Victoria Milescu lansează ”Cenuşa verii/ Les cendres de l’été”, ediţie bilingvă română-franceză

Marţi, 21 aprilie 2015, ora 17.00, la Librăria M. Sadoveanu (Bd.  Magheru, nr. 6-8), va avea loc lansarea volumului ”Cenuşa verii/ Les cendres de l’été”, ediţie bilingvă română-franceză, de Victoria Milescu. Cartea a apărut la Editura eLiteratura. Vor prezenta: Paula Romanescu, Nicolae Georgescu, Aureliu Goci, Lucian Gruia.

”Cu volumul bilingv, în limbile română şi franceză, ”Cenuşa verii/ Les cendres de l’été”, apărut recent la eLiteratura, cunoscuta poetă şi traducătoare, Victoria Milescu, revine la cea dintâi iubire poetică: versul de factură clasică impecabil strunit în cincizeci şi şapte de poeme care ilustrează, preponderent, o formă de poezie cu formă fixă puţin cunoscută şi cultivată la noi şi anume elida de factură pantunistică. Versiunea franceză se datorează, poate nu întâmplător, semnatarului acestor impresii de lectură, el însuşi un împătimit autor, printre altele, de elide, specie aclimatizată cu frenezie în literatura română de poetul Dan Elias sau de Ioan Vasiu, spre a ne opri doar la două exemple mai cunoscute şi mai vehiculate.

Victoria Milescu coboară, cu acest întru totul seducător prilej editorial şi adevărat festin poetic de zile mari, la izvoarele poeziei orientale în care natura şi dragostea fac împreună cea mai bună casă. Ceremonialul adresativ pe care poeta îl pune în undă lirică te poartă cu gândul la Psalmii regelui-poet David, la hain-teny-ul malgaş, la pantunul malaez ori la rubbayatele lui Omar Khayyam.  Volumul Cenuşa verii se constituie ca o diagramă zbuciumată şi sinuoasă a unei iubiri eşalonate de-a lungul intervalului estival-autumnal şi care se stinge (oare?) odată cu anul care a găzduit-o cu toate elanurile sufleteşti, cu toate îndoielile şi suspiciunile inerente, cu toate prăbuşirile şi degringoladele pe care le antrenează o asemenea frumoasă, irepetabilă şi greu sau deloc vindecabilă experienţă spirituală şi afectivă. Versurile au parfumul şi toate ingredientele specifice unei veri indiene sau de noiembrie, cum ar spune Lucian Blaga, extazul plonjării în miracolul erotic sălăşluind aici cu crizele de gelozie de care nicio iubire adevărată nu se poate debarasa vreodată pe deplin. Seninătatea şi înţelepciunea alternează cu înnegurările sufleteşti şi cu disperările care doar arareori afluiesc spre resemnare şi spre acceptarea meandrelor capricioase ale condiţiei umane. Fiinţa morală a îndrăgostitei tolerează orice, cu excepţia minciunii şi a trădării şi ei îi repugnă categoric orice fel de compromis şi de jumătate de măsură. Forţa dragostei, inclusiv a persoanei iubite, poate fi mai puternică decât manifestările, nu o dată ostile, ale firii: „Plouă tot plouă cu frunze galbene rupte din stele/ Casele se scufundă cu toată iubirea din ele/ Tu ai putea oricând să opreşti ploaia necontenită/ Curgând peste inima mea între doi stropi răstignită” (Plouă).

Motivul ploii este unul dintre cele mai bogat reprezentate în cartea Victoriei Milescu. Îndrăgostitul de regină e, de bună seamă, şi el tot rege-poet şi-şi răsfaţă hipocoristic aleasa care, în replică, intertextualizează: ,,Plouă, Vic, şi ploaia asta parcă seamănă cu tine/ E şi caldă, e şi rece, e de rău, e şi de bine/ Seamănă cu tine-n totul şi la vorbă şi la port/ Dar când eşti vijelioasă nici eu nu te mai suport/ Lacrimile tale-ţi udă trupul gol încins de soare/ Ca o brazdă semănată numai cu mărgăritare/ Plouă, Vic, şi-i o minune cum de-ţi iese aşa uşor/ Să fii ploaie şi câmpie în pofida tuturor” (Ploaie).

Tot în replică pare a fi fost scrisă această incantaţie în care dorinţa de identificare cu cel ales, numit în altă parte „Domnule profesor de poezie română”, atinge, atât prin combustia lirică cât şi prin jocul de vocabule ce trimit la yin şi yang, paroxismul, poemul dând adevărata măsură lirică a poetei Victoria Milescu: ,,Dacă eşti un rug de mure/ Eu sunt rugă de pădure/ Dacă eşti un rug de aur/ Eu sunt rugă de balaur/ Dacă eşti un rug aprins/ Eu sunt ruga dinadins/ Dacă eşti un rug de stele/ Eu sunt ruga rugii mele/ Dacă eşti un rug de sloi/ Eu sunt ruga de apoi …” (Dacă).

Îndrăgostita a devenit dependentă de poemele pe care, precum altădată Apollinaire,  poetul misterios şi nu mai puţin înamorat i le trimite odată cu zorii fiecărei zile aşteptate de amândoi şi trăite cu intensitatea unei mari sărbători fiinţiale: ,,Abia aştept să treacă noaptea şi dimineaţa să citesc/ O poezie scrisă-n grabă cu pana unui sol ceresc/ Abia aştept să treacă noaptea când încă de la primii zori/ Singurătatea mea se umple de fructe rare şi de flori/ Abia aştept să treacă noaptea şi negura să se ridice/ Să-l văd ferice pe Orfeu de mână cu Euridice” (Abia aştept să treacă noaptea).

Bucuria întâlnirii cu cel iubit e fără margini, tonul poetic din Cântarea Cântărilor prinzând-o de minune pe poeta îndrăgostită şi cum nu se poate mai adecvat: „Flori înfloriţi şi împodobiţi toamna cu zel/ Căci peste trei zile mă voi întâlni cu el/ Soare, să nu te cerţi cu luna în vreun fel/ Căci peste trei zile mă voi întâlni cu el/ Ploi, nu m-ademeniţi în dansul vostru rebel/ Căci peste trei zile mă voi întâlni cu el/ Nici voi poduri nu mă-ngropaţi sub grinzi de oţel/ Căci peste trei zile mă voi întâlni cu el”(Trei zile).

Trimiterile la spaţiul biblic şi la încărcătura lui poetică intrinsecă sunt alteori directe şi ele se armonizează perfect cu limbajul uşor şi intenţionat arhaizant: „Voi, fete din Ierusalim, spuneţi-mi unde doarme dragul meu/ L-am căutat azi-noapte-n vis, l-am căutat mereu/ Voi, fete din Ierusalim, spuneţi-mi unde doarme al meu drag/ L-am aşteptat în mii de stele ce mi s-au stins pe prag/ Voi, fete din Ierusalim, de ştiţi nu-mi spuneţi unde e acum/ Spre el e calea de oglinzi, toate se sparg pe drum/ Voi, fete din Ierusalim, nu dănţuiţi cumva să mi-l treziţi/ Din vraja-n care dorm cu el sub lacrime fierbinţi” (Voi, fete din Ierusalim).

Mereu în postura fetei din eminesciana Floare albastră, îndrăgostita e în aşteptarea unui semn concret şi palpabil de la cel „cufundat în stele”, amestec de muritor şi de zburător, şi căruia ea îi atribuie, inevitabil, puteri magice: „Dacă treci cu galaxia prin dreptul ferestrei mele/ Să îmi faci un semn sau două ca de bună revedere/ Dacă treci cu galaxia încărcată cu gutui/ Să-mi arunci şi mie una albăstrită cu pistrui/ Dacă treci cu galaxia pe la geamul meu deschis/ Fă să plouă peste mine cu alune din cais/ Dacă treci cu galaxia şi-ai de gând să te opreşti/ Să-mi aduci măcar o mână din acele nuci cereşti” (Dacă treci cu galaxia).

Sentimentul ruperii vrajei o urmăreşte pe poetă chiar şi atunci când se alintă cu o anumită cochetărie feminină şi pare fericită. Ea are premoniţia sfâşietoare a despărţirii şi ar face tot ceea ce e omenşte posibil ca această separare să nu se întâmple: Ia-mă cu tine dacă ar fi să pleci în zori/Ascunsă-ntr-o carte, între petale de flori/ Ia-mă cu tine dacă ar fi să pleci la prânz/ Într-o fantă de haină chicotind ca un mânz/ Ia-mă cu tine dacă ar fi să pleci mâine/ Fără regret, între două felii de pâine/ Ia-mă cu tine, chiar de-ar fi să nu pleci/ Pe singuraticele inimii tale poteci…” (La plecare).

Volumul ”Cenuşa verii / Les cendres de l’été”, o carte întru totul de excepţie, este o adevărată sărbătoare lirică şi ea are fascinaţia curcubeului într-o recent ozonată după-amiază estivală pe ţărmul unei mări albastre. Popasul lectural rimează, de asemenea, cu sosirea într-o oază a celui care a traversat cu greu deşertul şi soarele lui neierător. Prin întoarcerea la izvoarele poeziei adevărate dintotdeauna, lirica Victoriei Milescu n-are decât de câştigat şi sperăm ca această experienţă lirică, provocată, să nu se oprească aici. Cât despre versiunea franceză a cărţii, nu putem afirma decât că ea a fost făcută cu  inima sedusă de frumuseţea, de prospeţimea şi de fluenţa sonurilor din original.” ( Ion Roşioru- Mirajul verii indiene)