiu) și, la masa lui din colț, ”leul în iarnă”, Eugen Jebeleanu. Numai că leul era cam iritat pentru că din colțul opus al stabilimentului, în diagonală, poetul Tudor George tocmai îi strigase peste mese: ”Maestre, ești cel mai mare poet italian din România!” (aluzie transparentă la premiul Taormina, pe care-l luase nu mai știu când autorul ”Surâsului Hiroshimei”). Leul începuse să mârâie ceva, dar se potolise, căci Tudor George, condescendent, mai strigase o dată: ”Să trăiască nea Jebe, că ne trebe!”, după care, inevitabil și invariabil, urmase: ”Să trăiască și Uniunea Sovietică, că ne deretică!”

Eu m-am așezat la masa din dreapta, imediat după intrare, unde trona, mohorât, Virgil Mazilescu. Marele poet era într-o dispoziție sumbră, căci începuse traversarea deșertului imensei sale iubiri pentru Rodica. M-am bucurat că n-are chef de vorbă, că nu recită la nesfârșit, șlefuindu-le, genialele lui poeme, căci nu-mi ieșea din cap cum, din cauza unui ciumete de stânga din Statele Unite, o ratasem pe Mela. Celebra Miți, chelnerița care ne iubea necondiționat pe toți tinerii nemembri ai Uniunii Scriitorilor, autori în viitor al unor cărți improbabile, în timp ce lui Ion Dodu Bălan, vicepreședinte al Consiliului Culturii și Educație Socialiste îi aducea invariabil, după mari întârzieri, o friptură plină de zgârciuri, s-a înființat imediat la masa noastră cu o bere. Am băut așa în tăcere vreo două ore, eu – bere, Virgil – votcă. Mă gândeam să mă duc a doua zi la Biblioteca Academiei, să văd dacă numitul Chomsky n-are și ceva tradus în românește, ca s-o iau pe Mela ca din oală, când cine apare la restaurant? George Țâra! Am observat iute că nu e în apele lui. A dat mâna cu Mazilescu, s-a așezat, a comandat și el o bere, iar după câteva clipe de tăcere, m-a întrebat. ”Mă Ioane, tu ai auzit de unu, Chomsky?” ”Un bou” – a zis Mazilescu. ”Poftim?!” – am făcut eu. ”Chomsky – a zis Țâra. Unu cu revolta intelectualilor sau cam așa ceva”. ”Revoltat pe mă-sa!” – a zis Mazilescu. Eu începusem să am frisoane. Da’ de unde ai auzit tu de Chomsky?” – am zis. ”Acum am auzit – a zis Țâra. M-am învoit azi mai devreme de la școală, că aveam întâlnire cu o tipă căreia îi place pălinca, am ajuns la timp în stație la 74 barat, am dus-o sus, am scos sticla aia mai specială, știi tu, cu scăriță înăuntru, și ne-am pus pe treabă. Maaamă, da’ ce le bea tipa! Parcă era bunicu-meu! Și când să trec la acțiune, hop!, că trebuie să meargă la cineva, să-l ia pe ăsta, pe Chomsky, că-i trebuie la licență. Auzi, mă, ce licențe se dau azi! Nu tu un Creangă, nu tu un Coșbuc, numai zăpăciți din ăștia!”

Eu încremenisem. Apoi am izbucnit într-un râs de nu mă mai putea opri nimeni. Printre hohote, le-am povestit prietenilor mei comeseni toată tărășenia. Spre bucuria mea, a început să râdă și Virgil. ”Chestia merită sărbătorită!” – a zis el și-a mai comandat votcă.

Am eșuat seara târziu pe la Athenee Palace (lucru consemnat de Virgil undeva în cutremurătorul său jurnal). Am băut în cinstea Melei, a Rodicăi lui și-n cele din urmă chiar în cinstea tâpitului de Chomsky.

Ne-am luat revanșa față de Mela și eu și George câteva săptămâni mai târziu, de data asta cu o irezistibilă pălincă de prune bistrițene. Dar întâmplarea merită povestită cel mult într-un jurnal postum.

Însă pe Chomsky, cel puțin eu, nu l-am iertat. Și i-am aplicat cea mai dură pedeapsă pentru un autor: nu l-am citit și nici nu-l voi citi vreodată.

Ioan Groșan

Număr de vizualizări :1197


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro