Scriitorii le trimit colegilor un manuscris electronic (!). Tovarăşii de breaslă îi recomandă vreunei edituri. În colectivul editurii se iau decizii. Un redactor responsabil va citi textul şi, la nevoie, va fi şi corector, şi stilist şi cenzor. Scriitorul va fi anunţat (aşa s-ar cuveni) că editura doreşte unele modificări pentru o mai bună întreţinere a cărţii şi pentru a prinde o piaţă virtuală. Scriitorul va polemiza cu redactorul responsabil, dar va ceda în faţa argumentului de marketing. Volumul va intra la tehnoredactare. Primind „şpalturile“ – adică versiunea în „pdf“ – scriitorul va mai face unele schimbări. Coperta va fi, probabil, cuiul lui Pepelea. Dintr-odată scriitorul va modifica titlul. Editura va solicita Bibliotecii Naţionale un alt ISBN. (Paranteză: procedeul nu e tocmai îngăduit, fiindcă, altfel, ar circula titluri-fantomă).
Bun… Bun de tipar. Sau BT. Pe vremea când mă năşteam, cu aceste două litere speciale, aduse de peste Dunăre, din Bulgaria, se mai suplimentau tirajele. Câteodată, tot cu ele, aduse în cartuş, se obţinea îngăduiţa vreunui membru al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste. Mergeau mărfurile nostre la export, dar fumul de tutun venea de afară.
Şi cum apare cartea, începe promovarea. Până la vânzare mai e. Se deschide mass-media ca târgul de Moşi. Facebook, blog-uri, semnale editoriale, www.agentiadecarte.ro şi, vorba bunicii mele materne, câte şi mai câte. Şi cartea stă. Desigur, cel mai bine i-ar sta în vitrine. Numai că azi cumpărăturile se fac on-line. Site-urile de produse electronice au secţiune culturală. Versiunea e-book are circuitul ei paralel. Excelent! Dar cartea? I-am făcut copertă ca să o distribuim pentru kindle?
Atunci se întocmeşte o listă de protocol şi se trimit câteva exemplare gratuite către reviste. Doar-doar cineva îşi va găsi tihna să scrie o cronică literară. Numai că fluxul pieţei editoriale întrece refluxul gazetelor cu profil cultural. Presa scrisă nu ţine pasul, iar blogger-ii nu au constrângeri de spaţiu, de timp şi de ritmicitate. Însă pe blogger-i îi găseşti pe net. Recenzenţii mai trec pe la redacţii. Bine, chiar dacă trec, nu e obligatoriu să scrie. Mulţumim pentru cadou! Altădată…
Dacă nu e comentată – nu contează în ce termeni – cartea nu prea există. Îi lipseşte traseul. Nu e o marfă, dar rămâne un produs. Iar cronicarul literar, chemat să-l promoveze, nu are obligaţia să răspundă la apel. Recent, a mai intervenit o problemă. Criticul sau aspirantul la acest statut are nevoie de o promovare continuă pentru a putea răspunde, măcar ideal, speranţelor scriitorilor şi ale editurilor. Criticul se promovează prin activitate susţinută.
Eşti cronicar întâi prin durată şi abia apoi prin talent. De la un punct încolo, a doua trăsătură o va susţine pe prima. Entuziasmul din prima juneţe (euforia lucrului pe brânci) se va echilibra, în cazurile optimizate, prin acumularea altori valori: lectură, adecvare, probitate, eleganţă stilistică. Uneori, sunt frumuseţi utopice aceste dorinţe. Perpessicius, Pompiliu Constantinescu, tânărul I. Negoiţescu (până în 1947), Eugen Simion şi Nicolae Manolescu erau cronicari literari pentru că, pe lângă dexteritate şi hărnicie, transformate în vocaţie, au beneficiat şi de un mediu prietenos.
A scrie la gazetă era o profesie. Acum pare o îndeletnicire, o dimensiune auxiliară. A fi cadru universitar şi titular de rubrică (săptămânală) constituia firescul perioadei după 1960. Sigur că posturile s-au blocat după 1970. Întâmplări favorabile aducea promovarea la titlul de conferenţiar. Tirajele, uneori reduse drastic, nu afectau viaţa revistelor.
Astăzi, în 2015, pentru a promova o carte, criticul trebuie să fie la rândul său invitat să-şi spună pledoaria. Nu e nici o marfă, nici un produs. Rămâne un personaj necesar, dar nu indispensabil. Criticul literar e o imagine publică. Să nu confundăm totuşi utilul cu utilitarul.
George NEAGOE
Nota redacției: Începând cu această ediție, criticul literar George Neagoe se alătură echipei AgențiadeCarte.ro
Ca sa ai vanzare trebuie promovare.