În 1980 stăteam împreună cu bunul meu amic George Țâra într-un bloc plin de șobolani din cartierul Militari, în gazdă la un văr de-al lui din Bistrița care nu prea venea prin București, așa că nu ne deranja cu lunile nimeni. Cu excepția șobolanilor. Deși încercasem să blindăm un apartament de două camere, bucătărie și baie la etajul 5, aceste mamifere inteligente ce-ți oripilau nervul optic urcau naiba știe cum, pe coloanele de apă probabil, și nu rareori aveam scurtisime confruntări vizuale cu ele, la bucătărie și baie, după care ele dispăreau fulgerător prin niște găuri minuscule, de parcă aveau corp de caracatatiță. Degeaba astupam noi orificiile cu cioburi de sticlă, cu gips și ciment, degeaba puneam otrăvuri, căci șobolanii, cu tenacitatea unui romancier de cursă lungă, înlăturau toate obstacolele și după o perioadă de relativă liniște îi auzeam din nou, noaptea, foșnind prin bucătărie. Singurul care a reușit să captureze unul, strivindu-l cu bocancul său uriaș după un sprint de Usain Bolt spre gaura de sub ușa de la baie, a fost poetul Petru Romoșan, aflat într-o vizită ardelenească la noi. (A fost, de altfel, și cel mai rapid dintre noi din punct de vedere editorial: volumul lui de poeme ”Ochii lui Homer” a apărut în 1977, făcând pârtie întregii noastre generații).
